Încă din antichitate, teritoriul Albaniei a fost locuit de triburi ilirice şi trace. Ulterior, teritoriul Albaniei de astăzi a făcut parte, între anii 167 î.Chr. şi 395 d.Chr., din Imperiul Roman, iar apoi, timp de nouă secole, din Imperiul Bizantin.
În secolele XII-XIV iau naştere primele state feudale albaneze, care opun o dârză rezistenţă expansiunii Imperiului Otoman. Această rezistenţă armată cunoaşte punctul său cel mai puternic în perioada anilor 1443-1468, când lupta poporului albanez este condusă de Gjergi Kastrioti (Skanderbeg). În pofida rezistenţei dârze opuse de albanezi, ţara lor devine - timp de patru secole - provincie a Imperiului Otoman. În secolul XIX, mişcarea de eliberare naţională albaneză cunoaşte un riviriment, intrând într-o nouă etapă, primul program politic în vederea emancipării de sub dominaţia turcă fiind elaborat de Liga de la Prizren, care a luat fiinţă în 1878[1].
Ca urmare a puternicelor frământări care au avut loc în Balcani la începutul secolului XX, Congresul Naţional Albanez de la Vlore proclamă independenţa ţării. Albania devine membră a Ligii Naţiunilor la 17 decembrie 1920 şi se proclamă republică la 21 ianuarie 1925. În acelaşi an puterea este preluată de Ahmed Zogu, care după trei ani se proclamă rege al Albaniei, sub numele de Zogu I. Regimul monarhic durează până la 7 aprilie 1939, când Albania este atacată de Italia şi ocupată în scurt timp, în pofida mişcărilor populare de rezistenţă. La 29 noiembrie 1944, Albania se eliberează de sub regimul de dominaţie al Puterilor Axei. Pe plan politic, regimul monarhic este înlocuit, iar la 11 ianuarie 1946 Albania se proclamă Republică Populară.
În timpul dictaturii lui Enver Hodja, Albania se izolează total de restul lumii, iar după o perioadă de strânse relaţii cu China se izolează şi de această ţară, punând bazele unui regim autarhic, întemeiat pe o interpretare dogmatică a marxismului şi pe un sistem de control poliţienesc. Deşi Constituţia din 27 decembrie 1976 consacra în mod formal anumite drepturi democratice, ele nu aveau practic nici un fel de bază reală, Albania fiind cea mai dogmatică dintre fostele ţări socialiste. O expresie a acestei situaţii o constituie interzicerea totală a religiei şi a proprietăţii private.
Ca urmare a mişcărilor democratice care s-au manifestat în cursul anului 1989 în întreaga Europă de răsărit, în Albania începe un proces de schimbare politică, proces care se desfăşoară în mai multe etape[2].
În decembrie 1989 au loc primele răscoale studenţeşti, care obligă Partidul Muncii din Albania - aflat la putere de 45 de ani - să accepte principiul multipartidismului şi organizarea de alegeri libere, care sunt iniţial programate să se desfăşoare în februarie 1992. La 12 decembrie 1990 se anunţă înfiinţarea Partidului democratic, al cărui lider devine Sali Berisha, medic cardiolog, care se făcuse cunoscut ca un sprijinitor al mişcărilor contestatare. În martie-aprilie 1991 au loc totuşi primele alegeri legislative libere, în două tururi de scrutin, data desfăşurării alegerilor fiind devansată faţă de februarie 1992, care fusese programată iniţial. Ca urmare a sprijinului masiv al populaţiei ţărăneşti, Partidul Muncii din Albania obţine 168 de locuri, din cele 250, în Adunarea Legislativă. Acest succes al foştilor comunişti se explică prin aceea că înainte de alegeri fuseseră luate o serie de măsuri de natură să permită ţăranilor să-şi sporească producţia pe loturile individuale. În mai 1991, Ramiz Alia, datorită realegerii sale la conducerea statului, demisionează din funcţia de preşedinte al Partidului Muncii din Albania.
Frământările politice au continuat în Albania, iar între 22 şi 29 martie 1992 au loc noi alegeri legislative libere, care marchează victoria opoziţiei. Partidul Democrat, condus de Sali Berisha, a obţinut 92 de locuri în noua Adunare, alcătuită din 140 de deputaţi, în timp ce socialiştii (foştii comunişti) au obţinut 38 de mandate, iar minoritatea de limbă greacă două locuri în cadrul Adunării.
Sistemul electoral pe baza căruia a fost aleasă Adunarea legislativă din 1992 era un sistem de reprezentare proporţională, în cadrul unei Camere unice, în care majoritatea deputaţilor (100) erau aleşi în circumscripţii, iar după desfăşurarea scrutinului uninominal în două reprize, celelalte locuri (40) erau repartizate pe baza listelor prezentate de partide, astfel încât să se asigure o reprezentare proporţională a tuturor forţelor politice în cadrul Adunării în întregul ei. În scopul desfăşurării operaţiunilor electorale, ţara fusese împărţită în 100 de circumscripţii electorale, fiecare dintre acestea numărând circa 20.000 de alegători. Alegerile nu au fost însă lipsite de dificultăţi. Înainte de desfăşurarea alegerilor, autorităţile refuzaseră Partidului Omonia (care reprezenta minoritatea greacă ce trăia în special în Sudul Albaniei) dreptul să participe la alegeri. Acest partid beneficiase totuşi de cinci deputaţi în cadrul scrutinului din 1991. Ca urmare a protestului Greciei şi a acţiunilor diplomatice ale Comunităţii Economice Europene, a fost acceptată participarea unui nou partid al grecilor din Albania, Uniunea pentru drepturile omului, care a prezentat candidaţi pentru alegerile din 22 martie şi a obţinut în final 2 locuri în Parlament.
Ca urmare a alegerilor din martie 1992, raportul politic de forţe în Albania s-a schimbat. Partidul socialist (fost comunist), care obţinuse 67% din voturi în alegerile din 1991, nu a mai obţinut decât 25%, în timp ce Partidul Democratic a obţinut 62% din sufragii. La 6 aprilie 1992 a fost convocată noua Adunare a Poporului, în care preşedintele Ramiz Alia şi-a prezentat demisia, iar noul Parlament l-a ales ca preşedinte pe Sali Berisha, la 9 aprilie 1992. Alexander Mexi, inginer, a format la 13 aprilie un nou guvern, cuprinzând reprezentanţii Partidului Democratic, ai Partidului Social Democrat şi ai Partidului Republican; ultimele două partide erau reprezentate numai printr-un singur ministru în cadrul Cabinetului.
Frământările politice în Albania au continuat, Gramoz Pashko, unul dintre fondatorii Partidului Democratic, părăsind acest partid pentru a constitui Partidul Alianţei Democratice. Liderul Partidului Socialist, Fatos Nano, a fost arestat şi condamnat în 1994, dar Curtea Supremă a votat revizuirea acestui caz. Parlamentul a hotărât atunci înlocuirea preşedintelui Curţii Supreme, Zef Brozi, dar acesta a respins hotărârea Parlamentului. Între timp, grupurile politice din opoziţie l-au acuzat pe preşedintele Berisha de tendinţe de concentrare a puterii.
În noiembrie 1994, proiectul de Constituţie a fost respins în cadrul unui referendum popular. Preşedintele Berisha hotărâse să se adreseze pe această cale direct naţiunii pentru a obţine aprobarea proiectului, dar Constituţia a fost respinsă cu 54% din voturi contra 42%. În decembrie 1994 Cabinetul a fost remaniat, fiind înlocuiţi 12 miniştri.
