2.4.1. Elemente de ordin istoric
Potrivit surselor istorice, regatul Van Lang, organizarea statală a triburilor vięt s-ar fi constituit cu mult timp înainte de era noastră. Mai multe regate se constituie, de altfel, în secolul II d.Chr., dar Nordul Vietnamului este cucerit de chinezi şi rămâne timp de un mileniu sub dominaţia chineză[1].
Statul independent Dai Vięt se emancipează de sub dominaţia chineză, respinge atacurile mongole şi chineze şi reuşeşte să-şi întărească activitatea până în regiunea deltei fluviului Mekong.
În secolul XIX se produce colonizarea franceză, încheiată în 1884 prin instaurarea protectoratului francez asupra Cochinchinei, Anamului şi Tonkinului, teritoriile menţionate fiind incluse, împreună cu Laosul şi Cambodgia în Indochina franceză. Ocupat parţial de Japonia în timpul celui de al doilea război mondial, Vietnamul se regăseşte divizat la terminarea celui de al doilea război mondial.
Sub conducerea lui Ho Şi Min este proclamată, la 2 septembrie 1945, Republica Democrată Vietnam. Încercarea Franţei de a-şi restaura autoritatea colonială eşuează, în special ca urmare a victoriei vietnameze împotriva francezilor de la Dien Bien Phu (7 mai 1954).
În Sudul ţării este creat un stat pro occidental, cu capitala la Saigon, condus de împăratul Bao Dai, care acceptă includerea în Uniunea franceză.
Ca urmare a acordurilor de la Geneva din 20 iulie 1954, este legalizată împărţirea ţării. Izbucnirea mişcării de rezistenţă în Sudul ţării împotriva regimului sud vietnamez, sprijinită de S.U.A. - care luaseră locul Franţei în această regiune - duce la acutizarea conflictelor politice şi sociale, ca şi la un război de uzură, după retragerea trupelor americane din Vietnamul de Sud.
La 29 martie 1973 forţele pro comuniste reiau o ofensivă generalizată care se soldează cu cucerirea oraşului Saigon, la 30 aprilie 1975. Vietnamul se regăseşte astfel unificat sub o singură autoritate, iar la 2 iulie 1976 Adunarea Naţională proclamă Republica Socialistă Vietnam.
Vietnamul participă la războiul civil din Laos şi Kampuchea, contribuind la înfrângerea militară a regimului Pol Pot.
În 1994, S.U.A. ridică embargoul decretat în 1975 împotriva Vietnamului, stabilind - un an mai târziu - relaţii diplomatice. Urmând o experienţă similară celei chineze, Vietnamul se pronunţă pentru economia de piaţă, păstrând totodată rolul conducător al Partidului Comunist Vietnamez.
La 15 aprilie 1992 este adoptată o nouă Constituţie. În acelaşi an, Vietnamul iniţiază o acţiune de cooperare cu S.U.A., în scopul obţinerii de informaţii cu privire la soldaţii americani dispăruţi în timpul conflictului vietnamez. Noua Constituţie prevede continuarea reformelor, păstrând totodată rolul conducător al Partidului Comunist Vietnamez.
2.4.2. Organizarea constituţională
Actuala Constituţie a Republicii Socialiste Vietnam a fost adoptată la 15 aprilie 1992, de cea de a VIII-a Adunare Naţională[2].
Adoptarea acestei Constituţii a fost pregătită de o comisie, pe baza experienţei acumulate în anii care au trecut de la unificarea ţării şi din dorinţa de a aduce îmbuătăţiri Constituţiei din 1980.
Pe de altă parte, apariţia noii Constituţii a fost facilitată de apariţia unor noi legi în domeniul economic, protecţiei drepturilor de proprietate industrială, tarifelor agricole, dreptului maritim, organizării bancare, cooperativelor, companiilor financiare etc.
Noua Constituţie a Republicii Socialiste Vietnam cuprinde 147 articole, care sunt grupate în 12 capitole, şi anume: preambul, sistemul politic al R.S.Vietnam, sistemul economic, cultura, educaţia, ştiinţa şi tehnologia, apărarea patriei socialiste vietnameze, drepturile fundamentale şi îndatoririle cetăţenilor, Adunarea Naţională, şeful statului, consiliile şi comitetele populare, tribunalele populare şi organele populare de control, drapelul naţional, emblema, imnul, capitala şi ziua independenţei, forţa juridică a Constituţiei şi amendamentele la Constituţie.
