Letonia a cunoscut o istorie similară cu cea a Lituaniei, fiind populată iniţial de diverse triburi iar apoi, după constituirea primelor comunităţi stabile, aflându-se în centrul atenţiei puterilor vecine: Polonia, Suedia, Rusia, Germania. Odată cu cea de a treia împărţire a Poloniei, teritoriul său a trecut sub dominaţia Rusiei ţariste. Un guvern leton independent este proclamat după prăbuşirea Germaniei, la 18 noiembrie 1918, dar cu sprijinul Armatei roşii acesta a proclamat, la scurt timp, puterea sovietică. Trupe germane ocupă temporar Riga, iar ca urmare a unui război civil, care a durat aproape doi ani, tratatul de pace letono-sovietic marchează recunoaşterea independenţei Letoniei, care devine în 1921 membru al Ligii Naţiunilor. În 1939, ca urmare a protocolului secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, Letonia revine sub influenţa sovietică, fiind ocupată de U.R.S.S., transformată în Republică sovietică şi apoi încorporată la U.R.S.S.[1]. Ocupată temporar de trupele germane în cel de al doilea război mondial şi inclusă în componenţa Reich-ului, Letonia revine sub stăpânire sovietică la terminarea celui de al doilea război mondial. Destrămarea Imperiului sovietic permite afirmarea forţelor patriotice care se pronunţau pentru independenţa ţării, să adopte la 4 mai 1990 declaraţia de independenţă a ţării[2]. Aceasta revine la denumirea de Republica Letonia, iar la plebiscitul din 3 martie 1991, 73,7% din votanţi se pronunţă pentru o Letonie liberă şi independentă, recunoscută ulterior şi de U.R.S.S.
În ceea ce priveşte dezvoltarea constituţională a Republicii Letonia, trebuie să observăm că în această ţară s-a procedat la repunerea în vigoare a Constituţiei din 1922, cu votul a 98 de deputaţi (din 100) şi două abţineri. În acest sens, Declaraţia Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Letone cu privire la reînnoirea independenţei republicii, din 4 mai 1990, face vorbire despre "restabilirea autorităţii Constituţiei pe întregul teritori al Letoniei".
Constituţia din 1922 fusese adoptată de o Adunare Constituantă la 15 februarie 1922, intrând în vigoare la 7 noiembrie în acelaşi an[3]. Ea are 88 de articole. Constituţia proclamă suveranitatea republicii, care este un stat independent şi democratic.
Parlamentul (Saeima) se compune din 100 de reprezentanţi ai poporului, aleşi pe baza reprezentării proporţionale, în cadrul unor circumscripţii electorale. Alegerile se desfăşoară la trei ani, prima duminică din luna octombrie. Cele mai recente alegeri au avut loc la 30 septembrie şi 1 octombrie 1995.
Sediul Parlamentului este în Riga. După alegerea sa, Parlamentul desemnează organele de conducere. Membrii Adunării se bucură de imunitate în ceea ce priveşte voturile şi ideile exprimate în exercitarea îndatoririlor lor.
Preşedintele statului este de asemenea ales de către Parlament, pe trei ani, prin vot secret. El dispune de prerogative similare instituţiei şefului statului în republicile parlamentare. Actualul preşedinte al Estoniei este Toomas Hendrik Ilves, iar prim ministru Andres Ausip.
Puterea executivă revine Cabinetului. Guvernul are nevoie să beneficieze de încrederea Parlamentului şi este responsabil în faţa acestuia pentru activităţile sale. Şedinţele Cabinetului sunt prezidate de primul ministru sau de un alt ministru desemnat de acesta.
Propuneri legislative pot fi făcute de Preşedintele Republicii, Cabinet, comitetele Saeima sau de cel puţin cinci parlamentari sau 100 de alegători. Ca şi în alte sisteme, preşedintele are dreptul de a amâna promulgarea unei legi. Legea a cărei promulgare a fost amânată poate fi supusă unui referendum, dacă o zecime din alegători ar dori aceasta. În cazul legilor de urgenţă adoptate cu o majoritate de două treimi, Preşedintele Republicii nu are dreptul să le mai trimită Camerei spre o nouă dezbatere şi nici să le supună referendumului popular.