În septembrie 1995 Parlamentul a adoptat o lege controversată "Cu privire la genocid şi crimele împotriva umanităţii", în scopul judecării unor persoane care au comis abuzuri în perioada comunistă. Prin lege se prevedea totodată interzicerea activităţii politice a foştilor comunişti până în anul 2002. În aceste condiţii, 30 de foşti conducători comunişti au fost arestaţi, iar fostul lider comunist Ramiz Alia, eliberat din închisoare ca urmare a unei sentinţe din iulie 1995, a fost arestat din nou la 2 februarie 1996, fiind acuzat de genocid, crime şi deportări în masă. Partidul Socialist a contestat însă constituţionalitatea acestei legi, iar în februarie 1996 Curtea Constituţională a suspendat legea. Noile alegeri parlamentare s-au desfăşurat în două tururi de scrutin, respectiv la 26 mai şi 2 iunie 1996, iar, ca urmare a desfăşurării alegerilor, Partidul Democratic a câştigat majoritatea mandatelor.
Potrivit reglementărilor legale în vigoare în momentul acestor alegeri, Parlamentul albanez număra 140 de locuri, din care 115 erau acordate prin scrutin majoritar, iar 25 prin scrutin proporţional. La sfârşitul alegerilor legislative de la 26 mai, 2 şi 16 iunie 1996, cele 115 locuri în Parlament au fost repartizate după cum urmează: Partidul Democratic - 105 locuri; Partidul Socialist - 5 locuri; Partidul Republican - 2 locuri; Partidul Drepturilor Omului (minoritatea greacă) - 2 locuri şi Frontul Naţional - un loc. Principalele partide de opoziţie - Partidul Socialist (ex comunist) şi aliaţii săi electorali - Alianţa Democratică, Partidul Social Democrat, Partidul Unităţii Naţionale, Partidul Agrar, precum şi Partidul Democratic al Dreptei, au boicotat alegerile după primul tur de scrutin. Participarea la vot a cetăţenilor albanezi a fost iniţial de 76,4% la 26 mai, apoi la scrutinul ulterior de numai 69,4%. Potrivit observatorilor politici, această scădere de procente s-a datorat boicotării scrutinului de către partidele de opoziţie.
Alegerile s-au desfăşurat sub semnul unor puternice tensiuni şi al unor confruntări între partidul de guvernământ şi forţele de opoziţie. Deşi adepţii Partidului Democratic au salutat victoria obţinută, declarând că aceasta reprezintă "ultimul cui bătut în coşciugul stângii"[3], forţele de opoziţie au organizat numeroase proteste datorită deţinerii lui Fatos Nano, unul din conducătorii Partidului Socialist, fost prim ministru în 1991. De asemeni, opoziţia socialistă a reproşat preşedintelui Berisha legea "antigenocid", lege ce viza eliminarea din cursa electorală a foştilor conducători comunişti, precum şi a "albanezilor înregistraţi dintr-un motiv sau altul în Sigurimi" (fosta poliţie politică). Ca urmare a aplicării acestei legi, fuseseră de fapt eliminaţi 143 de candidaţi din cursa pentru obţinerea mandatelor parlamentare.
Este de remarcat că alegerile s-au desfăşurat cu participarea unor observatori străini, dar în timp ce observatorii O.S.C.E. au considerat că alegerile au fost corecte, Uniunea Europeană a propus repetarea alegerilor generale într-o serie de circumscripţii[4].
Evoluţiile politice ulterioare au marcat accentuarea stării de încordare şi conflict. Prăbuşirea, în ianuarie 1997, a jocurilor de întrajutorare piramidale de tip "Caritas", urmate de inflaţie, devalorizarea monedei naţionale şi scăderea drastică a producţiei au avut efecte destabilizatoare asupra întregii ţări. Demonstraţiile de stradă au degenerat în revolte. Depozitele militare au fost devalizate, iar peste 650.000 arme au intrat în mâinile populaţiei. Ca urmare a destrămării autorităţii statale, în partea de Sud a ţării puterea a fost preluată de grupuri înarmate, care nu au mai recunoscut puterea autorităţilor centrale. În condiţiile accentuării stării de anarhie şi dezordine, ca o soluţie extremă, a fost constituit un guvern de reconciliere naţională, condus de socialistul Bashkim Fino, care l-a înlocuit pe acela condus de Alexander Meksi (11 martie 1997).
Data alegerilor anticipate a fost anunţată pentru 21 aprilie 1997. Bilanţul insurecţiei, care a necesitat intervenţia unei forţe multinaţionale de protecţie, a fost estimat la 1600 morţi. La 23 iunie 1997, cvasi-totalitatea partidelor politice a încheiat la Roma un "Pact pentru viitorul Albaniei", prezentând concesii reciproce.
Cele 155 locuri (10 în plus faţă de Adunarea anterioară) au fost disputate de 23 formaţiuni politice şi 1.050 candidaţi. Din totalul de 1.947.235 alegători înscrişi pe liste s-au prezentat la vot 1.412.929 (72,5%).
Alegerile s-au desfăşurat în acelaşi timp cu referendum-ul asupra problemei de a se şti dacă va fi păstrată forma republicană de guvernământ sau va fi restabilită monarhia - consultare care, aşa cum se cunoaşte, s-a soldat cu victoria republicanilor, contestată însă de monarhişti.
Alegerile s-au desfăşurat în conformitate cu prevederile Legii electorale din 4 februarie 1992, după un sistem mixt: 115 mandate urmând să fie atribuite în cadrul unor circumscripţii electorale, incluse în 26 diviziuni electorale, iar restul de 40 în cadrul unei singure circumscripţii naţionale, prin reprezentare proporţională, pe baza listelor propuse de partide.
Repartiţia celor 155 locuri în Adunarea populară (Kuvendi Popullor) a fost următoarea: Partidul socialist albanez (P.S.S.) - 101 locuri; Partidul democratic al Albaniei (P.D.S.) - 25; Partidul social-democrat (P.S.D.S.) - 10; Uniunea pentru drepturile omului (U.H.R.P.) - 4; Frontul Naţional (N.F.) - 3; Alianţa Democratică (D.A.) - 2 şi alte partide - 10.
Preşedintele Berisha şi-a prezentat demisia iar Rexhep Mejdani a devenit, la 24 iulie 1997, şeful statului, noul guvern fiind constituit de Fatos Nano. Ca urmare a demisiei acestuia, la 28 septembrie 1998 a fost desemnat ca prim ministru Pandeli Majko, în vârstă de 30 de ani, care a devenit astfel cel mai tânăr şef de guvern din Europa. În luna septembrie 1998, Parlamentul de la Tirana a ridicat imunitatea parlamentară fostului preşedinte Sali Berisha (cu 108 voturi din 113), acesta putând fi cercetat pentru "tentativă de insurecţie armată" în legătură cu manifestările neautorizate şi tulburările din luna septembrie 1997, cu care prilej s-a adresat cetăţenilor Tiranei solicitând răsturnarea guvernului Fatos Nano.
Deteriorarea situaţiei din Kosovo ca şi declanşarea operaţiunilor militare NATO în Iugoslavia (24 martie 1999) au provocat, printre altele, refugierea a circa 450.000 albanezi kosovari pe teritoriul Albaniei, implicând serioase consecinţe de ordin economic. În 1999, primul ministru socialist Ilir Meta (Partidul Socialist) prezenta un program de guvernare având printre alte priorităţi combaterea corupţiei şi criminalităţii, intensificarea acţiunilor pentru integrarea în N.A.T.O. şi Uniunea Europeană.