Preambulul Constituţiei din 1992 aminteşte etapele luptei pentru eliberarea naţională şi pentru unificarea ţării, relevând că cea de a patra Constituţie a R.S.Vietnam (cele anterioare fiind din 1946, 1959 şi 1980) a fost adoptată în noile condiţii ale transformării socialiste şi unificării ţării. Ea exprimă dorinţa poporului vietnamez de a acţiona mai departe în spiritul unităţii, pentru a-şi desăvârşi construcţia naţională şi a promova o politică de independenţă.
În primul Capitol al Constituţiei se precizează ca R.S.Vietnam este un stat independent, suveran şi unificat, a cărei integritate teritorială vizează, în egală măsură, teritoriul continental, insulele, marea teritorială si spaţiul aerian.
Ca şi alte Constituţii socialiste, Constituţia vietnameză din 1992 precizează că întreaga putere de stat aparţine poporului, întemeindu-se pe alianţa dintre muncitori, ţărani şi intelectuali. Este subliniat rolul partidului comunist din Vietnam şi al Frontului Patriei, specificându-se că puterea poporului se exercită prin Adunarea Naţională şi consiliile populare, care sunt alese de către popor pentru a-i reprezenta voinţa şi aspiraţiile.
În Capitolul II, consacrat sistemului economic, se precizează că Vietnamul dezvoltă o economie de bunuri multi-sectorială, în conformitate cu mecanismele pieţei, conducerea de către stat şi orientarea socialistă.
Articolele următoare al Capitolului II aduc precizarea că o asemenea politică este promovată în scopul asigurării prosperităţii poporului. Vietnamul recunoaşte proprietatea socialistă asupra principalelor mijloace de producţie, dar specifică, totodată, că întreprinderile de stat beneficiază de autonomie în producţie şi afaceri, fiind responsabile pentru rezultatele activităţii lor. Potrivit art.20 din Constituţie, există şi posibilitatea unor forme de economie colectivă, cu participarea muncitorilor, care aduc capital şi forţă de muncă, în cadrul unor societăţi mixte. Vietnamul recunoaşte, potrivit art.21 din Constituţie, proprietatea individuală, dar şi cea privat capitalistă, întreprinzătorii particulari putând să efectueze orice fel de operaţiuni, în toate domeniile de producţie, cu condiţia ca "ei să se angajeze în ramuri şi activităţi comerciale care aduc beneficii naţiunii şi poporului" (art.21).
Proprietatea indivizilor şi a organizaţiilor nu poate fi supusă naţionalizării. Statul poate totuşi, în situaţii absolut necesare, care privesc apărarea sau securitatea ori interesele naţionale, să rechiziţioneze, cu compensare, proprietăţile aparţinând indivizilor sau organizaţiilor, pe baza preţurilor curente ale pieţei.
Asupra comerţului exterior statul desfăşoară o activitate unică de îndrumare, pe baza respectului indepenedenţei şi suveranităţii, dar şi pentru a asigura ajutorul reciproc şi impulsionarea producţiei locale.
Art.25 din Constituţie prevede expres că statul va încuraja organizaţiile şi indivizii din străinătate pentru a investi capital şi tehnologii în Vietnam, în conformitate cu dreptul vietnamez, cu dreptul şi practica internaţională.
În Capitolul III, consacrat culturii, educaţiei, ştiinţei şi tehnologiei sunt evidenţiate preocupările statului vietnamez de a sprijini aceste tipuri de activităţi. Se regăsesc prevederi referitoare la stimularea creativităţii cetăţenilor, dezvoltarea literaturii şi artei, păstrarea şi dezvoltarea moştenirii culturale, politica de educaţie, dezvoltarea tuturor ramurilor ştiinţei, sprijinirea de către stat a investiţiilor în acest domeniu, programele de sănătate, dezvoltarea sportului şi turismului.
În Capitolul IV, care se referă la apărarea patriei vietnameze socialiste, se reafirmă obligaţia cetăţenilor de a-şi apăra ţara şi grija statului vietnamez pentru înzestrarea armatei, pentru cultivarea tradiţiilor sale, pentru promovarea patriotismului şi educarea cetăţenilor în spiritul apărării ţării şi asigurării securităţii naţionale.
În Capitolul V, care se ocupă de drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, regăsim prevederi cu privire la corelaţia dintre drepturi şi îndatoriri, egalitatea cetăţenilor, dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice, drepturile electorale, dreptul de a beneficia de securitatea muncii, de a face comerţ în condiţiile legii, dreptul de proprietate, de a beneficia de educaţie, de cuceririle ştiinţei şi tehnologiei, de programele de sănătate, de a-şi construi locuinţe.
