Teritoriul pe care se află situată Republica Zair a fost populat, încă din antichitate, de două grupuri etnice: pigmeii şi triburile bantu. Numele de Zair provine de la cuvântul zadi (apă mare), pe care l-au dat ţării exploratorii portughezi care au sosit pe coastele Atlanticului în secolul XV.
În timp ce portughezul Diego Cao explora coastele Zairului, interiorul ţării era străbătut de o expediţie pe care o conducea Henry M.Stanley, în numele regelui Belgiei.
Pe teritoriul Zairului s-au afirmat încă de timpuriu o serie de formaţiuni statale. Astfel, regatul Kongo şi-a instituit autoritatea pe ţărmurile râului Zair. De asemenea, sunt semnalate regatele Cuba, pe marginile râului Kasai, în timp ce în provincia Shaba (Katanga), regatul Luba devenise un important centru de putere.
În aceeaşi zonă se afirmă şi regatul Lunda, în jurul anului 1750. În 1876, regele Belgiei - Leopold al II-lea - înfiinţează Asociaţia Internaţională Africană (A.I.A.), care va deveni mai târziu Asociaţia Internaţională a Congo-ului.
În 1885, statul independent Congo obţine, la Berlin, o recunoaştere internaţională, dar legăturile sale cu Belgia erau asigurate numai printr-o uniune personală, Congo fiind proprietatea personală a suveranului belgian, Leopold al II-lea. De abia în 1908 Belgia îşi va asuma moştenirea regelui Leopold al II-lea, Zairul (pe atunci Congo) devenind colonie belgiană[1].
Ca urmare a evenimentelor care au contribuit la înfăptuirea decolonizării pe plan internaţional, în iunie 1960 Zairul devine independent sub denumirea de "Republica Congo". În fruntea acestei ţări se găsea un Guvern central, şef al statului fiind Joseph Kasavubu, iar prim ministru Patrice Lumumba, cunoscut lider al mişcării de independenţă.
Evoluţia ţării după obţinerea independenţei este marcată de o serie de evenimente contradictorii: secesiunea provinciei Katanga sub conducerea lui Moise Tshombe, intervenţia militară belgiană, asasinarea lui Patrice Lumumba, asumarea puterii în stat de către colonelul Joseph Desiré Mobutu (Mobutu Sese Seko). Puterea în stat este asumată de Mobutu (devenit ulterior general şi apoi mareşal), care conduce ţara într-un mod autoritar până în 1997.
În 1967 este adoptată o nouă Constituţie, care înlocuieşte pe aceea promulgată imediat după independenţa ţării. Mobutu devine în mod oficial şef al statului în 1970, iar numele ţării este schimbat în 1971 în "Republica Zair". În 1972, Mişcarea Populară a Revoluţiei (M.P.R.) - partidul Preşedintelui Mobutu - este recunoscut ca singurul partid legal în stat.
Deşi în 1977 Mobutu este reales ca preşedinte al Republicii Zair, încep să se manifeste serioase nemulţumiri împotriva regimului său autoritar. Rebeliunea împotriva lui Mobutu este reprimată cu ajutorul trupelor străine. Ca urmare a crizei tot mai puternice a regimului Mobutu, şeful statului este nevoit să anunţe sfârşitul regimului monopartid şi să permită libertatea partidelor politice. Nemulţumirile politice împotriva preşedintelui zairez duc la schimbarea mai multor guverne, criza neputând fi totuşi soluţionată prin mijloace politice.
Ca urmare a nemulţumirilor crescânde împotriva preşedintelui Mobutu izbucneşte o rebeliune militară condusă de Laurent-Desiré Kabila. Trupele guvernamentale se retrag în derută, Kabila se autoproclamă - la 24 mai 1997 - şef al statului, fiind recunoscut de ţările africane. Printr-un decret constituţional, partidele politice au fost interzise, iar noul preşedinte şi-a asumat prerogativele ce decurg din puterea legislativă şi din cea executivă.
Numele ţării a fost schimbat în "Republica Democrată Congo" (denumirea ţării anterioară venirii la putere a generalului Mobutu)[2].
După obţinerea independenţei Republicii Congo-Zair este adoptată prima Constituţie a ţării (provizorie). În 1963 este modificat art.7 al legii fundamentale, în scopul recunoaşterii constituirii a 15 noi provincii. Un proiect de Constituţie este supus Parlamentului, dar nu se reuşeşte adoptarea unor noi texte constituţionale. Parlamentul este dizolvat şi o comisie specială având misiunea să elaboreze noua Constituţie îşi începe lucrările la Luluaburg. Textul elaborat de Comisia Constituţională este supus apoi unui referendum şi adoptat cu o mare majoritate, devenind prima constituţie a ţării (1964).
La 25 noiembrie 1965 generalul Mobutu, care de fapt controla autorităţile statului, demite atât pe Preşedintele Republicii - Joseph Kasavubu, cât şi pe ceilalţi oameni politici care aspirau la funcţia de Preşedinte al ţării. Generalul Mobutu îşi asumă funcţiile de şef al statului, iar colonelul Mulamba devine premier. Guvernul este confirmat de Parlamentul ales în 1965, dar preşedintele obţine prerogativa de a legifera pe calea unor ordonanţe-legi.
În martie 1966 Parlamentul şi-a pierdut dreptul de a legifera, drept ce a fost asumat de Preşedintele republicii, iar din octombrie 1966, funcţia de prim ministru a fost abolită, preşedintele republicii devenind, totodată, şef al statului şi al guvernului şi titular al autorităţilor legislative şi executive.
