Elemente de ordin istoric
Aşa cum atestă datele istorice, coastele răsăritene ale Canadei au fost vizitate, la începutul secolului XI, de normanzi, iar apoi de mai multe expediţii franceze, cea mai importantă fiind aceea a lui Jacques Cartier, care a constituit, de altfel, punctul de plecare al unei covârşitoare prezenţe franceze în această parte a Americii.
Nu mai puţin importantă a fost şi expediţia englezului John Cabot, ambele ţări disputându-şi influenţa asupra teritoriului Canadei de azi.
Aceste dispute au culminat cu două conflicte militare, soluţionate în defavoarea Franţei. În consecinţă, în 1791 Canada se găsea împărţită între o zonă colonială britanică ("Canada de sus" sau "superioară", însumând cea mai mare parte din provincia Ontario), şi zona franceză ("Canada de jos" sau "inferioară"), reprezentând mai mult sau mai puţin Quebecul de astăzi şi zona Newfoundland[1].
Influenţa britanică devine, cu timpul, preponderentă asupra teritoriului întregii Canade, iar prin Tratatul de la Paris din 1763 Franţa cedează Marii Britanii toate posesiunile sale din Canada.
Cu toate acestea, disputele dintre canadienii de limbă franceză şi cei de limbă engleză vor continua de-a-lungul secolelor. Prin "Quebec Act" (1774) a fost recunoscută coloniştilor de origine franceză libertatea credinţei şi respectarea structurilor lor constituţionale[2].
"Actul unirii" din 1840 consfinţeşte unirea Canadei inferioare cu Canada superioară, iar "Actul Americii de Nord britanice", din 1 iulie 1867, instituie Confederaţia Canadiană, cu statut de dominion, la care participă provinciile Ontario, Quebec, Noua Scoţie şi New Brunswick. Confederaţia Canadiană dispune de un Senat, o Cameră a Comunelor şi un Guvern unic.
Teritoriul Canadei cunoaşte extensiuni succesive prin intrarea în Confederaţie a provinciilor Manitoba (1870), Columbia britanică (1871), Insulele Prinţului Edward (1873), Alberta (1905), Saskatchewan (1905) şi Newfoundland (1949).
În anul 1931 se produc două evenimente importante: Norvegia renunţă la revendicarea sa asupra Insulelor Swerdrup, recunoscând suveranitatea condiţionată asupra acestora, iar Conferinţa de la Westminster (1931) confirmă statutul de dominion al Canadei.
În timpul primului război mondial Canada a participat la ostilităţi de partea forţelor aliate; la fel în cadrul celui de al doilea război mondial, trupele canadiene fiind prezente pe toate teatrele de luptă. De altfel, trupele canadiene au fost prezente în războiul din Coreea şi în toate operaţiunile militare iniţiate de O.N.U.
Canada este membră fondatoare a Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), din 1949.
1.1.2. Dezvoltarea constituţională
Istoria constituţională a Canadei se reflectă în adoptarea mai multor acte cu caracter constituţional, unele specifice perioadei confruntării franco-britanice, altele adoptate după ce Canada a căpătat forma modernă de astăzi, fiind recunoscută ca naţiune independentă şi dispunând de o anumită pondere în relaţiile internaţionale[3].
Menţionăm, astfel, datorită importanţei sale, Actul cu privire la Parlamentul Canadei, din 1875, votat de Parlamentul britanic, pentru a clarifica competenţele, privilegiile şi imunităţile parlamentarilor canadieni.
Afirmarea independenţei ţării s-a efectuat treptat, prin reducerea puterilor Guvernatorului general al Canadei de a păstra anumite reglementări în considerarea intereselor britanice.
Independenţa Canadei în problemele externe a reprezentat, de asemenea, un proces gradual. O foarte mare influenţă a avut-o, în această direcţie, angajarea Canadei în primul război mondial alături de trupele aliate, participarea sa la Conferinţa de pace de la Paris şi calitatea sa de membru al Ligii Naţiunilor.
Statutul dela Westminster din 1931 a recunoscut deplina jurisdicţie a Parlamentului canadian în problemele externe, iar nici un act al Parlamentului britanic nu se mai putea aplica în Canada fără consimţământul Parlamentului canadian.
