Aşa cum atestă documentele arheologice, teritoriul dintre Prut, Nistru şi Marea Neagră a fost locuit în antichitate de triburi geto-dacice. Ulterior, Imperiul Roman îşi întinde stăpânirea asupra regiunilor din Sudul Basarabiei de astăzi. La gurile Dunării este fondat oraşul Tyras, cucerit de Burebista şi apoi de romani, care a reprezentat, la timpul său, potrivit atestărilor istorice, unul dintre cele mai dezvoltate oraşe antice de pe litoralul Mării Negre.
În mileniul I după Christos, teritoriul Moldovei de azi este străbătut de popoarele migratoare, iar după prima invazie tătară din 1241 întreaga regiune se regăseşte sub controlul politic al "hoardei de aur".
Originile organizării de stat a Moldovei se regăsesc în secolul XIV. Pe atunci, în întreaga perioadă care a urmat, teritoriul Republicii Moldova de azi (Basarabia, cum a fost cunoscută în vechi documente) făcea parte integrantă din Principatul Moldovei, a cărui frontieră la Nistru era întărită cu puternice cetăţi de apărare. După ce în 1484 Cetatea Albă şi Chilia au fost ocupate de Imperiul Otoman, în 1538, la sfârşitul primei domnii a lui Petru Rareş, Tighina şi Sudul Basarabiei sunt transformate în Raia turcească; în perioada domniei Ecaterinei a II-a, imperiul ţarist devine vecinul răsăritean al Moldovei[1].
Prin pacea de la Bucureşti, din 28 mai 1812, imperiul ţarist anexează teritoriul cuprins între Prut şi Nistru, teritoriu ce făcuse parte până atunci din Principatul Moldovei, constituind o componentă etnică şi culturală a acestuia. De menţionat că, procedând în felul amintit, Rusia ţaristă a încălcat prevederile Tratatului de alianţă ruso-moldovenesc, încheiat la 13 aprilie 1711, între Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, prin care frontiera Moldovei la Nistru fusese recunoscută de Rusia.
Perioada dominaţiei ruse în Basarabia este însoţită de încercări de colonizare cu populaţii aparţinând altor naţionalităţi, efectuate concomitnt cu politica de deznaţionalizare a românilor. De altfel, în 1867, limba română este interzisă în mod expres în şcolile din Basarabia.
Ca urmare a Congresului de la Paris din 1856, congres ce a pus capăt războiului Crimeei, au fost retrocedate Principatului Moldovei cele trei judeţe din Sudul Basarabiei, situate la Nord şi Nord-Est de gurile Dunării: Cahul, Bolgrad şi Ismail. După Congresul de la Berlin din 1878 Rusia obţine însă reîncorporarea acestor trei judeţe, care vor rămâne în componenţa sa până la prăbuşirea ţarismului în 1917[2].
Aşa cum se vede din aceste sumare date istorice, Basarabia (de fapt partea de răsărit a Moldovei istorice româneşti, pe care se găseşte astăzi Republica Moldova) a făcut parte din Principatul Moldovei, încă din secolul XIV, fiind cedată Rusiei de abia în 1812, retrocedată parţial în 1856 şi integrată din nou în compunerea imperiului ţarist până în 1917.
Istoria Basarabiei în această perioadă, din punctul de vedere al evoluţiilor constituţionale, este direct legată de dezvoltarea constituţională a Principatului Moldovei, toate documentele - chiar cele mai vechi - referitoare la organizarea constituţională şi administrativă a Moldovei fiindu-i aplicabile, cu excepţia perioadei în care s-a aflat sub dominaţia rusă.
La terminarea primului război mondial şi în condiţiile prăbuşirii regimului ţarist, în viaţa Basarabiei intervin o serie de evenimente importante, ce culminează cu unirea sa cu România. Astfel, în primul rând este înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc, iar Congresul ostăşesc de la Chişinău proclamă autonomia teritorială şi politică a Basarabiei. Din iniţiativa forţelor patriotice şi cu participarea nu numai a populaţiei române - covârşitor majoritară - dar şi a altor populaţii, a tuturor confesiunilor religioase, este convocat un Parlament reprezentativ - Sfatul Ţării. Acest Parlament era compus din 105 români, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean, 1 grec - aleşi în raport cu ponderea fiecărei naţionalităţi în acel moment pe teritoriul Basarabiei.