După alegerile din 2002, repartiţia celor 140 de locuri în Parlament (Kuvendi ï Republikës se shqipërisë) a fost următoarea: Partidul Socialist din Albania (42%) - 73 mandate; Uniunea pentru Victorie (37%) - 46; Partidul Democrat (5,1%) - 6; Partidul Social Democrat (3,6%) - 4; P.B.D.N. - partidul pentru drepturile omului (2,6%) - 3; Partidul Agrarian (2,6%) - 3; Alianţa Democratică (2,4%) – 3 . În Parlament, 100 mandate au fost atribuite pe circumscripţii iar 40 prin reprezentare proporţională. Preşedintele Republicii, desemnat de Parlament, a fost Alfred Moisiu, iar prim-ministru Pandeli Majko's, care a condus un guvern de coaliţie, format din patru partide[5].
În Albania au avut loc noi alegeri la 3 iulie 2005, pentru alegerea Parlamentului monocameral (Adunarea populară), cuprinzând 100 de deputaţi aleşi prin scrutin direct şi 40 prin scrutin proporţional pe liste naţionale. Ca urmare a alegerilor, actualul Parlament cuprinde 56 deputaţi din partea Partidului Democratic din Albania al fostului preşedinte Sali Berisha, 42 din partea Partidului Socialist Albanez al fostului premier Fatos Nano, restul de mandate revenind altor partide. În total, Partidul Democratic al Albaniei şi formaţiunile aliate au obţinut 74 de locuri faţă de 64 câte a obţinut partidul Socialist şi formaţiunile apropiate de acesta.
În consecinţă, de la 10 septembrie 2005 prim ministru a devenit fostul Preşedinte Sali Berisha.
Referindu-ne la organizarea constituţională a Republicii Albania, ne vom concentra atenţia mai întâi asupra reglementărilor în vigoare până la adoptarea actualei Constituţii, şi anume:
- a) Legea cu privire la principalele prevederi constituţionale, care reglementa organizarea constituţională a Albaniei după 1990 şi
- b) proiectul de Constituţie a Republicii Albania, supus dezbaterii publice, dar respins în cadrul referendumului din 1994.
- a) Legea cu privire la principalele prevederi constituţionale.
Reglementările constituţionale în vigoare ale Republicii Albania până în 1998 sunt cuprinse în Legea nr.7491 din 29 aprilie 1991, modificată prin Legile nr.7555 din 4 februarie 1992, 7558 din 9 aprilie 1992, 7561 din 29 aprilie 1992, 7570 din 3 iunie 1992, 7596 din 31 august 1992, 7637 din 13 noiembrie 1992, 7692 din 31 martie 1993[6].
Dispoziţiile constituţionale pe care le-am menţionat însumează o tratare detaliată a principalelor instituţii ale statului, precum şi a unor dispoziţii constituţionale de principiu.
În ceea ce priveşte organizarea politică, se stabilea caracterul de republică parlamentară al Albaniei şi calitatea sa de stat democratic, întemeiat pe supremaţia dreptului, care respectă drepturile omului. De asemenea, în cadrul prevederilor generale era menţionat pluralismul politic ca una din condiţiile fundamentale ale democraţiei în statul albanez. Pentru prima dată era menţionată libertatea religiei, care fusese prohibită în timpul regimului precedent. Mai erau prevăzute egala aplicare a legilor faţă de toţi cetăţenii şi respectul tuturor drepturilor de proprietate.
Cel mai înalt organism al puterii de stat şi singurul organ legislativ era Adunarea Poporului, care exercita suveranitatea în numele poporului, în formele şi limitele prevăzute de lege. Ea era aleasă pe termen de patru ani. În competenţa ei erau prevăzute o serie de largi atribuţii, asigurându-se totodată imunitatea deputaţilor care fac parte din Adunarea Poporului. Procesul legislativ putea fi iniţiat de către Preşedintele Republicii, de Consiliul de Miniştri, de orice deputat sau de un grup de 20.000 de cetăţeni care au drept de vot.
Preşedintele Republicii era şeful statului şi reprezenta întregul popor. El era ales pe termen de patru ani de Adunarea Poporului, cu o majoritate de două treimi. Dacă o asemenea majoritate nu era întrunită la primul tur de scrutin, votarea se repeta, urmând să fie ales candidatul care întrunea majoritatea absolută. Candidatul pentru funcţia de preşedinte era propus de un grup de cel puţin 20 de deputaţi. Atribuţiile Preşedintelui erau, în general, cele specifice republicilor parlamentare. El nu era responsabil decât în caz de înaltă trădare sau violare a Constituţiei, situaţie în care responsabilitatea sa ar fi fost discutată în Adunarea Poporului, la cererea a cel puţin o pătrime din deputaţi, iar hotărârea se adopta cu majoritatea de două treimi.
Guvernul era cel mai înalt organ executiv. Preşedintele Republicii numea pe preşedintele Consiliului de Miniştri, iar pe miniştri - la propunerea primului ministru. Compunerea Guvernului şi programul său urmau să fie aprobate de Adunarea Poporului. Deputaţii puteau propune o moţiune de neîncredere în Guvern sau faţă de unul din membrii săi, la propunerea unei zecimi din numărul parlamentarilor.
Printre atribuţiile Guvernului era şi aceea prevăzută de art.137 "de a abroga actele ilegale ale ministerelor şi altor instituţii centrale ale administraţiei de stat". O prevedere corespunzătoare exista şi în art.40, care dispunea că miniştrii pot abroga ordinele sau instrucţiunile ilegale ale organismelor, întreprinderilor şi instituţiilor subordonate. Răspunderea penală a miniştrilor nu putea avea loc decât cu consimţământul Adunării Poporului.
Administraţia locală era încredinţată comunelor, municipalităţilor şi districtelor, ale căror organe de conducere erau alese direct de către cetăţeni. Instituţiile locale dispuneau de propriul lor buget şi puteau fi demise numai în caz de încălcare a legii.
Un capitol special este consacrat organizării justiţiei şi Curţii Constituţionale. În acest sens se prevede că puterea judecătorească este separată şi independentă de alte puteri. Justiţia se supunea principiilor legalităţii şi egalităţii în faţa legii. Organele care înfăptuiau activitatea judiciară erau Curtea de Casaţie, curţile de apel, tribunalele de primă instanţă şi tribunalele militare. În Constituţie erau înscrise prevederi referitoare la rolul procurorilor şi la funcţiile pe care le îndeplineşte Biroul procurorilor generali. Se consacra existenţa unui Consiliu Suprem al Justiţiei, prezidat de preşedintele republicii, care era singurul organism competent să numească, să înlocuiască şi să stabilească responsabilităţi disciplinare ale judecătorilor.
Curtea Constituţională era compusă din 9 judecători: 5 aleşi de Adunarea Poporului şi 4 desemnaţi de Preşedintele Republicii. Se prevedea o reînnoire a numărului de judecători la fiecare trei ani. Membrii Curţii Constituţionale erau aleşi dintre juriştii recunoscuţi pentru calităţile lor, care au desfăşurat o activitate de cel puţin 10 ani sau ca profesori la facultăţile de drept şi care se bucurau de o înaltă reputaţie morală. Membrii Curţii Constituţionale nu puteau fi membri ai Parlamentului, ai Guvernului, ai partidelor politice, ai sindicatelor, sau angajaţi în alte activităţi publice sau particulare care ar fi afectat imparţialitatea sau independenţa lor. Judecătorii Curţii Constituţionale nu puteau fi traşi la răspundere pentru hotărârile sau opiniile pe care şi le-ar fi exprimat în timpul mandatului lor. Ei nu puteau să fie trimişi în judecată, arestaţi, deţinuţi sau condamnaţi fără autorizarea Curţii Constituţionale.