Numărul provinciilor a fost redus la 12 şi apoi la opt, iar guvernatorii lor erau numiţi de Preşedinte, în loc să fie aleşi de adunările locale, aşa cum prevăzuse Constituţia.
Deşi Constituţia din 1964 era încă, formal, în vigoare, puterile statului fuseseră concentrate în mâinile preşedintelui ţării. În 1967, după crearea Mişcării Populare a Revoluţiei, a fost elaborat şi un nou proiect de Constituţie, care a fost supus unui referendum şi adoptat cu 98%. Constituţia a fost promulgată la 24 iunie 1967, dar nu a intrat în vigoare decât în 1970. Explicaţia acestui fapt inedit se datorează situaţiei că Mobutu avea, la data respectivă, 37 de ani iar Constituţia prevedea vârsta de 40 de ani pentru alegerea sa în funcţia de preşedinte al ţării.
În raport cu Constituţia din 1964, Constituţia din 1967 (1970), reprezenta îndepărtarea de la ideea federalistă, desfiinţarea adunărilor provinciale şi a Senatului, în timp ce regimul politic devenea tot mai centralizat, în fruntea sa găsindu-se preşedintele, ales direct de popor şi nu de către Parlament.
În perioada următoare au fost adoptate mai multe amendamente la Constituţie. Printre acestea, cele mai importante sunt cele care au conferit Mişcării Populare a Revoluţiei calitatea de unică forţă politică şi cel care a naţionalizat întregul pământ în Republica Zair. Între timp, pe plan constituţional, creşte rolul Mişcării Populare a Revoluţiei ca partid politic, ale cărui hotărâri încep să capete valoarea unor hotărâri de stat.
În 1974, Biroul politic al Mişcării Populare a Revoluţiei anunţă o revizuire a Constituţiei. Textul adoptat la 11 august 1974 întărea forţa amendamentelor ce fuseseră adoptate după 1967, spiritul noii Constituţii îndepărtându-se tot mai mult de la prevederile ce fuseseră acceptate în 1967.
Constituţia din 1974 reafirmă preeminenţa Mişcării Populare a Revoluţiei asupra organelor de stat, marcând practic o absorbire a instituţiilor de stat de către cele ale Mişcării Populare a Revoluţiei, cu excepţia funcţiei prezidenţiale.
În 1975 se desfăşoară alegeri pentru funcţia de Preşedinte şi pentru Consiliul Legislativ (Parlament), candidaţii fiind selecţionaţi de către Biroul Politic al Mişcării Populare a Revoluţiei.
La 3 noiembrie 1975 se produce un lucru inedit: de pe arena politică dispar alegerile prin vot secret, iar cei 244 de candidaţi sunt aleşi prin "aclamaţii".
Rebeliunea foştilor militari katanghezi determină o serie de ţări care sprijineau regimul Mobutu să-i sugereze totuşi acceptarea unor principii democratice. În consecinţă, la 1 iulie 1976 Mobutu anunţă noi alegeri, care sunt programate pentru luna noiembrie. Este reintrodus votul secret şi se renunţă la controlul partidului asupra desfăşurării alegerilor. Aceste schimbări la Constituţia din 1974 devin operative însă numai în noiembrie 1976.
La sfârşitul anului 1976, Biroul Politic al Mişcării Populare a Revoluţiei desemnează o nouă Comisie Constituţională. Textul noii Constituţii este supus mai întâi Biroului Politic şi transmis apoi Consiliului Legislativ (Parlamentul) ales în noiembrie 1977. La 24 ianuarie 1978 textul este votat, iar la 15 februarie, aprobat de către Preşedinte.
La 19 februarie 1980 Constituţia este modificată din nou, întărindu-se puterile Preşedintelui, care capătă dreptul de a dizolva Parlamentul, după ce se va fi consultat cu Consiliul Legislativ. Se decide organizarea unor noi alegeri în termen de 60 de zile. Membrii Biroului Politic nu mai urmau să fie aleşi prin vot universal, aşa cum se convenise în 1976, ei fiind aleşi şi demişi de către Preşedinte.
În 1980 noile organe ale Mişcării Populare a Revoluţiei propun o nouă reformă constituţională, având în vedere în special concentrarea puterii în mâinile a trei noi organe: Preşedintele Zairului, Comitetul Central şi Comitetul executiv. Funcţiile fostului Birou Politic urmau să fie asumate de noul Comitet Central, ale cărui hotărâri dobândeau, în mod oficial, puterea unor decizii de stat.
În 1988 sunt aduse anumite modificări Constituţiei din 1978, întârindu-se atribuţiile Comitetului Central, care dobândeşte şi prerogativa de a crea entităţi regionale. În 1989 devine clar că reforma economică iniţiată în 1983 a eşuat şi nu mai poate fi continuată. Deşi Preşedintele Mobutu respinge ideea unei "transparenţe" a activităţilor guvernamentale, el este obligat să creeze un "Birou Naţional de Consultare Populară". Presiunile interne şi internaţionale asupra Preşedintelui Mobutu îl obligă pe acesta să accepte reintroducerea sistemului multipartid. Se decide constituirea unei noi Comisii Constituţionale, care să elaboreze un proiect de Constituţie ce urma să fie supus poporului, pe calea unui referendum.
Evenimentele se succed însă şi mişcarea armată, izbucnită în 1996, cucereşte, după un război de şapte luni, Kinshasa (17 mai 1997). Fostul preşedinte Mobutu se refugiază în Maroc, unde moare la 6 septembrie 1997.