Sfatul Ţării adoptă o "Declaraţie solemnă", în care se preciza că Basarabia "sprijinită pe trecutul său istoric, se declară de azi înainte Republica Democratică Moldovenească". Republica Democratică Moldovenească înţelegea să devină, pentru moment, o componentă a Republicilor Federative Democratice Ruseşti, având însă statutul de "părtaş cu aceleaşi drepturi". Aşa cum s-a subliniat în istoriografia română, "În condiţiile deosebit de complexe şi dificile ale vieţii politice din Rusia din iarna anului 1917, această hotărâre reprezenta primul pas în lupta românilor basarabeni pentru autodeterminare. Desigur, pasul următor pe care-l doreau ca şi fraţii lor din celelalte provincii înstrăinate era unirea cu Patria-mamă, România"[3].
Ca urmare a declanşării unor puternice crize pe teritoriul Basarabiei, determinate de încălcarea ordinii de drept prin acţiunile prizonierilor şi militarilor ruşi care se retrăgeau, Sfatul Ţării se adresează Guvernului român de la Iaşi, solicitându-i ajutor militar pentru restabilirea ordinii. După consultări, inclusiv cu factori de conducere ai trupelor aliate şi comandantul trupelor ruseşti din Moldova, se convine asupra preluării de către români a unor poziţii importante.
În condiţiile în care populaţia Basarabiei devenea tot mai convinsă că viitorul său istoric este alături de România, la 24 ianuarie 1918 Sfatul Ţării proclamă independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti şi separarea ei de Republica Federativă Rusă. În aceeaşi zi este dată publicităţii şi declaraţia unui grup format din militanţi proveniţi din toate teritoriile locuite de români, publicată în ziarul "România nouă" şi care avea să exercite o puternică influenţă asupra conştiinţei românilor.
La 27 martie/9 aprilie 1918, întrunit la Chişinău într-o şedinţă solemnă, Sfatul Ţării adoptă o declaraţie istorică prin care era exprimată dorinţa arzătoare şi voinţa neclintită a românilor basarabeni de a se uni cu fraţii lor din România. După cum se precizează în acest document, "În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democrată Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor"[4].
În perioada care a urmat, Basarabia a fost integrată Regatului României, dezvoltarea sa constituţională în tot acest timp fiind aceea pe care a cunoscut-o România reîntregită. Fără a mai vorbi de Declaraţia Sfatului Ţării din 27 martie/9 aprilie 1918, care are valoarea unui act constituţional, potrivit părerii exprimate de autorii de specialitate, organizarea constituţională a României statornicită prin Constituţiile din 1923 şi 1938 s-a aplicat pe deplin şi teritoriului Basarabiei, căreia, de asemenea, i-au fost asigurate reglementări prin legile de organizare administrativă din toată această perioadă.
Mai mult decât atât, la Chişinău, ca şi la Cernăuţi, au funcţionat în toată perioada interbelică universităţi româneşti, în care s-a acordat o însemnătate dintre cele mai mari predării dreptului constituţional, considerat a fi un instrument de fundamentare a unităţii etnice şi de cultură a tuturor românilor.
În condiţiile frământate ale perioadei din ajunul declanşării celui de al doilea război mondial, când marile puteri - printre care Germania şi U.R.S.S. - îşi manifestau făţiş tendinţele expansioniste, două evenimente internaţionale au afectat statutul juridic al Basarabiei.
Primul l-a constituit Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 care, potrivit prevederilor pct.3 al protocolului adiţional secret, includea Basarabia în sfera de influenţă a U.R.S.S., faţă de Germania, care înţelegea să-şi manifeste "dezinteresul". Acest acord constituia o încălcare flagrantă a principiilor şi normelor de drept internaţional în vigoare, ca şi a cunoscutei reguli din dreptul tratatelor "pacta tertiis nec nocet nec prossunt" (prin tratatele internaţionale nu se pot crea nici drepturi, nici avantaje în favoarea unor state terţe)[5].
