Independenţa şi unirea populaţiilor cehă şi slovacă, aflate anterior în componenţa fostului imperiu habsburgic în cadrul unui singur stat, a fost proclamată de Consiliul Naţional Cehoslovc la 18 octombrie 1918, la Paris. La 28 octombrie acelaşi an, Comitetul Naţional Cehoslovac prelua guvernarea ţării la Praga şi publica, la 13 noiembrie, o Constituţie provizorie, luând măsuri pentru extinderea componenţei sale şi transformarea sa într-o Adunare Naţională[1]. Ulterior, la 29 februarie 1920, a fost adoptată Legea preliminară a Cartei constituţionale, care a devenit apoi parte integrantă a Cartei constituţionale.
Carta constituţională a Republicii Cehoslovace consacra principiul că puterea emană de la popor şi numai organele naţiunii suverane au dreptul să emită legi, să le execute şi să aplice dreptul. Se preciza că statul cehoslovac este o republică democratică, având în fruntea sa un preşedinte ales. Teritoriul republicii era considerat unic şi indivizibil, frontierele statului neputând fi modificate decât printr-o lege constituţională. Se prevedea că există o cetăţenie unică pentru toţi cetăţenii Republicii Cehoslovace, legea reglementând condiţiile dobândirii sale, efectele cetăţeniei şi modalităţile de pierdere a acesteia[2].
În ceea ce priveşte puterile statului se prevedea că puterea legislativă este exercitată pe întreg teritoriul ţării de Adunarea Naţională. compusă din Camera Deputaţilor şi Senat[3]. Camera deputaţilor se compunea din 300 de membri aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, în conformitate cu principiul reprezentării proporţionale. Ea era aleasă pe termen de 6 ani. Senatul se compunea din 150 membri, aleşi de asemenea prin vot direct. Aveau vocaţie să aleagă pentru Camera Deputaţilor toţi cetăţenii, indiferent de sex, care împliniseră vârsta de 21 de ani; pentru alegerea senatorilor plafonul vârstei alegătorilor era de 26 de ani. În ceea ce priveşte candidaţii, pentru Camera Deputaţilor era necesară vârsta de 30 de ani împliniţi, în timp ce pentru Senat, vârsta era de 45 de ani.
Senatul era ales pe o perioadă de 8 ani. Nimeni nu putea să fie în acelaşi timp membru al ambelor Camere. Funcţionarii de stat aleşi ca deputaţi sau senatori îşi păstrau funcţiile pe perioada mandatului lor în Adunarea Naţională, fiind consideraţi în concediu pe toată durata acestuia.
Membrii Adunării Naţionale îşi exercitau funcţiile cu titlu individual. Lor le era interzis să intervină pe lângă autorităţile publice în favoarea unor interese particulare (art.22). Membrii Adunării Naţionale nu puteau să fie urmăriţi pentru faptele lor în Cameră sau în cadrul Comisiilor. Dacă un membru al Parlamentului era surprins în flagrant delict, tribunalul sau autoritatea competentă trebuia să comunice acest lucru preşedintelui Camerei respective. Dacă respectiva Cameră (sau dacă aceasta era în vacanţă, un comitet de 24 de membri care asigura interimatul puterii legislative) nu se pronunţa în termen de 15 zile asupra acestei sesizări, aceasta se considera a fi infirmată.
Preşedintele Republicii avea dreptul să dizolve Camerele. El nu putea însă să folosească acest drept în timpul ultimelor 6 luni ale mandatului său. În lipsa unei dispoziţii contrare, prezenţa a cel puţin o treime din numărul membrilor unei Camere era necesară pentru ca hotărârile sale să fie luate în mod valabil. Adoptarea legilor ordinare era posibilă cu majoritatea absolută a membrilor Camerei respective. În schimb, pentru adoptarea unei declaraţii de război sau a unui amendament la Carta constituţională era necesară o majoritate de trei cincimi.
Preşedintele Republicii era ales de Adunarea Naţională, el trebuind să fie cetăţean cehoslovac, eligibil pentru Camera Deputaţilor, în vârstă de cel puţin 35 de ani. Pentru ca alegerea să fie valabilă, ea trebuia să se desfăşoare în prezenţa majorităţii absolute a membrilor Senatului şi a votului majorităţii de trei cincimi a celor prezenţi. Dacă două tururi de scrutin s-ar fi desfăşurat fără rezultat, urma să se procedeze la balotaj între candidaţii care obţinuseră cel mai mare număr de voturi, fiind declarat ales acela care întrunea cel mai mare număr de voturi; în caz de egalitate se recurgea la tragerea la sorţi.