Laurent-Desiré Kabila, cu sprijinul Angolei, Namibiei, Zimbabwe şi Ciad, devine preşedinte şi schimbă denumirea statului în "Republica Democrată Congo". După asasinarea lui Kabila, fiul său Joseph Kabila preia conducerea statului (24 ianuarie 2001).
Actualul şef al statului este Joseph Kabila, de la 26 ianuarie 2001, ales pe termen de cinci ani prin vot popular, în cadrul alegerilor ce s-au desfăşurat la 30 iulie şi 29 octombrie 2006.
Joseph Kabila a obţinut 58% din voturi, în timp ce contracandidatul său Jean Pierre Bemba Gombo 42%.
Constituţia Republicii Zair cuprindea 111 articole grupate în cadrul a şapte titluri, precum şi cinci articole incluse în cadrul dispoziţiilor tranzitorii. Structura materiilor în cadrul Constituţiei este următoarea: preambul, teritoriul şi suveranitatea republicii, drepturile fundamentale şi îndatoririle cetăţenilor, Preşedintele Republicii, Adunarea Naţională, Guvernul, curţile şi tribunalele, finanţele publice, tratatele şi acordurile internaţionale, revizuirea Constituţiei şi dispoziţii tranzitorii[3].
Expunerea de motive la Legea nr.90.002 din 5 iulie 1990, prin care a fost introdusă noua Constituţie, subliniază raţiunile care au făcut necesară adoptarea unei noi constituţii, determinate în special de necesitatea introducerii în Zair a regimului multi-partid şi de efectuarea unei diferenţieri între partid şi stat, reabilitând în acelaşi timp separaţia clasică a puterilor. Expunerea de motive mai pune în lumină şi necesitatea specificării mai clare a atribuţiilor Preşedintelui, delimitate de cele ale Guvernului, a răspunderii Guvernului în faţa Adunării Naţionale, precum şi a precizării rolului instanţelor judecătoreşti.
Primul titlu al Constituţiei reafirmă caracterul unitar, democratic, al Zairului, precum şi principiul pluralismului politic, al exercitării puterii de către popor, al apartenenţei solului şi subsolului statului, precum şi unitatea naţionalităţii zaireze.
Titlul consacrat drepturilor fundamentale şi îndatoririlor cetăţenilor reafirmă drepturi fundamentale printre care interzicerea sclaviei sau a unor condiţii analoage, dreptul la libertatea de gândire, de expresie, inviolabilitatea domiciliului şi a proprietăţii, precum şi ideea că nici un cetăţean al Republicii Zair nu poate fi expulzat de pe teritoriul republicii.
În ceea ce priveşte Preşedintele Republicii, se precizează că acesta este garantul independenţei, unităţii naţionale, integrităţii şi securităţii teritoriale, fiind ales pe un termen de şapte ani, prin vot universal, direct şi secret. Preşedintele Republicii este comandantul suprem al forţelor armate şi poate prezida şedinţele Consiliului de Miniştri.
Preşedintele Republicii numeşte pe primul ministru şi îl revocă, precum şi, la propunerea guvernului, pe guvernatorii regiunilor, viceguvernatori şi o serie de înalţi funcţionari, inclusiv membrii Consiliului Superior al Magistraturii şi ai Curţii de Conturi.
Preşedintele Republicii dispune de dreptul de iniţiativă legislativă, dar poate, dacă Adunarea Naţională nu este în sesiune şi în caz de urgenţă, să adopte anumite măsuri legislative, care sunt de domeniul legii, pe calea unor ordonanţe-legi. Preşedintele are şi dreptul de a dizolva Adunarea Naţională, dar după ce va fi consultat în prealabil Biroul acesteia.
Printre atribuţiile Preşedintelui Republicii se regăsesc o serie de prerogative pe care le cuprind constituţiile tuturor celorlalte state cum ar fi conferirea de grade militare, primirea de ambasadori, adresarea de mesaje Adunării Naţionale, dreptul de a adopta măsuri adecvate în cazul stării de urgenţă sau de asediu ş.a.
Sistemul parlamentar zairez era unicameral, existând o singură Cameră - Adunarea Naţională - aleasă pe cinci ani. Adunarea Naţională îşi desfăşoară lucrările în cadrul unor sesiuni ordinare, dar şi al unor sesiuni extraordinare convocate de Preşedintele Republicii. Iniţiativa legislativă aparţine - aşa cum s-a arătat - atât Preşedintelui Republicii, cât şi deputaţilor. Există însă anumite domenii ale activităţii sociale care pot fi reglementate numai pe calea unor legi. Astfel, art.87 din Constituţie menţionează reglementările ce privesc drepturile cetăţeneşti, obligaţiile civile, naţionalitatea, regimul electoral, principiile fundamentale ale organizării apărării naţionale, ale administraţiei regiunilor, ale învăţământului, ale dreptului la muncă, garanţiile acordate funcţionarilor civili şi militari ai statului ş.a.
Constituţia se referea, în mod deosebit, la legile financiare şi bugetare, specificând că bugetul pentru anul următor se adoptă de către Adunarea Naţională în cadrul sesiunii din luna octombrie. În cazul în care proiectul legii bugetare pe un anumit exerciţiu nu a fost depus în timp util pentru a fi promulgat înainte de începutul acestui exerciţiu, Preşedintele Republicii poate cere Adunării Naţionale deschiderea unor credite provizorii. În cazul în care Adunarea Naţională nu s-ar pronunţa în 15 zile asupra solicitării privind creditele provizorii, dispoziţiile proiectului care prevede aceste credite vor fi puse în vigoare de către Preşedintele Republicii.