Un al doilea moment l-au constituit notele ultimative ale Guvernului sovietic din 26 şi 27 iunie 1940, expresie nedisimulată a politicii de forţă şi violenţă pe care U.R.S.S. înţelegea să o folosească spre a-şi extinde dominaţia[6]. În condiţiile în care guvernul român de atunci a fost obligat să accepte revendicările ultimative ale sovieticilor, deşi o serie de eminenţi oameni politici români s-au pronunţat pentru respingerea acestor revendicări, Basarabia a fost încorporată prin forţă teritoriului U.R.S.S., iar o republică "socialistă sovietică" a fost constituită pe teritoriul său la 2 august 1940. Printr-o hotărâre din 4 noiembrie 1940, judeţele Hotin, Ismail şi Cetatea Albă au fost incluse însă în componenţa R.S.S.Ucraina.
În prima perioadă a ostilităţilor pe frontul de Est, teritoriul Basarabiei a fost recucerit de trupele româneşti, care au reinstalat pe teritoriul său administraţia română. În perioada 1941-1944, Basarabia a fost din nou reintegrată ordinii constituţionale româneşti, existentă la timpul respectiv. După 1944, Basarabia a fost din nou ocupată de trupele sovietice şi anexată U.R.S.S., iar Tratatul de pace din 1947 a stabilit graniţa româno-sovietică în conformitate cu reglementările în vigoare la 22 iunie 1941[7]. Revenirea Basarabiei sub administraţia sovietică a fost însoţită de arestări masive, deportări, precum şi de o politică constantă de deznaţionalizare.
Din punct de vedere constituţional, a fost adoptată, la 16 aprilie 1978, Constituţia (Legea fundamentală de bază) a R.S.S.Moldovenească, care definea Moldova ca fiind "un stat socialist suveran". Deşi Constituţia declara că "R.S.S.Moldovenească va avea dreptul să intre în relaţii cu statele străine şi să încheie tratate cu ele", un text al aceleiaşi Constituţii prevedea că "Legile U.R.S.S. vor fi aplicabile pe teritoriul R.S.S.Moldoveneşti".
Modificările constituţionale din 21 noiembrie 1980 şi 25 decembrie 1985 nu au adus schimbări în statutul juridic al R.S.S.Moldovenească.
Ca urmare a evenimentelor cunoscute din perioada anilor 1989-1990, pe întreg cuprinsul U.R.S.S. au avut loc schimbări politice importante, care au pus în lumină fragilitatea şi inconsistenţa sistemului federativ creat de sovietici. Încă din 1986 s-a constituit pe teritoriul Moldovei sovietice "Mişcarea democratică din Moldova", devenită ulterior "Frontul Popular", care a organizat la 27 august 1989 o Mare Adunare Naţională. Sub presiunea maselor populare şi în condiţiile revigorării sentimentului naţional, la 31 august 1989 a fost impusă limba română ca limbă de stat şi revenirea la alfabetul latin. La 23 iunie 1990, Parlamentul de la Chişinău a adoptat Declaraţia suveranităţii Republicii Moldova. În aceeaşi zi guvernul Moldovei a publicat o declaraţie în care arata că ocuparea Basarabiei în 1940 de către Uniunea Sovietică fusese un act ilegal. După încercarea de lovitură de stat împotriva lui Mihail Gorbaciov, Republica Moldova s-a declarat independentă, la 27 august 1991, independenţa sa fiind recunoscută în aceeaşi zi de către România. În 1991 au avut loc alegeri prezidenţiale, la care Mircea Snegur a fost ales primul preşedinte al ţării, cu 98,17% din voturi. Deşi Preşedintele Snegur şi-a exprimat dorinţa organizării unui referendum pentru a determina dacă există sprijinul necesar reunificării cu România, Parlamentul a votat, la 20 ianuarie 1993, împotriva organizării unui asemenea referendum.
La 19 octombrie 1993, Parlamentul Republicii Moldova a votat reducerea numărului de deputaţi de la 380 la 104, urmând ca alegerile să se desfăşoare pe baza principiului reprezentării proporţionale.
O problemă nerezolvată de Guvernul Moldovei a constituit-o prezenţa Armatei a XIV-a ruse pe teritoriul Moldovei şi menţinerea unor zone ale ţării sub controlul elementelor separatiste.