Repunerea în vigoare a Constituţiei din 1922 s-a corelat cu adoptarea unor alte documente constituţionale, care întregesc afirmarea prerogativelor Estoniei ca stat suveran şi independent, beneficiind de propria sa organizare constituţională. În aceasta privinţă, trebuie menţionate Declaraţia Sovietului Suprem al R.S.S.Letonă cu privire la reînnoirea independenţei Republicii Letonia, din 4 mai 1990, Legea constituţională a Republicii Letonia cu privire la calitatea de stat a Republicii Letonia, adoptată de Consiliul Suprem al Republicii Letone la 21 august 1991, Legea constituţională cu privire la drepturile şi obligaţiile cetăţenilor ca indivizi, adoptată la 10 decembrie 1991, Legea cu privire la alegerile pentru cel de al V-lea Saeima, din 20 octombrie 1992.
Lituania s-a afirmat ca naţiune unitară încă din secolul XII. Ea a reuşit să îi învingă pe cavalerii teutoni care încercau să invadeze ţara în secolul XIII, şi totodată să-şi extindă frontierele până spre Moscova şi Marea Baltică. În 1386 Lituania a încheiat, împreună cu Polonia, un tratat de Confederaţie. Cele două state partenere au devenit un singur stat în 1569, dar au căzut sub influenţa Rusiei în 1795. Poporul lituanian a căutat să-şi menţină independenţa şi neatârnarea faţă de Rusia, dar cele două răscoale din 1831 şi 1863 s-au soldat cu un eşec. În 1880 se organizează mişcarea pentru independenţa ţării, iar în 1905 când Lituania a cerut autoguvernarea, această cerere a fost respinsă de către ruşi[4].
În timpul primului război mondial, Lituania a fost ocupată de trupele germane. Consiliul lituanian constituit în septembrie 1917 la Vilnius proclamă, la 16 februarie 1918, independenţa ţării. Între 1918 şi 1920 trupele lituaniene înfruntă Armata roşie, precum şi trupele germane. Tratatul de pace lituanino-sovietic din 12 iulie 1920 recunoaşte independenţa Lituaniei, care devine, în 1921, membru al Ligii Naţiunilor. Regiunea Memel (Klaipeda) este atribuită Lituaniei, dar ulterior ea este ocupată de germani, la 22 martie 1939.
Din punct de vedere politic, regimul naţionalist care preluase puterea după obţinerea independenţei este înlocuit cu guvernul autoritar al preşedintelui Antonas Smetona. Ca urmare a protocolului secret al Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Lituania revine iniţial sferei de influenţă germane, dar printr-o nouă înţelegere sovieto-germană intervenită la 28 septembrie 1939, trece în sfera de influenţă a U.R.S.S.[5]. În consecinţă, sunt instalate baze militare sovietice pe teritoriul Lituaniei, după care este impus un guvern prosovietic în 1940, care proclamă alipirea la U.R.S.S.
În timpul celui de al doilea război mondial, Guvernul german a ocupat Lituania după ce în această ţară se produsese deja o revoltă armată împotriva autorităţilor sovietice. Hitler nu a recunoscut pe conducătorii răscoalei, care doreau independenţa ţării, deoarece considera că Lituania trebuie încorporată în statul gereman. După terminarea celui de al doilea război mondial, Lituania revine în componenţa U.R.S.S., fiind reinstaurate autorităţile sovietice şi întreprinse măsuri represive aspre împotriva celor care se pronunţau pentru independenţa ţării[6].