Curtea Constituţională avea dreptul de a interpreta Constituţia şi de a aprecia dacă legile sau alte acte care au o forţă juridică sunt compatibile cu Constituţia. De asemenea, Curtea Constituţională avea dreptul să hotărască cu privire la compatibilitatea cu Constituţia a tratatelor internaţionale încheiate în numele Albaniei, atât înainte de ratificarea lor cât şi cu prilejul aplicării lor ca norme general acceptate ale dreptului intrernaţional.
Curtea Constituţională adopta decizii cu votul majorităţii membrilor săi, dar judecătorii în minoritate aveau dreptul să ataşeze propriile lor opinii separate.
Un capitol special a fost adăugat prevederilor constituţionale consacrate drepturilor omului, care cuprindea printre altele: dreptul la viaţă, libertatea de exprimare, abolirea torturii, interzicerea muncii forţate, dreptul oamenilor la libertate şi securitate personală, prezumţia de nevinovăţie, garanţii procesuale, inviolabilitatea corespondenţei, libertatea religiei, dreptul de asociere, dreptul la grevă etc.
Prevederile constituţionale menţionate dispuneau abrogarea expresă a Constituţiei Republicii Socialiste Albania adoptată la 28 decembrie 1976, precum şi a Amendamentelor sale ulterioare.
- b) Proiectul de Constituţie al Republicii Albania[7].
Acest proiect de Constituţie a fost, după cum se ştie, supus referendumului popular din 1994 şi respins de majoritatea cetăţenilor albanezi. El prevedea expres, în art.128, abrogarea Legii nr.7491 din 29 aprilie 1991 "Cu privire la principalele prevederi constituţionale", precum şi a altor trei legi constituţionale adiţionale. Întrucât proiectul de Constituţie nu a fost adoptat, Legea nr.7491/1991 a rămas ulterior în vigoare, ca singurul act normativ de principiu, în măsură să stabilească prevederile constituţionale ale Republicii Albania. Vom încerca, totuşi, în cele ce urmează, să prezentăm pe scurt, pentru informarea cititorului, principalele prevederi ale proiectului care a fost supus discuţiei în 1994.
Proiectul de Constituţie cuprindea un număr de 130 articole şi era împărţit în şase părţi: prima parte - prevederi generale (art.l-18); partea a II-a - drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului (art.19-59); partea a III-a - înaltele organe ale statului, respectiv Parlamentul (art.60-77), Preşedintele republicii (art.78-86), Guvernul (art.87-99); partea a IV-a - organizarea justiţiei şi Curtea Constituţională, sistemul judiciar (art.100-109), Curtea Constituţională (art.110-118); partea a V-a - puterea locală (art.119-124); partea a VI-a - prevederi finale şi tranzitorii (art.125-130).
Întrucât majoritatea prevederilor acestui proiect sunt similare cu cele ale Legii nr.7491/1991, ne vom opri în cele ce urmează numai asupra câtorva elemente de specificitate.
- Art.4 al Constituţiei reafirma în mod expres principiul separaţiei puterilor în stat, dispunând că "organizarea de stat este întemeiată pe principiul separaţiei puterilor, în legislativă, executivă şi judecătorească".
- Într-un articol special (art.8) era precizată obligaţia statului albanez de a se îngriji de protecţia drepturilor cetăţenilor albanezi care au domiciliul, permanent sau temporar, în afara frontierelor ţării. Constituţia mai prevedea, în alin.2 al art.8, că aceasta presupune recunoaşterea şi protecţia drepturilor umane şi naţionale ale populaţiei albaneze care trăieşte dincolo de frontierele republicii, în conformitate cu tratatele şi înţelegerile internaţionale.
- În cadrul părţii a doua, "Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului", existau unele dispoziţii care aduceau elemente de mai mare precizie în raport cu textele pe care le-am menţionat. Astfel, în art.28 se prevedea că nimeni nu poate fi declarat vinovat pe baza unei probe administrate împotriva sa în mod ilegal. De asemenea, exista un articol (art.30) care prevedea că nimeni nu poate fi judecat sau pedepsit mai mult de o singură dată pentru aceeaşi faptă penală, cu excepţia rejudecării ordonată de un tribunal de grad superior.
Printre drepturile omului enumerate în art.32 se menţionau şi dreptul la reabilitare şi la indemnizare pentru pagubele suferite. Art.30 introducea o noţiune nouă, şi anume dreptul cetăţeanului de a se deplasa şi de a-şi alege reşedinţa în orice parte a ţării. Art.41 interzicea expulzarea cetăţenilor albanezi (exilarea), prevăzând totodată că extrădarea este permisă numai dacă este prevăzută expres prin acordurile internaţionale.
- În ce priveşte Parlamentul, prevederile erau mult mai detaliate. În art.68 se prevedea că şedinţele Parlamentului trebuiau să fie deschise (publice), existând însă posibilitatea ca în anumite situaţii şedinţele să fie declarate închise (secrete). Printre atribuţiile Parlamentului prevăzute de art.72 se înscria şi consultarea poporului prin referendum. În ce priveşte iniţiativa legislativă, se făcea precizarea că proiectele de legi în materie financiară puteau fi prezentate numai de către Guvern, proiectele de altă natură putând fi prezentate şi de preşedinte, de orice deputat sau de 20.000 de alegători.
- În ce priveşte Preşedintele Republicii, se prevedea că acesta este ales pe termen de 5 ani, dar mandatul său putea fi prelungit când Parlamentul nu se putea întruni, datorită stării de război sau unei stări de urgenţă.
În legătură cu înlocuirea Preşedintelui Republicii în caz de indisponibilitate, art.83 prevedea că aceasta revine preşedintelui Parlamentului. Printre atribuţiile Preşedintelui Republicii mai figurau dreptul de a propune Parlamentului organizarea unui referendum popular (art.84 pct.4). Preşedintele Republicii putea participa la şedinţele Guvernului, dar numai "în cazuri speciale", cu care prilej conducea şedinţele de Guvern, dar în asemenea situaţii era obligat să semneze respectivele decizii (art.84 pct.8). El avea dreptul să dizolve Parlamentul înainte de terminarea mandatului acestuia, însă numai în situaţii excepţionale, după ce va fi obţinut avizul preşedintelui Parlamentului, iar decizia urma să fie contrasemnată, într-o asemenea situaţie, de primul ministru..
- Primul ministru era numit de preşedinte şi aprobat de Parlament. Nu se mai prevedea necesitatea aprobării întregii liste a Guvernului. Proiectul de Constituţie cuprindea prevederi mai ample cu privire la legile bugetare şi aprobarea conturilor de buget.
- În legătură cu moţiunile de neîncredere, art.95 aducea precizarea că ele trebuiau semnate de cel puţin o şesime din numărul deputaţilor, o nouă moţiune de neîncredere după respingerea celei precedente neputând să fie prezentată decât după un interval de şase luni.