La 6 martie 1994 a fost organizat un plebiscit spre a se cunoaşte voinţa populaţiei în problemele independenţei sau a unei eventuale uniuni cu România: 75% din alegători au participat la referendum, iar 95,4% s-au exprimat în favoarea menţinerii independenţei Republicii Moldova. Ratificarea de către Moldova a actului de apartenenţă a Republicii Moldova la Comunitatea Statelor Independente a fost făcută de Parlament la 8 aprilie 1994. La 28 iulie în acelaşi an, Parlamentul Moldovei a adoptat noua Constituţie a ţării, care a intrat în vigoare la 27 august 1994 şi apoi modificată în anul 2000, când Moldova a deenit republică parlamentară.
Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 28 iulie 1994, cuprinde şapte titluri, care însumează 143 de articole, la care se adaugă cele opt articole cuprinse în ultimul titlu[8].
Preambulul Constituţiei reafirma "aspiraţiile seculare ale poporului de a trăi într-o ţară suverană" şi "continuitatea statalităţii poporului moldovenesc". Sunt considerate valori supreme de stat dreptul, pacea civică, democraţia, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic.
Titlul I cuprinde o serie de principii generale. Reţine atenţia ideea că Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil, a cărui formă de guvernământ este republica. Suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului.
Un text similar celui pe care îl întâlnim în Constituţia României este art.4, care dispune că prevederile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu Pactele şi celelalte tratate la care Moldova este parte, în caz de neconcordanţă având prioritate reglementările internaţionale.
În cadrul principiilor generale mai sunt menţionate democraţia şi pluralismul politic, separarea şi colaborarea puterilor, principiul supremaţiei constituţiei, respectul dreptului internaţional, principiile fundamentale privind proprietatea, unitatea poporului, ca şi "neutralitatea permanentă" a Moldovei, proclamată în mod expres prin Constituţie.
Limba de stat a Republicii Moldova este "limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine", statul recunoscând însă şi protejând dreptul la păstrarea şi dezvoltarea limbii ruse şi a altor limbi vorbite pe teritoriul ţării.
Titlul II cuprinde o amplă tratare a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, la nivelul standardelor ţărilor dezvoltate. Sunt enumerate, printre altele, accesul la justiţie, prezumţia de nevinovăţie, neretroactivitatea legilor, libertatea şi siguranţa persoanei, dreptul la apărare, la viaţă intimă, inviolabilitatea domiciliului, dreptul la un mediu înconjurător sănătos ş.a.
Reţine atenţia prevederea art.18 alin.1, potrivit căreia cetăţenii Republicii Moldova nu pot fi cetăţeni ai altor state decât în cazurile prevăzute de acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte.
În cadrul Titlului III al Constituţiei este prevăzută funcţionarea autorităţilor publice. Adoptând sistemul parlamentar unicameral, Republica Moldova dispune în prezent de un Parlament compus din 101 deputaţi aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art.61), pentru un mandat de patru ani. Structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului sunt stabilite prin regulamentul acestuia.
Atribuţiile Parlamentului sunt similare celor pe care le au în prezent parlamentele din ţările democratice. În ceea ce priveşte imunitatea parlamentară, art.70 alin.3 dispune că "Deputatul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, sau trimis în judecată fără încuviinţarea Parlamentului, după ascultarea sa", iar art.71 prevede că "Deputatul nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului".
În ceea ce priveşte adoptarea legilor, Constituţia Republicii Moldova consacră, la fel ca şi Constituţia României, diferenţe între legile constituţionale, legile organice şi legile ordinare. Dreptul de iniţiativă legislativă aparţine deputaţilor, Preşedintelui Republicii şi guvernului.
Capitolul V al Constituţiei (modificat), care se referă la Preşedintele Republicii Moldova, consacra iniţial un sistem de guvernare semi-prezidenţial. Şeful statului era ales prin vot universal, direct, egal, secret şi liber exprimat, pentru o perioadă de patru ani. El reprezenta statul, fiind garantul suveranităţii, independenţei naţionale, unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. Ca şi în România, el putea lua parte la şedinţele guvernului, prezidând în acest caz şedinţele de guvern la care participa. În ceea ce priveşte dizolvarea Parlamentului, remarcăm că aceasta putea fi efectuată de către Preşedintele Republicii. În cazul imposibilităţii formării guvernului sau al blocării procedurii de adoptare a legilor timp de trei luni, Preşedintele Republicii Moldova, numai după consultarea fracţiunilor parlamentare, putea să dizolve Parlamentul. Dacă nu accepta votul de încredere pentru formarea Guvernului, parlamentul putea fi dizolvat în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură.