În 1960 a fost adoptată Carta Canadei a drepturilor (Canadian Bill of Rights). La 12 iunie 1978 primul ministru Trudeau a prezentat Parlamentului federal un document de 25 de pagini, intitulat "Timpul pentru acţiune: reînnoirea Federaţiei Canadiene", prin care propunea un program de înnoiri constituţionale ce urma să fie înfăptuit în două etape: prima fază avea în vedere problemele pe care Guvernul federal putea să le modifice în mod unilateral, iar faza a doua - problemele pentru care era necesar şi consimţământul provinciilor.
Schimbările propuse aveau în vedere încorporarea Cartei Drepturilor Omului, recunoaşterea dreptului provinciilor de a face propuneri pentru Curtea Supremă a Canadei, precum şi constituirea unei noi Camere superioare, care să reflecte mai mult drepturile statelor decât Senatul.
La 17 aprilie 1982 Canada a obţinut dreptul de a modifica, pe cale internă, propria sa Constituţie.
Adoptarea "Actului constituţional" din 1982 a eliminat astfel ultima pârghie importantă de control a Marii Britanii, aşa numitul drept de tutelă sau supervizare (patriation). La 6 decembrie 1982, Curtea Supremă a Canadei a respins pretenţia Guvernului din Quebec, care susţinea că nu ar putea fi modificată Constituţia fără consimţământul său. De asemenea, Curtea Supremă a respins susţinerile aceluiaşi Guvern din Quebec, care afirmase că orice schimbare constituţională ar solicita consimţământul unanim al tuturor provinciilor.
Trebuie menţionat, de altfel, că rivalitatea dintre canadienii de origine franceză şi cei de origine engleză, la care ne-am mai referit, se reflectase şi în "Actul cu privire la limbile oficiale în Quebec", aprobat de Coroana britanică la 31 iulie 1974, prin care limba franceză fusese recunoscută ca limbă oficială a Quebec-ului, Administraţia publică Canadiană având obligaţia să recunoască dreptul Quebec-ului de a folosi limba franceză în relaţiile sale cu celelalte state federale din Canada.
1.1.3. Organizarea constituţională
Aşa cum s-a arătat în cele ce preced, evoluţia constituţională a Canadei a fost marcată de promulgarea unui număr important de acte constituţionale. Primul dintre acestea este actul de uniune din 29 martie 1867, cunoscut sub denumirea de "Actul constituţional din 1867". Potrivit acestui act, puterea executivă aparţinea reginei Marii Britanii, dar era exercitată în numele său de către Guvernatorul general.
Puterea legislativă cuprindea un Parlament bicameral, compus din Camera superioară sau Senat, alcătuit din 104 membri, şi Camera inferioară sau Camera Comunelor, alcătuită din 301 membri aleşi prin scrutin direct, în cadrul a 301 circumscripţii uninominale, în raport de ponderea provinciilor, după cum urmează: Ontario - 103; Québec - 75; Columbia britanică - 34; Alberta - 26; Manitoba şi Saskacheman - 14; Noua Scoţie - 11; Noul Brunswick - 10; Terra Nova - 7; Insula Prinţul Eduard - 4; Teritoriile din Nord-Vest - 2; Yukon - 1[4].
Membrii Senatului sunt numiţi de Guvernatorul General, cu avizul primului ministru, şi îşi exercită mandatul până la împlinirea vârstei de 75 ani.
Fiecare provincie dispunea de propriile sale adunări, iar puterea executivă era exercitată în cadrul provinciei de un locotenent guvernator, numit de Guvernatorul general.
Actul constituţional din 1867 cuprindea prevederi detaliate cu privire la componenţa legislaturilor statelor.
În sistemul Actului constituţional pe care l-am menţionat existau atribuţii care aparţineau provinciilor, dar şi atribuţii care erau de competenţa Federaţiei în întregul său, cum ar fi fost, de pildă, problemele navigaţiei şi pescuitul, poşta, armata, organizarea comerţului ş.a.
În 1982 s-a efectuat - aşa cum am arătat - o importantă reformă constituţională, sub forma unor Amendamente la Actul constituţional din 1867.
Noul Act constituţional din 1982 include, în prima sa parte, Carta canadiană a drepturilor şi libertăţilor.
La pct.52 al Actului constituţional din 1982 se specifică, în mod expres, că această Constituţie este legea supremă a Canadei, care face inoperante orice alte dispoziţii contrare cuprinse în alte reguli de drept.
Constituţia Canadei include Actul constituţional din 1982, o serie de texte legislative şi decrete ce figurează în Anexă, precum şi modificările textelor legislative şi ale decretelor menţionate.