- Cu privire la organizarea justiţiei, art.101 aducea precizarea că Parlamentul putea crea tribunale pentru domenii speciale, dar în nici un caz pentru anumite acţiuni specifice. De reţinut este şi prevederea din art.100, care dispunea că salariile judecătorilor nu puteau fi diminuate. De remarcat sunt şi dispoziţiile art.105, care prevedeau inamovibilitatea judecătorilor. În legătură cu Curtea Constituţională se făcea precizarea că preşedintele şi membrii acesteia sunt aleşi de Parlament, la propunerea Preşedintelui Republicii (art.111). Dispărea astfel diferenţa între judecătorii numiţi de preşedintele republicii şi judecătorii desemnaţi de Parlament. Mandatul membrilor Curţii Constituţionale era redus la opt ani şi nu mai erau înscrise prevederi cu privire la înnoirea parţială a membrilor Curţii. În privinţa subiecţilor abilitaţi să sesizeze Curtea Constituţională, art.116 din proiectul de Constituţie prevedea că aceştia sunt: Preşedintele Republicii, grupurile parlamentare, o cincime din deputaţi, Consiliul de Miniştri şi organele puterii locale. (Faţă de reglementarea ulterioară, au dispărut judecătorii şi cetăţenii "care acuză o violare a drepturilor lor constituţionale").
- În privinţa forţei juridice a deciziilor Curţii Constituţionale, în proiectul de Constituţie se prevedea că legile, decretele sau reglementările declarate incompatibile cu prevederile Constituţiei ori cu normele general acceptate ale dreptului internaţional, îşi încetau aplicaţiunea începând din ziua imediat următoare publicării deciziei Curţii în Jurnalul Oficial. În alte cazuri, deciziile Curţii Constituţionale puteau intra în vigoare la data care era prevăzută.
- În legătură cu organele locale, prevederile erau similare celor existente, cu menţiunea că organele alese puteau fi dizolvate prin decrete ale Preşedintelui Republicii, în baza unor propuneri formulate de primul ministru, în cazurile prevăzute de lege (textul anterior conţinea o prevedere asemănătoare, dar folosea expresia "decret motivat").
- Printre prevederile finale şi tranzitorii mai remarcăm dispoziţia înscrisă în art.126, care menţiona principiul că forma republicană a statului nu putea constitui obiectul unor modificări constituţionale. Amendamentele la Constituţie puteau fi însă aprobate prin referendum, după ce vor fi fost aprobate în prealabil de două treimi din numărul deputaţilor (membri ai Parlamentului, art.130).
Noua Constituţie a Republicii Albania, adoptată la 4 august 1998, cuprinde 183 de articole, grupate în 18 părţi[8], şi anume: preambul, principii de bază, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, drepturile economice, sociale şi culturale, obiective sociale, Avocatul Poporului, Adunarea, procesul legislativ, Consiliul Adunării, Preşedintele Republicii, guvernarea locală, actele normative şi acordurile internaţionale, tribunalele, Oficiul Procurorului, referendumul, Comisia Electorală Centrală, finanţele publice, Înaltul Control de Stat, măsuri extraordinare, Curtea Constituţională, revizuirea Constituţiei, dispoziţii finale şi tranzitorii.
Noua Constituţie a Albaniei reafirmă în preambulul său tradiţiile istorice ale poporului albanez, respectul faţă de valorile umane universale şi faţă de primatul dreptului. Printre principiile de bază pe care Constituţia le cuprinde (înscrise în Partea I-a) menţionăm definirea statului albanez ca fiind o "republică parlamentară", evidenţierea caracterului unitar al statului, al întemeierii puterii pe un sistem de alegeri libere, egale, generale şi periodice. Constituţia precizează că Republica Albania este o ţară în care suveranitatea aparţine poporului, că sunt garantate drepturile şi libertăţile fundamentale, iar Albania respectă şi traduce în viaţă acordurile internaţionale. Sunt, de asemenea, menţionate preocuparea pentru protecţia albanezilor care trăiesc în afara frontierelor ţării, dreptul de a înfiinţa partide politice, inexistenţa unei religii oficiale în Republica Albania şi neutralitatea statului în probleme de religie şi conştiinţă.
Sistemul economic este întemeiat pe economia de piaţă, atât proprietatea privată cât şi cea publică fiind în mod egal apărate de lege.
În legătură cu principiile de bază ale Constituţiei albaneze, sunt de remarcat în mod deosebit prevederile art.7, care dispun că "sistemul de guvernământ în Republica Albania se întemeiază pe separaţia şi echilibrul puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească". O menţiune specială se cuvine a fi făcută şi cu privire la dispoziţiile înscrise în art.2 pct.2, care precizează că pentru apărarea păcii şi intereselor naţionale, Republica Albania "poate să ia parte într-un sistem de securitate colectivă, pe baza unei legi aprobată cu majoritatea membrilor Adunării".
Partea consacrată drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti cuprinde prevederi generale, ca şi capitole distincte consacrate drepturilor personale, drepturilor politice şi libertăţilor, obiectivelor sociale şi Avocatului Poporului.
Reţine atenţia, de la bun început, alinierea hotărâtă a Republicii Albania la principiile aplicabile în această materie. Aşa, de pildă, în art.15 pct.1 se precizează că drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului "sunt indivizibile şi inalienabile şi stau la baza întregii ordini juridice". O precizare importantă este adusă de pct.2 al art.15, care stabileşte că organele puterii publice, în îndeplinirea atribuţiilor lor, vor respecta drepturile şi libertăţile fundamentale şi vor contribui a le face să devină o realitate. Constituţia reafirmă ideea că drepturile şi libertăţile fundamentale sunt în egală măsură aplicabile străinilor, cu excepţia cazurilor în care Constituţia condiţionează exercitarea anumitor drepturi de cetăţenia albaneză.
Limitarea drepturilor este posibilă numai în scopul apărării intereselor publice şi ea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o. Cu toate acestea, limitările menţionate nu pot, în nici un caz, să afecteze însăşi esenţa drepturilor şi libertăţilor şi să nu depăşească, în nici un caz, limitele prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Se prevede, de asemenea, egalitatea persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale, în special în ceea ce priveşte dreptul de a-şi păstra identitatea, religia şi limba proprie, precum şi de a se constitui în organizaţii sau asociaţii cu scopul de a-şi proteja interesele.
Cu privire la drepturile şi libertăţile personale, remarcăm interzicerea cenzurii pentru mijloacele de comunicare în masă, dreptul de a avea acces deplin la informaţie, interzicerea torturii, a muncii forţate, garanţiile procesuale în timpul procesului penal, secretul corespondenţei, inviolabilitatea domiciliului ş.a.
Capitolul consacrat drepturilor politice cuprinde referiri la dreptul de vot, dreptul de a constitui organizaţii şi societăţi, de a adresa memorii şi plângeri autorităţilor, dreptul la apărarea proprietăţii, dreptul muncitorilor de a se asocia în sindicate, dreptul la securitate socială, la asistenţă medicală, la educaţie şi libertatea creaţiei artistice.
O prevedere interesantă este cuprinsă în art.59, care defineşte "obiectivele sociale ale politicii statului", printre care: asigurarea locurilor de muncă, a locuinţelor, asistenţa medicală, calificarea şomerilor, protecţia mediului, activităţi sportive şi recreative. În art.59 pct.3 se precizează că "obiectivele sociale nu sunt drepturi, aplicarea lor nu poate fi solicitată în mod direct prin tribunale. Legea defineşte condiţiile şi măsura în care realizarea acestor obiective poate fi înfăptuită".