Potrivit prevederilor Constituţiei, Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui Republicii Moldova şi nici în timpul stării de urgenţă, de asediu sau de război.
Atribuţiile Preşedintelui erau în general similare celor de care dispune şeful statului în regimurile de guvernare semi-prezidenţiale.
Suspendarea din funcţie a Preşedintelui Republicii se putea face în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care acesta încalcă prevederile Constituţiei. Măsura urma să fie adoptată la propunerea a o treime din deputaţi, iar hotărârea trebuia să fie adoptată cu votul a două treimi după care Preşedintele avea dreptul de a da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută (art.89).
La 21 iulie 2000 a fost adoptat un important amendament la Constituţie, potrivit căruia Republica Moldova devine republică parlamentară, preşedintele statului urmând să fie ales de Parlament cu o majoritate de trei cincimi din voturi. Datorită faptului că Parlamentul nu a reuşit să desemneze un nou preşedinte, preşedintele în exerciţiu de atunci - Petru Lucinski - dispune dizolvarea Parlamentului şi organizarea de alegeri parlamentare anticipate. Alegerile desfăşurate la 25 februarie 2001 au fost câştigate de Partidul Comuniştilor, al cărui leader este Vladimir Voronin, care devine oficial preşedinte al Republicii Moldova la 4 aprilie 2001. Predecesorii săi în această funcţie au fost Petru Lucinski (1997-2001) şi Mircea Snegur (1990-1997).
Din cei 101 deputaţi aleşi în 2001, 71 făceau parte din Fracţiunea Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (59 membri ai P.C. şi 12 fără partid), 19 din Fracţiunea Blocului electoral "Alianţa Braghiş" şi 11 din Fracţiunea Partidului Popular Creştin Democrat.
Numărul parlamentarilor a fost redus de la 380 (în legislatura a XII-a) la 104 (în legislatura XIII-a) şi la 101 (în actuala legislatură - a XV-a).
De la 23 mai 1991 a fost adoptată denumirea de "Parlament", în locul aceleia de "Soviet Suprem".
În Republica Moldova alegerile pentru cea de a patra legislatură de la dobândirea independenţei de stat au avut loc la 6 martie 2005. S-au prezentat 1123 de candidaţi, reprezentând 11 partide şi alianţe politice, precum şi 12 candidaţi independenţi. Aproape 367.000 de moldoveni cu domiciliul în străinătate au votat în cadrul ambasadelor.
Ca urmare a alegerilor, Partidul Comunist din Moldova, care a obţinut 45,98% din voturi, a dobândit 56 de mandate din cele 101 cât are Parlamentul Moldovei. 34 de mandate au fost obţinute de Blocul Democrat din Moldova, compus din 16 partide de centru şi centru dreapta, condus de Dumitru Braghiş, iar 11 au revenit partidului Popular Creştin Democrat, condus de Iurie Roşca. Participarea la alegeri a fost de 63,7%, superioară minimului de 50% cerut pentru validarea scrutinului.
Alegerile s-au desfăşurat în condiţiile în care Partidul Comunist al lui Vladimir Voronin a înregistrat o uşoară scădere (4%) faţă de anul 2001. La jumătatea mandatului, preşedintele Voronin ales în anul 2000 sub semnul apropierii de Moscova, a făcut o schimbare cu 180 de grade, pronunţându-se pentru apropierea de Europa. Cu privire la mişcarea secesionistă din Transnistria, el a solicitat retragerea totală a trupelor ruseşti şi desfăşurarea unor forţe de pace europene, ceea ce a făcut ca unele forţe pro ruse să nu mai sprijine Partidul Comunist, considerat susţinătorul principal al preşedintelui.
Guvernul asigură realizarea politicii externe a statului şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. Procedura de investitură a Guvernului şi eventualele incompatibilităţi sunt similare celor din Constituţia română. Actele Guvernului sunt "hotărâri şi dispoziţii". Actualul prim ministru al Republicii Moldova este Vasile Tarlev, investit în această funcţie la 19 aprilie 2001.