Evenimentele cunoscute din anii '90 duc la organizarea unui plebiscit în care 95,5% din voturile exprimate au fost pronunţate în favoarea unei Lituanii independente şi democratice. Acest act încununează o campanie progresivă pentru o tot mai largă autonomie, ce începuse în Lituania încă din 1988. Atunci, Partidul comunist lituanian s-a despărţit în două organizaţii, dintre care una a adoptat ideea desprinderii de P.C.U.S. şi a transformării sale într-un partid social-democrat. Apoi, un sistem multi-partidist îşi face locul în Republică.
În 1991 o încercare de forţă întreprinsă de trupele sovietice pentru a bloca procesul de independenţă se izbeşte de opoziţia hotărâtă a poporului lituanian. Incidentele produc totuşi 13 morţi în rândul populaţiei civile lituaniene. Procesul de afirmare a independenţei Lituaniei - devenit ireversibil - este recunoscut şi de Consiliul de Stat al U.R.S.S. la 6 septembrie 1991, punându-se capăt unei perioade de confruntări diplomatice, dar şi de acţiuni de forţă, care nu au reuşit să păstreze Lituania în componenţa fostului Imperiu sovietic.
La 25 octombrie 1992, referendumul constituţional desfăşurat în Lituania are ca rezultat aprobarea noii Constituţii cu un procent de 85% din voturile exprimate.
Noua Constituţie a Lituaniei cuprinde 154 articole, inserate în cadrul a 14 capitole[7] şi un capitol de prevederi finale, ordinea tratării problemelor fiind următoarea: statul lituanian, individul şi statul, societate şi stat, economia naţională şi munca, Seim-ului (Parlamentul), Preşedintele Republicii, guvernul republicii lituaniene, Curtea Constituţională, tribunalele, administraţia şi guvernarea locală, finanţele şi bugetul statului, controlul de stat, politica externă şi apărarea naţională, amendarea Constituţiei.
Constituţia Lituaniei urmează redactări şi formulări de principiu cuprinse în constituţiile moderne ale ţărilor democratice, cuprinzând largi garanţii în ceea ce priveşte drepturile politice şi drepturile sociale.
Adoptând un sistem parlamentar unicameral, Lituania consacră încredinţarea puterii legislative Saeima-ei, care este totodată şi deţinător al suveranităţii naţionale. El este alcătuit din 141 de deputaţi, aleşi pe patru ani, prin vot universal, egal, direct şi secret, pe baza unei proceduri electorale mixte, stabilită prin lege (71 deputaţi aleşi pe circumscripţii şi 70 pe liste).
Cele mai recente alegeri pentru Parlamentul monocameral al Lituaniei (Seimas) au avut loc la 10 octombrie 2004. Alerile s-au desfăşurat în 71 circumscripţii uninominale şi într-o circumscripţie naţionalaă pe liste.
Din cele 141 locuri în Parlament 30 au revenit Partidului Muncii, 31 coaliţiei «Să muncim pentru Lituania», 25 Uniunii Patriotice, 10 Coaliţiei « Ordine şi Justiţie », restul de mandate fiind alocate altor partide. Prim.ministru a devenit Gediminas Kirkilas, la 4 iulie 2006.
Preşedintele Republicii, pentru alegerea căruia se cere vârsta minimă de 40 de ani, este ales pe o perioadă de cinci ani, prin vot universal, egal, direct şi secret. El dispune de atribuţii importante în domeniul politicii externe, semnării tratatelor internaţionale, numirii şi rechemării reprezentanţilor diplomatici, dar, în acelaşi timp, are şi o serie de atribuţii în ceea ce priveşte politica internă. Aşa de pildă, el recomandă pe primul ministru, revocă, cu consimţământul Seim-ului, pe primul ministru, acceptă demisia guvernului şi o supune Seim-ului, propune candidaţi pentru funcţia de judecători la Curtea Supremă şi pentru alţi demnitari, declară starea de urgenţă, prezintă rapoarte anuale în faţa Seim-ului, anunţă desfăşurarea alegerilor ş.a.