În conformitate cu prevederile art.91 din Constituţia Zairului, membrii guvernului aveau dreptul şi - dacă li se cere - obligaţia de a asista la şedinţele Adunării Naţionale, de a lua cuvântul şi de a da deputaţilor toate clarificările pe care aceştia le consideră utile. Membrii guvernului au şi dreptul de a propune amendamente la propunerile de lege care se discută, dar nu au dreptul de a participa la vot.
În ceea ce priveşte imunitatea parlamentară, art.92 dispunea că nici un deputat nu poate fi urmărit, arestat, deţinut sau judecat pentru opiniile sau voturile pe care le-a emis în exerciţiul funcţiunilor sale. Nici un deputat nu poate să fie urmărit sau arestat, în materie penală, fără autorizarea Adunării Naţionale - în timpul sesiunilor, sau a Biroului Adunării Naţionale - în intervalul dintre sesiuni. Detenţia unui deputat sau urmărirea împotriva lui vor fi suspendate dacă Adunarea Naţională va cere aceasta, dar o asemenea răspundere nu poate să depăşească durata sesiunii în curs.
În ceea ce priveşte Guvernul, Constituţia Republicii Zair prevedea că acesta este o instituţie însărcinată să asigure executarea legilor şi conducerea politicii statului. În conformitate cu prevederile art.93 alin.2, Guvernul "determină politica statului, de acord cu Preşedintele Republicii".
Guvernul se compunea dintr-un prim ministru, miniştri şi secretari de stat, al căror număr este stabilit de Preşedintele Republicii, la propunerea primului ministru.
Şedinţele Consiliului de miniştri erau prezidate de primul ministru, care conduce activitatea guvernului, dar care, totodată, informează pe Preşedintele Republicii asupra conducerii problemelor statului. Atât primul ministru, cât şi miniştrii şi secretarii de stat sunt responsabili pentru actele lor în faţa Adunării Naţionale.
În ce priveşte puterea judecătorească, Constituţia Republicii Zair prevedea un sistem de organe din care fac parte Curtea Supremă de Justiţie, Consiliul General de Război, curţile de apel, Curtea Securităţii Statului, tribunalele şi Consiliile de război.
În Republica Zair nu exista o Curte Constituţională, atribuţiile acesteia revenind Curţii Supreme de Justiţie. Competenţa sa se extinde, de asemenea, asupra situaţiilor în care Preşedintele Republicii, deputaţii, membri ai guvernului sau alţi înalţi demnitari ar fi trimişi în judecată.
În ceea ce priveşte tratatele şi acordurile internaţionale, se prevedea că Preşedintele Republicii este cel care negociază şi ratifică tratatele şi acordurile internaţionale. Cu toate acestea, tratatele încheiate în domenii importante nu puteau fi ratificate decât în baza unei legi, iar în ce priveşte schimbările sau modificările teritoriale este necesar acordul populaţiilor respective, consultate pe cale de referendum.
În cazul în care Curtea Supremă de Justiţie, consultată de Preşedintele Republicii sau de Adunarea Naţională, considera că un tratat sau un acord internaţional ar comporta o clauză contrară Constituţiei, ratificarea nu putea să intervină decât după revizuirea Constituţiei.
În ce priveşte revizuirea Constituţiei, aceasta urma să se producă la cererea Preşedintelui Republicii şi a jumătate din numărul membrilor Adunării Naţionale. Propunerea de revizuire trebuia să fie adoptată de Adunarea Naţională cu o majoritate reprezentând două treimi din membrii săi, după care modificările constituţionale vor fi promulgate de Preşedintele Republicii.
Dintre dispoziţiile tranzitorii reţin atenţia prevederile art.2, ce se referă la succesiunea Republicii Zair la tratatele internaţionale şi care prevăd că tratatele sau acordurile internaţionale încheiate înainte de 30 iunie 1960 nu vor rămâne în vigoare decât în măsura în care a fost modificată legislaţia naţională. De asemenea, remarcăm menţiunea cuprinsă în art.3 al dispoziţiilor tranzitorii, care prevede că preluarea sau retrocedarea unor terenuri în virtutea art.10 din Constituţie, nu pot da naştere - în cazul în care nu vor fi puse în valoare - la nici o indemnizaţie.
În ultimii ani Republica Demcoratică Congo a cunoscut mai multe acte constituţionale. Astfel, menţionăm Actul constituţional al tranziţiei sau „Constituţia de tranziţie”, adoptat în aprilie 1992 de Convenţia Naţională Suverană, pentru a permite tranziţia la democraţie. Acest act a fost abrogat de Laurent Désiré Kabila după preluarea puterii, la 17 mai 1997. a urmat apoi un Decret-lege din mai 1997, emise de Laurent Désiré Kabila, un Act constituţional al tranziţiei în noiembrie 1998 şi Constituţia de tranziţie din aprilie 2003.