Se conturează, în felul acesta, o viziune diferenţiată cu privire la anumite tipuri de drepturi pe care statul le asigură în mod direct şi altele, care se înscriu în cadrul mai larg al unei politici sociale, pentru care statul depune diligenţe spre a fi înfăptuite în cadrul unor programe, ne mai acţionând prin mijloace concrete sau asumându-şi obligaţii care i-ar reveni în mod direct.
Constituţia albaneză, urmând exemplul unor constituţii democratice, consacră instituţia "Avocatul Poporului" ca apărător al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor împotriva unor acţiuni nelegale sau unor greşeli ale organelor administraţiei publice. Avocatul Poporului, care este independent în exercitarea atribuţiilor sale, are propriul său buget şi se bucură de imunitate. El trebuie să fie ales cu majoritate de trei cincimi a membrilor Adunării, trebuie să fie o personalitate, având o activitate recunoscută în domeniul drepturilor omului şi să nu facă parte din nici un partid politic. Mandatul său este pe o perioadă de cinci ani, având dreptul de a fi reales.
Potrivit prevederilor Constituţiei, Avocatul Poporului prezintă rapoarte anuale Adunării, sau când i se solicită; face recomandări şi propuneri în cazurile în care constată încălcări ale drepturilor şi libertăţilor; organele publice şi oficialii sunt obligaţi să-i prezinte documentele şi informaţiile pe care acesta le solicită.
În Partea a III-a a Constituţiei, consacrată Adunării, sunt înscrise prevederi legate de alegerea forumului reprezentativ, statutul deputaţilor şi Consiliul, ca organ permanent al Adunării.
Menţinând sistemul unicameral, Constituţia Albaniei prevede existenţa unei Adunări, compusă din 140 de deputaţi, dintre care 100 sunt aleşi direct în circumscripţiile electorale, restul de 40 de locuri fiind atribuit partidelor şi coaliţiilor de partide, în proporţia voturilor obţinute de acestea la nivel naţional.
Mandatul Adunării este de patru ani, el putând fi însă extins în caz de război, dar numai atâta timp cât acesta continuă.
Dreptul de a depune candidaturi aparţine atât partidelor politice cât şi alegătorilor. Nu pot fi candidaţi pentru a fi aleşi deputaţi: judecătorii, procurorii, militarii activi, membrii poliţiei şi securităţii naţionale, primarii şi prefecţii, preşedinţii şi membrii comisiilor electorale, Preşedintele Republicii, înalţii oficiali ai administraţiei de stat (cu excepţia membrilor Guvernului), Avocatul Poporului, preşedintele şi vicepreşedintele Înaltului Control de Stat şi directorul general al Radio-Televiziunii.
Aliniindu-se constituţiilor moderne, democratice, Constituţia Albaniei respinge mandatul imperativ şi prevede expres că deputaţii "reprezintă poporul şi nu sunt legaţi prin nici un mandat obligatoriu" (art.70 pct.1). Deputaţii se bucură de imunitate pentru opiniile şi voturile exprimate. Ei nu pot fi deţinuţi sau arestaţi fără aprobarea Adunării. Cu toate acestea, în conformitate cu prevederile art.73 pct.3, un deputat poate fi deţinut sau arestat fără autorizaţia Adunării, dacă este surprins în timpul sau imediat după comiterea unei fapte grave. În acest caz, Procurorul general notifică de îndată această situaţie Adunării, care va putea decide dacă procedura va continua sau dacă măsura urmează să fie revocată.
Lucrările Adunării se desfăşoară în două sesiuni anuale, dar ea poate fi convocată şi în sesiune extraordinară.
În fruntea Adunării se găseşte un preşedinte, care este ales pe durata mandatului şi care o reprezintă în relaţiile cu celelalte organe ale statului. Pentru desfăşurarea lucrărilor sale, Adunarea alege comitete permanente, dar poate stabili şi comisii speciale de anchetă.
Hotărârile Adunării se iau cu majoritatea de voturi, în prezenţa majorităţii membrilor săi, exceptându-se cazurile în care Constituţia ar cere o majoritate specială.
Şedinţele Adunării sunt publice, dar anumite şedinţe, la solicitarea Preşedintelui Republicii, a primului ministru sau a unei cincimi din deputaţi - acceptată prin votul majorităţii membrilor Adunării - pot fi declarate nepublice.
Primul ministru şi alţi membri ai Consiliului de Miniştri sunt obligaţi să răspundă întrebărilor şi interpelărilor; ei au dreptul să participe la şedinţele Adunării şi să li se dea cuvântul atunci când îl solicită.
În ceea ce priveşte procesul legislativ, trebuie precizat că iniţiativa legislativă aparţine Consiliului de Miniştri, oricărui deputat sau unui număr de 20.000 de alegători.
Anumite legi, prezentând o importanţă deosebită - cum ar fi legea cetăţeniei, legea de organizare a instituţiilor statului, legea electorală, codurile, legea pentru instituirea stării de urgenţă, statutul funcţionarului public, legea amnistiei, legea cu privire la împărţirea administrativă a Republicii - urmează a fi adoptate cu o majoritate calificată. În principiu, un proiect de lege este votat în urma a trei dezbateri (lecturi); una de principiu, alta - articol cu articol şi a treia, în întregime.
La solicitarea Consiliului de Miniştri, Adunarea poate accepta dezbaterea unui proiect de lege în procedură de urgenţă.
Preşedintele Republicii promulgă legile aprobate de Adunare în termen de 20 de zile, dar are şi dreptul de a restitui Adunării, o singură dată, o lege, spre a fi dezbătută din nou, fiind obligat însă să o promulge, dacă Adunarea îşi menţine punctul său de vedere.
În Constituţia Albaniei se prevede existenţa unui organ permanent, desemnat din rândul deputaţilor - Consiliul Adunării, compus din 25 de membri, în care partidele sunt reprezentate în raport cu numărul de locuri pe care le deţin în Adunare. Consiliul adoptă decizii cu majoritate de trei cincimi din membrii săi. El îşi exprimă opinia, în prealabil, asupra legilor importante ce se adoptă cu o majoritate specială, propuse pentru a fi modificate, dar şi în alte cazuri, la solicitarea Adunării. Consiliul Adunării are dreptul, după ce îşi va fi exprimat punctul de vedere, să retrimită legile Adunării, iar Adunarea le poate accepta cu majoritatea de trei cincimi a membrilor săi, ori le poate respinge. Membrii Consiliului au dreptul să ia parte şi ei la votul în plen şi să-şi exprime votul, dar nu au dreptul să paarticipe la dezbaterea prealabilă a legilor în cadrul comisiilor de specialitate.
În cazul în care nu a obţinut majoritatea cerută, proiectul de lege este amânat pentru următoarea sesiune (pentru a fi modificat).
Partea a IV-a a Constituţiei Republicii Albania este consacrată instituţiei Preşedintelui Republicii. Acesta este şeful statului şi reprezintă unitatea poporului, el trebuind să fie cetăţean albanez prin naştere, să fi împlinit vârsta de 40 de ani şi să fi locuit ultimii 10 ani pe teritoriul Albaniei.
Candidaţii pentru funcţia de Preşedinte al Republicii sunt propuşi de către grupuri de cel puţin 20 de deputaţi. Preşedintele Republicii este ales de Adunare, prin vot secret şi fără dezbateri, cu majoritatea de trei cincimi din membrii săi.