Versiunile engleză şi franceză ale diverselor părţi ale Constituţiei Canadei au aceeaşi forţă juridică. Ministrul Justiţiei al Canadei este însărcinat să pregătească în cel mai scurt termen versiuni franceze pentru anumite părţi din Constituţia Canadei, care au fost specificate.
În 1987 a fost adoptat un nou amendament al Actului constituţional din 1867. Modificările au avut în vedere în special recunoaşterea drepturilor canadienilor vorbitori de limbă franceză, atribuţiile legislaturii şi guvernului din Quebec de a păstra şi promova identitatea distinctă a teritoriului, prevederi cu privire la imigraţie şi străini, probleme ce trebuie soluţionate de guvernul Canadei de acord cu guvernele provinciilor, organizarea Curţii Supreme a Canadei, instituţionalizarea unei Conferinţe în probleme economice şi în alte domenii, cu participarea primului ministru al Canadei şi primilor miniştri ai provinciilor.
Modificările au preconizat, totodată, convocarea unei conferinţe constituţionale, chemată să dezbată reforma Senatului, problemele pescuitului, precum şi alte probleme care vor fi convenite.
Alegerile pentru Camera Comunelor s-au desfăşurat la 23 ianuarie 2006, cu care prilej au fost aleşi cei 308 membri ai acesteia. Alegerile s-au desfăşurat în cadrul a 308 circumscripţii uninominale, pe baza unui scrutin direct majoritar uninominal simplu. Ca urmare a rezultatelor votului, Partidul Conservator a primit 124 de mandate, Partidul Liberal 103, Blocul Quebeqois 51, Noul Partid Democratic 29, independenţi 1.
Ca urmare a rezultatului votării, Partidul Conservator a obţinut o poziţie dominantă în Camera Comunelor faţă de Partidul Liberal, care a devenit principalul partid de opoziţie. În consecinţă, prim ministru a fost desemnat Stephen Harper, de la 6 februarie 2006.
De remarcat că după alegeri unul dintre deputaţii liberali s-a raliat Partidului Conservator, ceea ce a ridicat numărul deputaţilor acestui partid în Camera Comunelor la 125.
În ce priveşte Senatul, acesta cuprinde 105 membri, care sunt numiţi de guvernatorul general la recomandarea primului ministru. Componenţa Senatului este următoarea: Partidul Liberal 66, Partidul Conservator 24, independenţi 5, Partidul Progresist Conservator 4, Noul Partid Democratic 1.
În Canada, şeful statului este regina Elisabeta a II-a, dar ea îşi exrcită prerogativele prin guvernatorul general Michaelle Jean, în funcţie de la 27 septembrie 2005.
Rolul Guvernatorului General[5] este, în primul rând, de a reprezenta în Canada pe Regina Marii Britanii. Guvernatorul acordă sancţiunea regală tuturor proiectelor de lege adoptate de Camera Comunelor şi de Senat. El prezintă mesajul tronului la deschiderea fiecărei noi legislaturi şi, la cererea primului ministru, dizolvă Parlamentul înainte de desfăşurarea alegerilor. Ele este comandantul şef al forţelor canadiene, reprezintă Canada în străinătate şi primeşte conducători străini aflaţi în vizită în Canada, vizitează spitalele şi şcolile, participă la activităţi comunitare şi acordă distincţiile onorifice.
Primul ministru este deputat şi, de regulă, şeful partidului învingător în alegeri. Cabinetul este desemnat de primul ministru. Acei membri ai Cabinetului care nu sunt deputaţi trebuie să candideze pentru obţinerea unui post de deputat într-un interval de timp rezonabil. În timp ce preşedintele Senatului este numit de Guvernatorul General la recomandarea primului ministru, preşedintele Camerei Comunelor este ales de parlamentari, misiunea sa constând, mai ales, în a face ca să fie respectate cu stricteţe şi în mod egal regulile de procedură parlamentară.
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.110.
[2] Webster's New World Encyclopedia, College edition, Prentice Hall, New York, 1993, pag.187.
[3] Constitutions of the Countries of the World, Editors: Albert P.Blaunstein, Gisberg H.Flanz, vol.IV, Canada, by James G.Matkin, Clare F.Beckton, Ellen M.Walsh, Joseph A.Devamithran, Michael P.Ritter, Oceana Publications, Inc., Dobbs Ferry, New York, pag.3 şi urm.
[4] Union Interparlémentaire, Chronique des Elections parlémentaires, 1 ianuarie-31 decembrie 1997, vol.31,Geneva, 1998, pag.54.
[5] http://www.gg.ca