Un proiect de Constituţie, elaborat în mai 2005, a fost supus poporului congolez prin referendum la 18 decembrie 2005 şi a fost adoptat, prin referendumul ce s-a desfăşurat în zilele de 18 şi 19 decembrie 2005 şi promulgat de preşedintele Joseph Kabila la 18 februarie 2006.[4]
Noua împărţire administrativă (oraşul Kinshasa şi 25 de provincii având fiecare personalitate juridică) va deveni efectivă la 36 de luni după instalarea instituţiilor prevăzute de Constituţie. Entităţile teritoriale descentralizate vor fi oraşul, comuna, sectorul şi „schefferia” (prin aceasta înţelegându-se o entitate locală condusă de un şef tradiţional).
Prin noua Constituţie se consacră o organizare de stat ce îmbină elementele unui stat unitar cu cele ale statului federal. Astfel, funcţionarea statului este unitară prin tutela statului asupra entităţilor teritoriale descentralizate, printr-o Poliţie naţională, o singură putere judiciară ierarhizată şi investirea guvernatorilor şi viceguvernatorilor de către preşedintele Republicii.
Elemente de federalizare se regăsesc însă în repartiţia competenţelor între puterea centrală şi provincii şi libera administrare a provinciilor, dotate cu mijloace umane, materiale şi financiare distincte de cele ale statului.
Noua Constituţie consacră pluralismul politic, unitatea naţionalităţii congoleze (dubla naţionalitate este imposibilă), recunoaşterea drepturilor economice, politice, sociale şi culturale.
Puterea executivă este exercitată de preşedinte, care nu poate fi ales decât de două ori consecutiv, şi care trebuie să aibă vârsta de cel puţin 33 de ani.
Puterea legislativă aparţine Adunării Naţionale şi Senatului. În cadrul puterii judiciare funcţionează o Curte Constituţională, Curtea de Casaţie şi Consiliul de Stat.
În ce priveşte finanţele publice , 40% din venituri sunt utilizate de către provincii, în timp ce 60% sunt vărsate Guvernului naţional.
Ca urmare a alegerilor care s-au desfăşurat în februarie 2006, în Adunarea Congoleză ce cuprinde 500 de membri au fost aleşi cei 440 de reprezentanţi, restul de 60 urmând să fie desemnaţi prin votul majorităţii.
Senatul se compune din 120 de membri, aleşi pe cinci ani, prin vot indirect.
Constituţia Republicii Democratice Congo din anul 2005 cuprinde 229 articole, fiind împărţite în opt Titluri, unele din acestea fiind divizate în capitole, paragrafe şi secţiuni.
Constituţia este elaborată într-un spirit modern atât din punctul de vedere al tehnicii redactării, cât şi prin punctele de vedere şi ideile pe care le consacră cu privire la organizarea statală în Republica Democratică Congo şi respectul drepturilor omului.
Constituţia a fost elaborată pe baza unei reuniuni cu participarea tuturor forţelor naţionale, în cadrul căreia au fost puse bazele noii formule de guvernare după preluarea puterii de preşedintele Laurent Kabila.
Preambulul Constituţiei face menţiunea expresă cu privire la ataşamentul Republicii Democratice Congo la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor, precum şi la alte documente internaţionale. În preambul se face, de asemenea, vorbire despre voinţa statelor africane de a se uni şi de a promova şi consolida unitatea africană, precum şi de a promova o cooperare internaţională reciproc avantajoasă.
Reţine atenţia manifestarea voinţei poporului congolez de a crea un stat de drept şi o naţiune puternică şi prosperă, întemeiată pe o veritabilă democraţie politică, fiind condamnate „injustiţia, cu corolarul său impunitatea, nepotismul, regionalismul, tribalismul, mentalitatea de clan şi clientelismul”. Deşi Constituţia consacră ca limbă oficială a ţării limba franceză, sunt considerate ca limbi naţionale kikingo, lingala, swashili şi tshiluba.
În cadrul dispoziţiilor generale reţin atenţia prevederile legate de suveranitatea naţională, pluralismul politic şi libertatea de manifestare a tuturor partidelor politice, cu respectul principiilor democraţiei pluraliste. Constituţia prevede expres, în art.7, că „nimeni nu poate să instituie – sub orice formă ar fi – un partid unic pe întregul sau pe o parte a teritoriului naţional”. Constituţia arată că „instituirea unui partid politic unic constituie o infracţiune imprescriptibilă de înaltă trădare, pedepsită de lege”.
O prevedere interesantă poate fi regăsită în art.8, care dispune că „opoziţia politică este recunoscută în Republica Democratică Congo. Drepturile legate de existenţa sa, de activităţile sale şi de lutpa sa pentru cucerirea democratică a puterii, sunt sfinte. Ele nu pot să cunoască limitări, decât cele care sunt impuse tuturor partidelor şi activităţilor politice, prin prezenta Constituţie şi prin lege”.
Constituţia prevede că naţionalitatea congoleză este unică şi exclusivă, ea neputând fi deţinută concomitent cu altă naţionalitate (art.10). Capitolul consacrat drepturilor şi libertăţilor cuprinde o amplă enumerare a acestora la nivelul standardelor moderne. Reţinem totuşi ca elemente de specificitate interzicerea în art.14 a violenţei faţă de femei în viaţa publică şi cea privată şi obligaţia statului de a lupta contra unor asemenea forme de violenţă.
Remarcăm de asemenea prevederile art.15, care dispune că autorităţile publice vor veghea la eliminarea violenţelor sexuale.
Constituţia consacră importante prevederi legate de dreptul la viaţă, interzicerea sclaviei, libertatea individuală, condiţiile în care o persoană poate fi privată de libertate, dreptul la apărare, libertatea de informaţie.