În cazul în care nu se obţine majoritatea la prima şedinţă a Adunării, vor fi convocate - succesiv - a doua, a treia, a patra şi a cincea şedinţă. În cazul în care nici un candidat nu va întruni majoritatea, Adunarea se dizolvă, urmând să fie convocate noi alegeri.
Preşedintele Republicii este ales pe termen de cinci ani, cu dreptul de a fi reales o singură dată. El nu poate să desfăşoare alte activităţi publice, nici să fie membru al vreunui partid, ori să participe la activităţi profesionale sau comerciale. Preşedintele nu este răspunzător pentru actele îndeplinite în exerciţiul mandatului său. El poate fi însă desărcinat, la propunerea unei pătrimi din membrii Adunării, acceptată de două treimi din membrii acesteia. Decizia Adunării este trimisă Curţii Constituţionale care, după ce verifică culpabilitatea Preşedintelui Republicii, îl declară demis din funcţiile sale.
Constituţia albaneză prevede că Preşedintele Republicii poate fi înlocuit temporar în funcţia sa de preşedintele Adunării.
Printre atribuţiile Preşedintelui Republicii sunt: dreptul de a adresa mesaje Adunării, de a acorda graţierea, de a acorda cetăţenia, de a conferi decoraţii şi titluri onorifice, de a conferi grade militare, de a numi şi de a rechema ambasadorii Albaniei, de a primi scrisorile de acreditare ale reprezentanţilor diplomatici străini, de a semna acorduri internaţionale în conformitate cu legea, de a numi rectorii universităţilor la propunerea consiliilor lor reprezentative, de a fixa data alegerilor pentru Adunare sau pentru organele locale ori organizarea referendumului ş.a.
În exercitarea prerogativelor sale, Preşedintele Republicii emite decrete.
O prevedere importantă pe care considerăm necesar să o semnalăm este aceea înscrisă în art.97, potrivit căreia Preşedintele Republicii nu poate exercita alte puteri în afara celor care îi sunt consacrate expres prin Constituţie şi prin legile adoptate în concordanţă cu ea.
În Partea a V-a a Constituţiei sunt înfăţişate principalele dispoziţii referitoare la Consiliul de Miniştri. Acesta se compune dintr-un prim ministru, vice prim-ministru şi miniştri. Consiliul de Miniştri exercită orice funcţie de stat care nu este rezervată altui organ al puterii de stat sau guvernării locale.
Primul ministru este numit de Preşedintele Republicii, la începutul legislaturii, la propunerea partidelor sau coaliţiilor de partide care deţin majoritatea în Adunare. În termen de 10 zile de la desemnarea sa, primul ministru trebuie să prezinte Adunării, spre aprobare, programul şi componenţa Guvernului. În cazul în care nu este aprobată numirea primului ministru, Adunarea alege un nou prim ministru în următoarele 15 zile care urmează votării. Dacă cel propus este acceptat de majoritatea membrilor Adunării, Preşedintele Republicii va trebui să-l numească în această funcţie. În cazul în care Adunarea nu reuşeşte să convină asupra desemnării noului prim ministru, Preşedintele Republicii va dizolva Adunarea şi va convoca noi alegeri.
Miniştrii sunt numiţi şi demişi de Preşedintele Republicii la propunerea primului ministru.
Consiliul de Miniştri defineşte liniile politicii generale, ia hotărâri la propunerea primului ministru şi a miniştrilor, emite decizii şi instrucţiuni. Actele emise de Consiliul de Miniştri sunt valabile dacă sunt semnate de primul ministru şi de ministrul care l-a iniţiat.
În anumite cazuri de urgenţă, pe propria sa răspundere, Consiliul de Miniştri poate aproba actul normativ având forţă de lege, care trebuie ratificat în termen de 45 de zile de către Adunare.
În cazul în care votul de încredere solicitat de primul ministru este respins de Adunare cu majoritatea membrilor săi, Adunarea alege un alt prim ministru în termen de 15 zile. Dacă acest lucru nu este posibil, Adunarea va fi dizolvată şi Preşedintele Republicii va convoca noi alegeri.
Există şi posibilitatea ca o moţiune de neîncredere să fie prezentată de o cincime din membrii Adunării, caz în care - la fel ca şi în situaţia menţionată mai sus - Adunarea va trebui să aleagă un nou prim ministru sau să fi dizolvată.
Partea a VI-a a Constituţiei albaneze se ocupă de guvernarea locală, stabilind că unităţile de guvernare locală sunt comunele, municipalităţile şi regiunile. Acestea îşi aleg, în toate cazurile, propriile lor organe executive.
Regiunile constituie unităţi create prin reunirea mai multor unităţi ale guvernării locale, pe baza tradiţiilor, legăturilor economice şi intereselor sociale. Organul reprezentativ al regiunii este Consiliul regional, care se compune din primarii comunelor şi municipalităţilor ce fac parte din regiune, precum şi din membri aleşi din rândul membrilor consiliilor municipale. Consiliile regionale îşi desemnează propriile lor organe administrative şi au dreptul de a emite regulamente şi decizii de aplicabilitate pe teritoriul regiunii.
Consiliul de Miniştri desemnează un prefect, ca reprezentant al său în fiecare regiune; el are dreptul de a suspenda un organ ales la nivel local, în cazul unor încălcări serioase şi repetate ale Constituţiei, dar şi acesta, la rândul său, are dreptul să se adreseze cu o plângere Curţii Constituţionale.
Partea a VII-a a Constituţiei albaneze se referă la actele normative şi acordurile internaţionale. În ce priveşte actele normative, se precizează că ele sunt obligatorii pe întreg teritoriul Republicii Albania. În fruntea actelor normative aplicabile pe teritoriul albanez sunt: Constituţia, tratatele internaţionale ratificate, legile, actele normative ale Consiliului de Miniştri. Actele emise de organele puterii locale îşi produc efectele numai pe aria teritorială de jurisdicţie a acestor organe.
Cu referire la acordurile internaţionale, un text special al Constituţiei albaneze specifică acele categorii de acorduri care trebuie ratificate sau denunţate prin lege, adoptată cu majoritatea membrilor Adunării: cele ce se referă la problemele teritoriale, tratatele de pace, alianţe, probleme politice, libertăţi şi drepturi ale omului, participarea la organizaţiile internaţionale, asumarea unor obligaţii financiare, ori care implică modificarea, adoptarea sau abrogarea unor legi.
În legătură cu tratatele internaţionale se cuvin a fi menţionate, în mod special, două prevederi. În primul rând, este vorba de art.125 pct.1, care prevede posibilitatea ca Republica Albania, pe baza unor acorduri internaţionale, să delege organizaţiilor internaţionale puteri ale statului în anumite domenii, în condiţiile votării unor legi, adoptate cu majoritatea membrilor Adunării. Există însă, în acest caz, şi posibilitatea ca Adunarea să decidă ca ratificarea unui acord internaţional de genul amintit să fie făcută prin referendum. A doua prevedere importantă este aceea înscrisă în art.126, potrivit căreia orice tratat internaţional ratificat devine o parte a sistemului judiciar intern şi prevalează asupra oricăror legi care nu ar fi compatibile cu acesta.
Partea a VIII-a a Constituţiei albaneze se ocupă de sistemul judiciar, în fruntea căruia se găseşte o Înaltă Curte.