În anumite situaţii, Preşedintele Republicii poate emite decrete, care trebuie contrasemnate de primul ministru şi de un ministru, responsabilitatea pentru asemenea decrete revenind miniştrilor. Persoana Preşedintelui Republicii este inviolabilă, dar el poate fi înlocuit din funcţie înainte de termen pentru încălcarea Constituţiei, în concordanţă cu procedura de impeachment.
Actualul preşedinte al Lituaniei este Valdas Adamkus (de la 12 iulie 2004). Foştii preşedinţi au fost Vitali Landsbergis, considerat erou al luptei pentru independenţă (1991-1993), ulterior Speaker al Seim-ului, şi Algirdas Brazauskas (1993-1998), liderul P.C.Lituanian, care a desprins acest partid de P.C.U.S., în decembrie 1989.
Guvernul Republicii Lituania este compus dintr-un prim ministru şi din miniştri. El soluţionează problemele curente de stat şi administrative, fiind răspunzător în faţa Saeima pentru întreaga sa activitate. Actualul prim-ministru al ţării este Rolandas Paksas, investit la 24 octombrie 2000.
Persoana primului ministru se bucură de imunitate, neputându-se întreprinde nici o măsură juridică împotriva sa fără consimţământul Saeima, ori dacă acesta nu este în sesiune, al Preşedintelui Republicii.
Curtea Constituţională se compune din nouă judecători numiţi de Preşedintele Republicii, de conducerea Saeima şi de conducerea Curţii Supreme de Justiţie.
Curtea Constituţională apreciază conformitatea cu Constituţia a actelor juridice ale Preşedintelui Republicii şi ale Guvernului, prezentând concluzii în legătură cu încălcarea prevederilor legale privind desfăşurarea alegerilor, capacitatea Preşedintelui Republicii de a-şi îndeplini atribuţiile, conformitatea cu prevederile Constituţiei a acordurilor internaţionale ale Republicii Lituania, compatibilitatea cu prevederile Constituţiei a unor acţiuni concrete ale membrilor Parlamentului sau altor demnitari de stat.
O prevedere importantă pe care nu o întâlnim în alte ţări este cea înscrisă în art.106 alin.ultim al Constituţiei Lituaniei, care dispune următoarele: "Curtea Constituţională are dreptul să refuze să accepte anumite cazuri pentru a le investiga sau a pregăti concluzii, dacă cererea nu este întemeiată pe argumente juridice". Împotriva deciziilor Curţii Constituţionale nu există căi de atac. În anumite situaţii însă, Saeima poate lua anumite măsuri în aplicarea prevederilor deciziilor Curţii, cum este cazul, de pildă, al conformităţii tratatelor cu prevederile constituţionale, capacitatea preşedintelui de a-şi îndeplini îndatoririle etc.
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.323.
[2] Webster's New World Encyclopedia, College Edition, Prentice Hall, General Reference, New York, 1993, pag.610.
[3] Constitutions of the Countries of the World, editors Albert P.Blaustein, Gisberg H.Flanz, Latvia, by Jèfri Ruchti, Release 94-6, Issued, August 1994, Oceana Publication, Inc., Dobbs Ferry, New York, pag.1 şi urm.; B.Mirkine-Guétzevitch, Les Constitutions de l'Europe Nouvelle, deuxième édition, Paris, Librairie Delagrave, 1930, pag.235.
[4] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.336.
[5] André Fontaine, Istoria războiului rece, vol.I, Editura militară, Bucureşti, 1992, pag.157.
[6] Webster's New World Encyclopedia, College Edition, Prentice Hall, General Reference, New York, 1993, pag.631.
[7] Constitutions of the Countries of the World, editors Albert P.Blaustein, Gisberg H.Flanz, Lituania, by Jèfri Jay Ruchti, Release 94-3, Issued, May 1994, Oceana Publication, Inc., Dobbs Ferry, New York, pag.1 şi urm.