Art.28 al Constituţiei prevede că „nimeni nu este ţinut să execute un ordin care este vădit ilegal. Orice individ, orice agent al statului este dezlegat de îndatorirea de a se supune, când ordinul primit reprezintă o încălcare manifestă a respectului pentru drepturile omului, libertăţile publice şi bunele moravuri”.
Art.33 consacră instituţia dreptului de azil, dar prevede în acelaşi timp că este interzis persoanelor care se bucură de dreptul de azil de a întreprinde activităţi subversive împotriva ţării lor de origine sau împotriva oricărei alte ţări de pe teritoriul Republicii Democratice Congo.
Constituţia asigură garantarea proprietăţii, dreptul de iniţiativă privată, libertatea comerţului, dreptul la muncă, dreptul de asociere, libertatea sindicală, dreptul la grevă.
În ce priveşte familia, art.40 alin.2 o defineşte ca fiind „celula de bază a comunităţii umane”, ea aflându-se sub protecţia puterilor publice.
Constituţia înscrie dreptul la educaţie, o sarcină a Guvernului fiind eradicarea analfabetismului, considerată a fi „o îndatorire naţională” (art.44).
Este asigurat dreptul la sănătate, la formaţiune profesională, o protecţie sspecială fiind acordată persoanelor handicapate.
Statul congolez se angajează să protejeze drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor săi atât în ţară cât şi în străinătate, o atenţie specială fiind acordată „grupurilor vulnerabile şi tuturor minorităţilor” (art.51 alin.2).
O prevedere importantă este şi aceea potrivit căreia congolezii au dreptul la pace şi securitate atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional. „Nici un individ sau grup de indivizi nu poate să utilizeze o porţiune din teritoriul naţional ca bază de lucru pentru activităţi subversive sau teroriste contra statului congolez sau contra oricărui alt stat” (art.52). Prevederea de mai sus se coroborează cu cea din art.64, care dispune că orice congolez are îndatorirea de a face să eşueze încercarea unui individ sau unui grup de indivizi de a lua puterea prin forţă sau de a o exercita, cu încălcarea dispoziţiilor prezentei Constituţii”.
Constituţia dispune că „orice tentativă de răsturnare a regimului constituţional constituie o infracţiune imprescriptibilă contra naţiunii şi statului. Ea este pedepsită conform legii”.
În ceea ce priveşte organizarea şi exerciţiul puterilor statului, Constituţia menţionează ca instituţii ale republicii: preşedintele republicii, Parlamentul, Guvernul, Curţile şi tribunalele. În ceea ce priveşte preşedintele, acesta asigură funcţionarea puterilor publice, fiind garantul independenţei naţionale, integrităţii teritoriale, suveranităţii naţionale şi respectului tratatelor şi acordurilor internaţionale. Preşedintele este ales prin sufragiu universal, direct, pentru un mandat de cinci ani, care poate fi reînnoit o singură dată. Dacă majoritatea absolută nu este obţinută la primul scrutin, se va proceda la un al doilea tur de scrutin într-un interval de 15 zile.
Atribuţiile preşedintelui republicii sunt în general similare celor care există în principalele constituţii democratice. Menţionăm că potrivit art.79 Preşedintele convoacă şi conduce şedinţele Consiliului de Miniştri, această atribuţie revenind primului ministru numai într-o situaţie când preşedintele îi deleagă o asemenea atribuţie.
Actele preşedintelui sunt denumite ordonanţe, ele urmând să fie contrasemnate de primul ministru, cu excepţia ordonanţelor prin care sunt investiţi guvernatorii, se acordă gradele militare sau se face o declaraţie de război.
Guvernul conduce politica naţiunii. Constituţia specifică, în art.91 alin.2, că „apărarea, securitatea şi problemele externe sunt domenii de colaborare între preşedintele republicii şi Guvern”.
Ca şi în Constituţia franceză, Guvernul dispune de „o putere reglementară”, cu alte cuvinte de abilitarea de a stabili norme primare, prin decrete, într-o serie de domenii specifice. Această atribuţie aparţine primului ministru, actele sale urmând să fie contrasemnate de ministrul însărcinat cu punerea în executare a actelor respective.
De reţinut este faptul că funcţiile de preşedinte şi de prim ministru sau de membru al Guvernului sunt incompatibile cu exercitarea altui mandat electiv, al unei funcţii publice civile sau militare, publice sau private. O prevedere importantă întâlnim în art.98, care dispune că în timpul funcţiilor lor preşedintele republicii şi membrii Guvernului nu pot, prin ei înşişi sau prin persoane interpuse, nici să cumpere, nici să dobândească în orice alt mod sau să ia cu chirie un bun care aparţine domeniului statului, al provinciilor sau al entităţilor descentralizate.
Înaintea intrării în funcţie, aceste persoane sunt obligate să depună la Curtea Constituţională declaraţii cu privire la patrimoniul lor de familie, declaraţii ce sunt comunicate de către Curtea Constituţională administraţiei fiscale. În lipsa unor asemenea declaraţii în termen de 30 de zile, persoanele vizate vor fi considerate demisionate.
Cu privire la puterea legislativă, care aparţine unui Parlament bicameral – Adunarea Naţională şi Senatul –, Constituţia prevede că fiecare dintre cele două Camere se bucură de autonomie administrativă şi financiară şi dispune de o dotare proprie. Atât deputaţii cât şi senatorii sunt aleşi pe o perioadă de cinci ani, fiind reeligibili. Condiţiile pentru ca o persoană să fie aleasă deputat sau senator sunt, în general aceleaşi, cu menţiunea că pentru Adunarea Naţională vârsta minimă pentru a fi ales este de 25 de ani, iar pentru Senat 30 de ani.