Preşedintele era ales pentru o perioadă de şapte ani. Nimeni nu putea fi însă ales preşedinte decât cel mult de două ori consecutiv. Dacă Preşedintele murea sau renunţa la funcţiile sale în timpul duratei mandatului, se proceda la o nouă alegere pentru cei şapte ani care urmau. Atribuţiile cele mai importante ale Preşedintelui erau: reprezentarea statului, încheierea şi ratificarea tratatelor internaţionale, acreditarea reprezentanţilor diplomatici, decretarea stării de război sau de asediu, cu asentimentul prealabil al Adunării Naţionale, restituirea cu observaţii a legilor votate, promulgarea legilor adoptate de Parlament, informarea - orală sau în scris - a Adunării Naţionale asupra problemelor ţării, numirea miniştrilor, numirea profesorilor din învăţământul superior, a judecătorilor, a funcţionarilor şi ofiţerilor (cu începere de la clasa a VI-a), exercitarea dreptului de graţiere, comanda forţelor armate ş.a.
Preşedintele Republicii nu era responsabil pentru exercitarea funcţiilor sale. Guvernul, în schimb, era responsabil în legătură cu declaraţiile preşedintelui cu privire la funcţiile prezidenţiale. Preşedintele nu putea să fie urmărit decât pentru crimă de înaltă trădare. El putea fi pus sub acuzare de Camera Deputaţilor şi judecat de Senat. Singura pedeapsă care putea fi pronunţată împotriva lui era destituirea şi interdicţia de a fi reales.
Membrii Guvernului şi preşedintele acestuia erau numiţi de Preşedintele Republicii. Ei nu puteau să facă parte din consilii de direcţie sau de administraţie, să fie reprezentanţi ai unor societăţi anonime ori ai unor societăţi cu răspundere limitată care îşi propuneau să realizeze beneficii. Guvernul era responsabil în faţa Camerei Deputaţilor, care putea să-i refuze încrederea. În acest caz, Guvernul era obligat să demisioneze, Preşedintele Republicii hotărând cine va gira problemele curente până la constituirea unui nou guvern.
O instituţie interesantă consacrată de Carta constituţională era aceea a unui comitet de 24 de membri, îndeplinind funcţii legislative în intervalul dintre sesiunile Parlamentului. Acest comitet avea dreptul să ia măsuri urgente, inclusiv acelea care ar fi indicat în mod formal existenţa unor legi. Dintre membrii acestui comitet, 16 erau aleşi de Camera Deputaţilor, iar 8 de către Senat, toţi pe o perioadă de un an, fiecare având un supleant.
În ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, Constituţia consacra abolirea oricăror privilegii, egalitatea în drepturi, libertatea individului, libertatea proprietăţii, dreptul de emigrare, libertatea domiciliului, dreptul de petiţionare, secretul corespondenţei, libertatea învăţământului etc.
În legătură cu minorităţile, Constituţia prevedea că în oraşele şi districtele în care locuia o proporţie considerabilă de cetăţeni cehoslovaci de altă limbă decât limba cehoslovacă, se va recunoaşte dreptul copiilor de a urma învăţământul în propria lor limbă, alături de care, învăţământul în limba cehoslovacă era considerat obligatoriu. În satele şi districtele unde locuia o proporţie considerabilă de cetăţeni cehoslovaci aparţinând unor minorităţi, anumite sume trebuiau să fie prelevate din fondurile publice spre a fi afectate minorităţilor în cauză, în limitele dispoziţiilor generale cu privire la administraţia publică.
Ca urmare a evenimentelor ce au urmat după al doilea război mondial şi a preluării puterii de către partidul comunist, la 9 mai 1948 a fost adoptată o nouă Constituţie a Republicii. Această Constituţie a legalizat puciul comunist din februarie 1948, măsurile de naţionalizare efectuate în industrie şi reforma agrară[4].