Partea a IX-a consacră existenţa Oficiului Procurorului, numit de Preşedintele Republicii, care îndeplineşte funcţii similare procurorilor generali din celelalte state foste socialiste.
Partea a X-a se ocupă de referendum. De menţionat că dreptul de a propune iniţierea şi organizarea unui referendum poate aparţine unui număr de 50.000 de cetăţeni cu drept de vot, pentru a cere abrogarea unei legi; dreptul de a cere referendum aparţine şi Preşedintelui Republicii în probleme importante, precum şi Adunării, la propunerea unei cincimi din membrii săi, sau Consiliului de Miniştri, care poate de asemenea solicita consultarea poporului prin referendum în probleme importante.
O prevedere pe care o semnalăm este aceea înscrisă în art.142 pct.2 din Constituţia Albaniei, potrivit căreia problemele referitoare la integritatea teritorială a Republicii Albania, limitările drepturilor şi libertăţilor umane fundamentale, problemele ce privesc bugetul, taxele, obligaţiile financiare, declararea sau încetarea stării de urgenţă, declararea războiului şi a păcii, acordarea amnistiei, nu pot forma obiectul unei consultări populare prin referendum.
Partea a XI-a a Constituţiei Albaniei se referă la Comisia Electorală Centrală - organ permanent, care pregăteşte, supraveghează şi verifică toate problemele legate de alegeri sau de desfăşurarea unor referendum-uri. Membrii acestei comisii sunt aleşi pe termen de şapte ani astfel: doi de Adunare, doi de Preşedintele Republicii şi trei de Înaltul Consiliu al Justiţiei.
În Partea a XII-a a Constituţiei Albaniei, referitoare la finanţele publice, sunt reglementate probleme legate de stabilirea impozitelor, sistemul bugetar, prezentarea şi adoptarea bugetului de către Adunare, efectele sale etc.
Unui organ de stat similar Curţii de Conturi din ţara noastră - Înaltul Control de Stat - îi este consacrată Partea a XIII-a a Constituţiei albaneze, în care se specifică atribuţiile acestuia, modul de desemnare a membrilor săi şi modul de lucru în raport cu celelalte organe ale statului.
În Partea a XIV-a sunt examinate probleme legate de forţele armate, specificându-se îndatoririle cetăţenilor de a participa la apărarea ţării, precum şi existenţa serviciului militar alternativ.
În Partea a XV-a a Constituţiei albaneze sunt tratate măsurile extraordinare ce pot fi adoptate în caz de război, stare de urgenţă sau dezastre naturale. Asemenea măsuri sunt adoptate prin legi, numai pentru o perioadă determinată, neputând afecta însă principalele drepturi şi libertăţi ale omului.
Partea a XVI-a a Constituţiei Albaniei se referă la Curtea Constituţională, specificând că aceasta garantează respectul Constituţiei şi asigură interpretarea corectă a prevederilor sale. Curtea Constituţională se compune din nouă membri, numiţi de Preşedintele Republicii, cu consimţământul Adunării. Mandatul acestora este de nouă ani, ei putând fi realeşi. Judecătorii Curţii Constituţionale sunt recrutaţi dintre jurişti cu cea mai înaltă calificare şi experienţă, care au o vechime de cel puţin 15 ani în profesia juridică. Preşedintele Curţii Constituţionale este numit din rândul membrilor acesteia, de către Preşedintele Republicii, cu consimţământul Adunării, pe o perioadă de trei ani. O reînnoire a membrilor Curţii se efectuează la fiecare trei ani, în conformitate cu modalităţile stabilite prin lege.
Judecătorii Curţii Constituţionale se bucură de imunitate. Funcţia lor încetează dacă au împlinit vârsta de 65 de ani, dacă sunt declaraţi incompetenţi, în cazul când au fost condamnaţi pentru crimă printr-o hotărâre definitivă sau dacă nu şi-au îndeplinit îndatoririle o perioadă de peste şase luni.
Curtea Constituţională hotărăşte cu privire la compatibilitatea legilor cu Constituţia sau acordurile internaţionale, compatibilitatea tratatelor internaţionale cu Constituţia înainte de ratificarea lor, compatibilitatea actelor organelor centrale şi locale cu Constituţia, conflictele de competenţă între Guvernul central şi autorităţile locale, constituţionalitatea partidelor politice, demiterea din funcţie a Preşedintelui Republicii şi verificarea imposibilităţii de a-şi exercita funcţiile ş.a.
Deciziile Curţii Constituţionale au o forţă obligatorie, iar Curtea Constituţională are dreptul de a anula anumite acte cu prilejul dezbaterii şi examinării lor. Deciziile sale se adoptă cu votul majorităţii membrilor săi.
Dreptul de a sesiza Curtea Constituţională aparţine Preşedintelui Republicii, primului ministru, unei cincimi din deputaţi, preşedintelui Înaltului Control de Stat, tribunalelor, Avocatului Poporului, organelor de guvernare locală, organelor comunităţii religioase, partidelor politice, precum şi cetăţenilor.
În Partea a XVII-a a Constituţiei albaneze este specificată procedura de revizuire a Constituţiei. Iniţiativa revizuirii poate aparţine unei cincimi din membrii Adunării, iar proiectul de lege urmează să fie votat cu prilejul a două lecturi.
Există două posibilităţi de modificare a Constituţiei albaneze: prima, pe cale parlamentară, dacă Adunarea acceptă modificarea cu votul a două treimi şi nu consideră necesar să se efectueze şi un referendum; a doua posibilitate, când Adunarea, cu o majoritate de două treimi, decide organizarea unui referendum, situaţie în care revizuirea Constituţiei va urma două etape, aprobarea prin referendum completând procedura de votare şi de dezbatere în cadrul Adunării.
În Partea a XVIII-a a Constituţiei Albaniei sunt înserate o serie de dispoziţii finale şi tranzitorii. Se specifică, printre altele, că legile şi alte acte normative adoptate anterior Constituţiei îşi vor continua aplicaţiunea atâta timp cât nu vor fi abrogate, iar Consiliuil de Miniştri va prezenta Adunării proiectele de legi necesare punerii în practică a noilor prevederi constituţionale.
În ceea ce priveşte acordurile internaţionale ratificate înainte de adoptarea Constituţiei se consideră că acestea au fost ratificate în concordanţă cu prevederile Constituţiei. În cazul unor conflicte ale unor prevederi între tratatele ratificate anterior Constituţiei şi prevederile Constituţiei adoptate în 1998, Consiliul de Miniştri va prezenta situaţiile respective Curţii Constituţionale.
Un text final proclamă abrogarea prevederilor Legii nr.74/1991 din 29 aprilie 1991, intitulată "Principalele prevederi constituţionale".
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, p.26.
[2] Albania, Institut international de la démocratie, novembre 1992; Julie Kim, Carl Ek, Romania, Bulgaria, Albania: Recent Developments, Updated April 16, 1996, Congressional Research Service, The Library of Congress.
[3] "Adevărul" din 28 mai 1996.
[4] "Adevărul" din 29 mai şi 1 iunie 1996; "România liberă" din 31 mai 1996.
[5] Electionworld.org's Latest results, http://www.electionworld.org/election/new.htm
[6] Constitutional Laws of the Republic of Albania, (translation), Tirana, December 1993, 28 p.
[7] Draft Constitution of the Republic of Albania, as printed in Rilindja Demokratic, October 6, 1994.
[8] Albania - Draft Constitution 1998, adopted on: 4 August 1998, I.C.L.Document Status: 4 August 1998, 22 pag.