Este subliniată, totodată, grija statului faţă de familie, ocrotirea copiilor şi răspunderile pe care le au părinţii faţă de copii şi copiii faţă de părinţi.
În mod special este subliniază necesitatea formării şi educării tinerilor şi a protecţiei soldaţilor răniţi şi bolnavi care au supravieţuit luptei de eliberare.
În acelaşi Capitol al Constituţiei mai sunt menţionate libertatea cuvântului, a religiei, prezumţia de nevinovăţie, inviolabilitatea domiciliului, dreptul de petiţionare, iar dintre îndatoriri, loialitatea faţă de ţară şi apărarea patriei.
În Capitolul VI al Constituţiei R.S.Vietnam sunt tratate problemele ce privesc Adunarea Naţională. Ea este definită de Constituţie ca fiind cel mai înalt organ al puterii de stat în R.S.Vietnam. Adunarea Naţională are, printre altele, dreptul de a modifica Constituţia, de a face legi şi de a le modifica, de a exercita supravegherea supremă în ce priveşte respectarea Constituţiei, a decide planurile de dezvoltare economică a ţării, de a acorda amnistia, a lua hotărâri în problemele păcii şi ale războiului, precum şi de a organiza referendumuri.
Adunarea Naţională cuprinde 498 membri; ea este aleasă pe termen de cinci ani, cele mai recente alegeri desfăşurându-se la 19 mai 2002. Majoritatea celor aleşi aparţin Partidului Comunist, dar există şi 51 deputaţi nemembri de partid[3].
Iniţiativa legislativă aparţine şefului statului, Comitetului permanent al Adunării Naţionale, Consiliului Naţionalităţilor, altor comitete ale Adunării Naţionale, Guvernului, Curţii Supreme Populare, organului suprem popular de control al Frontului Patriei şi organizaţiilor sale. De asemenea, deputaţii care fac parte din Adunarea Naţională au dreptul să facă propuneri de legi în faţa Adunării Naţionale.
Pentru adoptarea legilor şi hotărârilor Adunării Naţionale este necesar votul unei majorităţi ce trebuie să cuprindă cel puţin jumătate plus unu din numărul deptuaţilor. În anumite situaţii, cum ar fi demiterea unui deputat al Adunării Naţionale, majoritatea necesară trebuie să fie de două treimi din numărul deputaţilor.
Organul permanent al Adunării Naţionale este Comitetul Permanent al Adunării Naţionale. Acesta pregăteşte sesiunile Adunării Naţionale, interpretează Constituţia, supraveghează aplicarea Constituţiei şi a legilor, coordonează activitatea consiliilor şi poate, la recomandarea primului ministru, să accepte demisia unui ministru sau să numească un alt membru al Cabinetului, în intervalul în care Adunarea Naţională nu se află în sesiune. De asemenea, în perioada în care Adunarea Naţională nu se găseşte în sesiune, Comitetul Permanent are dreptul să decidă asupra declarării stării de război, dacă ţara este confruntată cu o agresiune străină. Deputaţii Adunării Naţionale reprezintă atât populaţia din propria circumscripţie, cât şi întreaga naţiune (art.97 din Constituţie). Ei au obligaţia să menţină legătura şi contactele cu alegătorii, cărora urmează să le răspundă în situaţia când aceştia le adresează petiţii sau plângeri. De asemenea, deputaţii sunt obligaţi să-i ajute pe cetăţeni să-şi exercite drepturile lor.
Parlamentarii vietnamezi au dreptul să adreseze întrebări, inclusiv şefului statului; ei nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată fără consimţământul Adunării Naţionale sau, dacă Adunarea Naţională nu se găseşte în sesiune, fără consimţământul Comitetului Permanent.
Deputaţii pot fi ţinuţi în custodie temporară pentru infracţiuni flagrante, o asemenea formă de detenţie trebuind însă să fie comunicată imediat Adunării Naţionale sau Comitetului său Permanent, pentru ca aceştia să decidă.
Instituţia şefului statului este reglementată în Capitolul VII al Constituţiei. Preşedintele, care este şeful statului, reprezintă Republica Socialistă Vietnameză în problemele interne şi cele internaţionale. El este ales dintre deputaţii Adunării Naţionale.
Printre atribuţiile sale figurează următoarele: promulgarea Constituţiei, a legilor şi regulamentelor, exercitarea funcţiei de comandant suprem al forţelor armate şi preşedinte ale Consiliului Naţional de Apărare şi Securitate, numirea unor înalţi funcţionari, ordonarea mobilizării totale sau parţiale, numirea şi rechemarea ambasadorilor R.S.Vietnam, precum şi primirea ambasadorilor străini, acordarea sau retragerea cetăţeniei vietnameze.