Printre modalităţile de încetare a mandatului de deputat sau senator este prevăzută şi absenţa nejustificată sau neautorizată la peste o pătrime din şedinţele unei sesiuni. Organizarea parlamentară în general este similară celei din parlamentele democratice, Parlamentul congolez cunoscând sesiuni ordinare, extraordinare, în fruntea celor două Camere aflându-se birouri conduse de preşedinţi; de asemenea, în cadrul Parlamentului funcţionează comisii permanente, comisii speciale etc.
În ceea ce priveşte procedura legislativă, menţionăm că legile organice sunt votate şi modificate cu majoritatea absolută a membrilor ce compun fiecare Cameră. Proiectele de legi sau propunerile legislative sunt examinate în mod succesiv de cele două Camere, în vederea adoptării unui text identic. În cazul unui dezacord între cele două Camere, se constituie o comisie mixtă paritară, al cărei raport este supus adoptării celor două Camere. În cazul în care nu este posibil acest lucru, competenţa în ultimă instanţă aparţine Adunării Naţionale.
Promulgarea legilor se face de preşedintele republicii, în termen de 15 zile, dar preşedintele poate să trimită legea Curţii Constituţionale pentru a decide dacă legea este conformă cu Constituţia. În cazul în care preşedintele Republicii nu promulgă o lege în termenul fixat, promulgarea se are loc de drept.
Legile intră în vigoare la 30 de zile de la publicarea lor în Jurnalul Oficial, dacă nu se dispune altfel, publicarea lor fiind asigurată în limba franceză şi în cele patru limbi naţionale, în 60 de zile de la promulgare.
Primul ministru poate să angajeze răspunderea Guvernului în legătură cu programul său, cu o declaraţie de politică generală sau cu un text din lege. În cazul în care Adunarea Naţională adoptă o moţiune de cenzură, Guvernul este considerat demisionat. În cazul unei crize persistente între Guvern şi Adunarea Naţională, preşedintele republicii poate – după consultarea primului ministru şi a preşedinţilor celor două Camere – să pronunţe dizolvarea Adunării Naţionale. O asemenea dizolvare nu poate interveni însă în anul care urmează alegerilor, în timpul stării de urgenţă, de asediu sau de război, nici atunci când republica este condusă de un preşedinte interimar.
Puterea judecătorească este independentă de puterea legislativă şi de cea executivă. Ea se exercită de Curţi şi tribunale, care sunt: Curtea Constituţională, Curtea de Casaţie, Consiliul de Stat, Curtea Supremă Militară, curţile şi tribunalele civile şi militare, precum şi parchetele de pe lângă aceste jurisdicţii.
Constituţia prevede că nu pot fi instituite tribunale extraordinare, dar în schimb pot fi create jurisdicţii specializate.
Puterea judecătorească este garantul libertăţii individuale şi a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, magistraţii fiind inamovibili.
O prevedere importantă este cuprinsă în art.151 alin.1, care dispune că „puterea executivă nu poate să adreseze injoncţiuni judecătorului în exerciţiul jurisdicţiei sale, nici să statueze asupra diferendelor, nici să influenţeze cursul justiţiei, nici să se opună la executarea unei hotărâri a justiţiei”.
Consiliul Superior al Magistraturii este organul de gestiune al puterii judecătoreşti. Din compunerea sa fac parte înalţi magistraţi din diferite grade de jurisdicţie, dar nu face parte ministrul justiţiei. În fruntea instanţelor judiciare se găseşte Curtea de Casaţie. Paralel cu aceasta funcţionează – după modelul francez – un Consiliu de Stat în subordinea căruia se găsesc curţi şi tribunale administrative.
Constituţia recunoaşte existenţa jurisdicţiilor militare, cărora le sunt supuşi membrii forţelor armate şi ai Poliţiei în timp de pace, iar în timp de război şi persoanele civile, ca urmare a hotărârii Consiliului de Miniştri. Chiar într-o asemenea eventualitate, dreptul de apel nu poate fi suspendat.
Curtea Constituţională se compune din nouă membri, dintre care două treimi trebuie să fie jurişti provenind din magistratură, colegiul avocaţilor sau din învăţământul universitar. Mandatul judecătorilor Curţii Constituţionale este de nouă ani. Curtea Constituţională are îndatorirea de a verifica în toate cazurile controlul constituţionalităţii legilor organice, având obligaţia să statueze în termen de o lună, termen care în caz de urgenţă poate fi redus la 8 zile. Ea judecă contenciosul alegerilor prezidenţiale şi legislative şi al referendumului, conflictele de competenţă între puterea executivă şi puterea legislativă, precum şi între stat şi provincii, recursurile împotriva hotărârilor Curţii de Casaţie sau ale Consiliului de Stat, numai în ce priveşte atribuirea de competenţe, dacă o hotărâre de declinare de jurisdicţie nu a fost soluţionată de Curtea de Casaţie sau de Consiliul de Stat.
Curtea Constituţională este şi judecător de excepţie al cazurilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa unor jurisdicţii. De menţionat este faptul că ea este şi instanţă de jurisdicţie penală pentru şeful statului sau primul ministru, în cazurile şi condiţiile prevăzute de Constituţie. De menţionat este şi faptul că în art.165 Constituţia congoleză precizează în detaliu ce se înţelege prin încălcarea intenţionată a Constituţiei sau atingeri la onoarea şi probitatea naţională, sau când comportamentul personal al preşedintelui republicii sau primului ministru este contrar bunelor moravuri.