Capitolul VII al Constituţiei, care se referă la raporturile Guvernului cu Parlamentul, cuprinde prevederi legate de informarea Parlamentului, întrebări şi interpelări, precum şi în lgeătură cu exprimarea neîncrederii faţă de guvern. Nu se întâlnesc prevederi cu privire la delegarea legislativă şi regimul ordonanţelor.
Capitolul VIII se referă la administraţia publică. Reţine atenţia art.109 alin.1, în concordanţă cu care "Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile autonomiei locale, al descentralizării serviciilor publice, al eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale şi al consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit".
O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu art.111 din acest capitol, care se referă la statutul special de autonomie. În conformitate cu alin.l al acestui articol, "Localităţilor din stânga Nistrului, precum şi unor localităţi din sudul Republicii Moldova, le pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie după statute speciale adoptate prin legi organice"[9]. De menţionat este şi faptul că legile organice care reglementează statutele speciale ale localităţilor prevăzute la alineatul (1) pot fi modificate cu votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi.
În ceea ce priveşte organele administrative locale, "autorităţile săteşti şi orăşeneşti", acestea sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi. Observăm că, potrivit art.113 din Constituţia Republicii Moldova, se menţine şi instituţia consiliilor raionale, care "coordonează activitatea consiliilor săteşti şi orăşeneşti în vederea realizării serviciilor publice de interes raional".
Cu privire la autoritatea judecătorească întâlnim, de asemenea, prevederi similare celor din principalele constituţii democratice privind statutul judecătorului, caracterul public al dezbaterilor, folosirea căilor de atac etc. În Republica Moldova justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin Curtea de Apel, prin tribunale şi judecătorii. De asemenea, fiinţează Consiliul Superior al Magistraturii, cu mandat de cinci ani, competent în problemele ce privesc numirea, deplasarea, promovarea şi măsurile disciplinare faţă de magistraţi.
O menţiune specială se cuvine a fi făcută în legătură cu faptul că în Republica Moldova este menţinută instituţia procuraturii, atât Procurorul general numit de Parlament, cât şi procurorii subordonaţi acestuia având ca principale sarcini să exercite supravegherea executării exacte şi uniforme a legilor de către cetăţeni şi asociaţiile lor, precum şi de a apăra ordinea juridică, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Titlul IV al Constituţiei Republicii Moldova "Economia naţională şi finanţele publice" specifică în mod expres că economia Republicii Moldova este economie de piaţă, de orientare socială, bazată pe proprietatea privată şi pe proprietatea publică, angajate în concurenţă liberă. În Constituţie se prevede că statul trebuie să asigure reglementarea activităţii economice şi administrarea proprietăţii publice ce-i aparţine în condiţiile legii; libertatea comerţului şi activităţile de întreprinzător, protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie; protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; stimularea cercetărilor ştiinţifice; exploatarea raţională a pământului şi a celorlalte resurse naturale, în concordanţă cu interesele naţionale; refacerea şi protecţia mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic; sporirea numărului de locuri de muncă, crearea condiţiilor pentru creşterea calităţii vieţii; inviolabilitatea investiţiilor persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine.
În acelaşi Titlu al Constituţiei întâlnim prevederi cu privire la ocrotirea proprietăţii şi garantarea realizării dreptului de proprietate. Cu privire la proprietatea publică, art.127 alin.4 prevede în mod expres că "Bogăţiile de orice natură ale subsolului, spaţiul aerian, apele şi pădurile folosite în interes public, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, căile de comunicaţie, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice".
Titlul V al Constituţiei Republicii Moldova este consacrat Curţii Constituţionale. Se prevede că aceasta este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova, fiind independentă de orice autoritate publică şi supunându-se numai Constituţiei. O prevedere importantă înscrisă în art.134 alin.3 este aceea potrivit căreia "Curtea Constituţională garantează supremaţia Constituţiei, asigură realizarea principiului separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească şi garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat".
Potrivit art.135, atribuţiile Curţii Constituţionale sunt următoarele:
- a) exercită la sesizare controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;
- b) interpretează Constituţia;
- c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
- d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane;
- e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova;
- f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, suspendarea din funcţie a Preşedintelui Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova;
- g) rezolvă cazurile excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie;
- h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.