În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele emite ordine şi decrete. El este ajutat de un vicepreşedinte, care îl asistă pe Preşedinte în îndeplinirea atribuţiilor sale şi care acţionează ca preşedinte interimar, dacă Preşedintele se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile.
Actualul preşedinte al Vietnamului este Nguyen Minh Triet, de la 27 iunie 2006, iar prim ministru Nguyen Tan Dung, de la 27 iunie 2006.
Capitolul VIII cuprinde reglementări referitoare la Guvernul R.S.Vietnam. Se precizează că acesta este un organ executiv al Adunării Naţionale şi cel mai înalt corp administrativ.
El este responsabil faţă de Adunarea Naţională. Guvernul se compune din primul ministru, locţiitorul său, miniştrii şi alţi membri. Printre atribuţiile Guvernului figurează: conducerea activităţii ministerelor şi agenţiilor subordonate Guvernului, asigurarea aplicării Constituţiei, supunerea unor legi Adunării Naţionale, exercitarea unui control managerial unificat asupra Constituţiei şi dezvoltării economiei naţionale şi aplicării politicii financiare şi monetare, protejarea drepturilor legitime ale cetăţenilor, consolidarea apărării naţionale, exercitarea controlului asupra afacerilor externe, probleme de sănătate, religie, naţionalităţi, cooperarea cu Frontul Patriei ş.a. Şeful guvernului vietnamez este în prezent Phan Van Khai (de la 25 septembrie 1997).
În Capitolul IX al Constituţiei se precizează că R.S.Vietnam este împărţită în provincii şi municipalităţi, care sunt subordonate Guvernului central. Consiliile populare sunt organele puterii de stat care reprezintă voinţa şi aspiraţiile poporului, precum şi dreptul lor de a participa la conducerea problemelor locale. Îşi aleg organele lor de conducere şi, totodată, comitetele populare, care sunt organismele lor executive, fiind, în acelaşi timp, agenţiile administrative ale statului în localităţi. Atât consiliile populare cât şi comitetele au dreptul să adopte hotărâri în limita competenţei lor.
Capitolul X se ocupă de organizarea judiciară, care cuprinde un sistem de mai multe tribunale, în fruntea căruia se găseşte Curtea Supremă a Poporului. Se precizează că organele justiţiei, în sfera lor de competenţă, au obligaţia să apere sistemul juridic socialist, drepturile poporului, viaţa, libertatea, onoarea şi demnitatea cetăţenilor.
În sistemul vietnamez există atât judecători de carieră, cât şi asesori populari, care participă cu aceleaşi drepturi la judecarea anumitor procese, iar în cazul tribunalelor militare pot exista asesori militari.
În procesul de judecată, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Constituţia vietnameză consacră o instituţie specială - Organul Suprem de Control al Poporului, care are misiunea de a controla respectarea legilor de către miniştri, agenţii, organismele locale, unităţile forţelor armate şi cetăţeni. Acesta are dreptul de a trimite pe cei culpabili în faţa justiţiei, în fruntea sa aflându-se un procuror. La nivel subordonat, există organele controlului popular, la nivelul regiunilor, organelor locale, unităţilor militare - toate acestea aflându-se sub conducerea unificată a Procurorului şef al Organului Suprem de Control al Poporului. Acesta este responsabil faţă de Adunarea Naţională, iar dacă aceasta nu se găseşte în sesiune, în faţa Comitetului său permanent.
În Capitolul XI sunt cuprinse o serie de precizări legate de drapelul naţional, emblemă, imnul, Capitala şi ziua independenţei.
În ultimul capitol al Constituţiei (Capitolul XII) se precizează că, din punct de vedere juridic, Constituţia R.S.Vietnamn este legea de bază a statului, având cea mai înaltă forţă legală. Toate celelalte documente trebuie să corespundă Constituţiei. Singurul organ în măsură să amendeze Constituţia este Adunarea Naţională, amendamentele solicitând votul a nu mai puţin de două treimi din deputaţii Adunării Naţionale.
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.601.
[2] Constitutions of the Countries of the World, Editors: Albert P.Blaunstein, Gisberg H.Flanz, Supplement, Issued December 1992, Oceana Publications, Inc. Dobbs Ferry, New York, Socialist Republic of Vietnam, 1989-1992, by Phuong-Khanh Nguyen, pag.1 şi urm.
[3] Elections around the World, http://www.electionworld.org/election