Hotărârile Curţii Constituţionale nu sunt susceptibile de nici o cale de atac, fiind executorii imediat.
Printre alte organe importante ce asigură funcţionarea statului, Constituţia menţionează Banca Centrală a Congo-ului, Curtea de Conturi, Casa Naţională de repartizare justă a impozitelor, adaptarea salariilor şi pensiilor. Acest din urmă organism prevăzut de art.181 din Constituţie are în special misiunea de a finanţa programele de investiţii publice şi de a corija dezechilibrele de dezvoltare între provincii şi alte entităţi teritoriale descentralizate.
În legătură cu Poliţia Naţională, Constituţia prevede că Poliţia Naţională este apolitică, fiind în serviciul naţiunii congoleze. Poliţia este supusă autorităţii civile locale şi situată sub responsabilitatea Ministerului pentru Afaceri Interne. În mod corelativ, forţele armate sunt şi ele apolitice. Art.190 din Constituţie dispune că „nimeni nu poate, sub pedeapsa de înaltă trădare, să organizeze formaţiuni militare, paramilitare sau de miliţie privată, nici să întreţină tineri înarmaţi”.
Consiliul Superior de Apărare este prezidat de preşedintele republicii, iar în caz de absenţă sau de imposibilitate a acestuia, de primul ministru.
Administraţia publică este şi ea apolitică, neutră şi imparţială. Ca şi în cazul armatei şi poliţiei, nimeni nu o poate deturna în scopuri personale.
În ceea ce priveşte instituţiile la nivelul provinciilor, acelea sunt adunările provinciale care legiferează prin edicte în domeniile de competenţa lor, guvernatorii provinciilor care au un mandat de cinci ani şi care sunt ajutaţi de viceguvernatori şi de un număr de 10 miniştri provinciali. Art.199 prevede că două sau mai multe provincii pot, printr-un acord comun, să creeze un cadru de armonizare şi de coordonare a politicilor şi să gereze în comun anumite servicii în problemele ce ţin de competenţa lor.
Prin Constituţie a fost instituit un organ special – Conferinţa Guvernatorilor de provincie –, având misiunea de a emite avize şi de a formula sugestii în problemele provinciale. Ea este prezidată de preşedintele republicii, se întruneşte de două ori pe an, de fiecare dată în altă provincie.
În ceea ce priveşte repartiţia competenţelor între puterea centrală şi provincii, Constituţia menţionează competenţele care revin exclusiv puterii centrale, competenţele concurente ale puterii centrale şi ale provinciilor şi competenţele exclusive ale provinciilor. De regulă, Adunările provinciale pot legifera numai în domenii de competenţa lor, dar ele pot primi şi o delegare de putere din partea organelor centrale. La rândul lor, Adunările provinciale pot consimţi ca unele probleme de competenţă locală să fie reglementate de autorităţile legislative centrale.
Constituţia consacră principiul că legislaţia naţională are prioritate asupra legislaţiei provinciale. Autoritatea normelor cutumiare este recunoscută cu condiţia ca să nu contravină Constituţiei, legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.
Printre alte instituţii pe care Constituţia le mai consacră menţionăm Consiliul Economic şi Social – având misiunea de a emite avize consultative în probleme economice şi sociale, Comisia Electorală Naţională, Consiliul Superior al audio-vizualului şi comunicaţiilor.
În ce priveşte tratatele şi acordurile internaţionale, Constituţia consacră expres, prin art.215, superioritatea acestora faţă de lege. Atribuţia negocierii şi ratificării tratatelor şi acordurilor internaţionale revine preşedintelui Republicii, cu excepţia celor încheiate de Guvern, care nu sunt supuse ratificării, despre care Guvernul trebuie să informeze însă Adunarea Naţională şi Senatul. Pentru o serie de tratate importante, ratificarea nu se poate face decât în virtutea unei legi. În cazul în care Curtea Constituţională ar opina că un tratat sau anumite clauze ale sale sunt contrare Constituţiei, va fi necesară în prealabil o revizuire constituţională pentru ca tratatul să poată fi ratificat.
O dispoziţie interesantă legată de integrare este aceea cuprinsă în art.217 alin.ultim, potrivit căreia ”Republica Democratică Congo poate încheia tratate şi acorduri de asociere sau de comunitate, comportând o cedare parţială a suveranităţii în vederea promovării unităţii africane”.
Revizuirea constituţională se poate efectua în două faze: la nivel parlamentar şi prin referendum, la care participă toţi alegătorii. Anumite prevederi constituţionale nu pot forma obiectul revizuirii, cum ar fi forma republicană de guvernământ, principiul votului universal, forma reprezentativă de guvernare, durata mandatului preşedintelui, independenţa puterii judiciare, pluralismul politic şi sindical.
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.144.
[2] L'Etat du Monde, édition 1998, Annuaire économique et géopolitique mondial, Editions La Découverte, Paris, 1997, pag.274.
[3] Constitutions of the Countries or the World, editors: Albert P.Blaunstein, Gisberg H.Flanz, Zaire, by Richard M.Gittleman, Chronology 1885-1978 by Jacques Vanderlinden, Chronology 1979-1990, by Richard M.Gittleman, Issued March 1996, Oceana Publications, Inc., Dobbs Ferry, New York, pag.1 şi urm.
[4] Ibidem.