Curtea Constituţională se compune din şase judecători, dintre care doi sunt numiţi de Parlament, doi de Preşedintele Republicii şi doi de Consiliul Superior al Magistraturii. Judecătorii Curţii Constituţionale aleg prin vot secret Preşedintele Curţii. Hotărârile Curţii Constituţionale sunt definitive şi nu pot fi atacate. Potrivit prevederilor Constituţiei, legile şi alte acte normative sau numai anumite părţi ale acestora "devin nule" din momentul adoptării hotărârii corespunzătoare a Curţii Constituţionale.
În sistemul constituţional al Republicii Moldova, Curţii Constituţionale îi revin atribuţiuni importante, punctul său de vedere putând avea uneori un rol decisiv în soluţionarea unor probleme politice. Astfel, Curtea Constituţională a apreciat ca fiind neconstituţional votul de investitură dat de Parlamentul de la Chişinău, la 3 martie 1999, guvernului condus de Ion Sturza, care a obţinut în sprijinul său numai 51 de voturi, în loc de 52, cât era majoritatea necesară.
Titlul VI se ocupă de revizuirea Constituţiei. În conformitate cu prevederile acestuia, iniţiativa revizuirii poate aparţine:
- unui număr de cel puţin 200.000 de cetăţeni ai Republicii Moldova cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din raioane şi municipii, iar în fiecare din ele trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative;
- unui număr de cel puţin o treime de deputaţi în Parlament;
- Preşedintelui Republicii Moldova;
- Guvernului.
În Constituţia Republicii Moldova există şi o serie de limite ale revizuirii Constituţiei, care sunt specificate în mod expres în art.142. Astfel, dispoziţiile privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului, precum şi cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului pot fi revizuite numai prin aprobarea lor prin referendum, cu votul majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale.
Nici o revizuire nu poate fi însă făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
Constituţia nu poate fi revizuită nici pe durata stării de urgenţă, de asediu sau de război.
Procedura de modificare a Constituţiei este mai simplă în Republica Moldova decât în România, ea efectuându-se prin adoptarea de către Parlament a modificărilor propuse cu votul a două treimi din numărul deputaţilor.
De altfel, şi actuala Constituţie a Moldovei a fost adoptată de Parlament, nemaifiind supusă ulterior unui referendum popular.
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.385; cu privire la Istoria Basarabiei, a se vedea, în special, Gheorghe I.Brătianu, La Bessarabie. Droits nationaux et historiques, Bucarest, 1943, Institut d'histoire universelle "N.Iorga"; Ioan I.Nistor, Istoria Basarabiei, Cernăuţi, 1923; Ion Raţiu, A cui e Basarabia?, în revista "Chronique", editată de "Centrul de Informare Dag Hammarskjöld asupra violenţei şi păcii", vol.3, nr.4, octombrie 1983.
[2] N.Corivan, Lupta diplomatică pentru cucerirea independenţei României, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977, pag.183.
[3] C.Gh.Marinescu, Epopeea Marii Uniri, Editura Porto Franco, Galaţi, 1993, pag.291.
[4] Cf. Ioan I.Nistor, Istoria Basarabiei, Cernăuţi, 1923, pag.422-423; Probleme fundamentale ale istoriei României, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983, pag.89.
[5] Victor Duculescu, Pactul Ribbentrop-Molotov şi unele probleme de drept internaţional, în volumul "În pragul mileniului trei", Editura "Helicon", Timişoara, 1997, pag.68.
[6] Nicolae Baciu, Yalta şi crucificarea României, Fundaţia Europeană Drăganu, Editura Europa, Roma, 1983, pag.19.
[7] Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol.III, 1945-1982, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983, pag.10.
[8] Constituţia Republicii Moldova (The Constitution of the Republic of Moldova), Direcţia de Stat pentru asigurarea informaţională "Moldpres", Chişinău, 1994.
[9] Eugen Patraş citează prevederile Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri), adoptată la 23 decembrie 1994 de Parlamentul Republicii Moldova, criticând însă o serie de formulări cuprinse în acest act normativ, cum ar fi, de pildă, referirea la dreptul de "autodeterminare" al populaţiei găgăuze (Eugen Patraş, Minorităţile naţionale din Ucraina şi Republica Moldova, Statutul juridic, Editura "Alexandru cel Bun", Cernăuţi, 1998, pag.160).