La 11 iulie 1960 Adunarea Naţională a discutat şi adoptat o nouă Constituţie a Republicii Socialiste Cehoslovace. Această constituţie a consacrat rolul conducător al partidului comunist din Cehoslovacia în cadrul unui stat "întemeiat pe unitatea de clasă a muncitorilor, ţăranilor din cooperative şi intelectualilor socialişti, a muncitorilor din oraşe şi de la sate"[5]. Constituţia a atribuit un loc important Frontului Naţional, platformă socială, politică şi organizatorică "de cooperare între comunişti, membrii altor partide politice şi cetăţeni fără partid". Constituţia din 1960 consacra responsabilitatea organelor statului faţă de corpurile reprezentative, acordând un anumit spaţiu participării directe a muncitorilor la conducerea şi gestiunea afacerilor publice. Era recunoscută egalitatea cetăţenilor faţă de mijloacele de producţie şi obligaţia de a munci în folosul colectivităţii.
Cu începere de la 1 ianuarie 1969 Cehoslovacia a fost proclamată stat federal, compus din două naţiuni egale în drepturi - cehii şi slovacii -, ea cuprinzând de fapt două republici naţionale. Adoptarea la 27 octombrie 1968 a unei Legi constituţionale cu privire la federaţia cehoslovacă a marcat un moment nou în relaţiile dintre cele două naţiuni. Au luat fiinţă, astfel, trei corpuri legislative: Adunarea Federală a Republicii Cehoslovacia, Consiliul Naţional Ceh şi Consiliul Naţional Slovac. Adunarea federală îndeplinea sarcina de unic organ suprem al puterii de stat şi unic organ legislativ al federaţiei. La nivelul republicilor, cele două consilii naţionale constituiau organele supreme ale puterii de stat, fiind totodată singurele organe reprezentative ale acestor republici. Adunarea Federală era compusă din două Camere: Camera poporului în care cetăţenii erau reprezentaţi proporţional cu numărul de locuitori şi Camera naţiunilor, în care cele două republici erau reprezentate în părţi egale. Adunarea Federală nu putea să adopte o lege sau o hotărâre la nivel federal decât pe baza acordului celor două Camere. Modificarea Constituţiei, schimbări în structura socială sau de stat, aprobarea dispoziţiilor politice importante ţineau de competenţa Adunării Federale. O lege constituţională a stabilit repartiţia competenţelor între Federaţie şi cele două republici, în aşa fel încât întreaga construcţie de stat să se desfăşoare după principii unitare.
Constituţia Republicii Socialiste Cehoslovacia din 11 iulie 1960 este similară celorlalte constituţii ale fostelor ţări socialiste. Sunt de remarcat totuşi o serie de elemente specifice. Aşa, de pildă, art.18 din această Constituţie prevedea că potrivit principiilor centralismului democratic, conducerea centrală a societăţii şi a statului era asociată în mod necesar "unei competenţe şi responsabilităţi corespunzătoare a organelor subordonate". Cu toate acestea, art.16 se referea la dezvoltarea întregii politici, instrucţii şi educaţii "în spiritul concepţiei ştiinţifice a lumii, marxist-leniniste".
Drepturile şi libertăţile cetăţenilor erau în general similare celor prevăzute de constituţiile de acest tip, la loc de frunte figurând "desfiinţarea exploatării omului de către om".
Constituţia se ocupa pe larg de activitatea comitetelor naţionale (art.19), organe ale puterii şi administraţiei de stat în circumscripţiile determinate de legea cu privire la consiliile naţionale. Comitetele naţionale erau alese pe o perioadă de cinci ani, în competenţa acestora revenind soluţionarea problemelor de interes local. Ele aveau dreptul să creeze consilii, comisii şi alte organe necesare desfăşurării activităţii lor.
Legea constituţională cu privire la Federaţia Cehoslovacă (din 27 octombrie 1968) a stabilit repartiţia competenţelor între Federaţie şi cele două republici. Federaţiei i-au revenit în competenţă exclusivă problemele de politică externă, de apărare, sanitare, stocul rezervelor, legislaţia şi administraţia federală, controlul activităţii organelor federale, protecţia constituţionalităţii. De competenţa Federaţiei şi a celor două republici erau problemele referitoare la planuri, finanţe, agricultură, transporturi, ordinea publică şi securitatea statului ş.a.
Legea constituţională detalia o serie de prevederi legate de Adunarea Federală, fiecare Cameră a acesteia compunându-se din 200 de deputaţi aleşi prin vot secret. În ce priveşte Camera Naţiunilor, aceasta cuprindea 150 de deputaţi, dintre care 75 aleşi în Republica Cehă şi 75 în Republica Slovacă. Adunarea Federală era competentă să ia hotărâri în special în ceea ce priveşte adoptarea Constituţiei, problemele fundamentale de politică internă, de politică externă, planului de dezvoltare, alegerea preşedintelui, dezbaterea declaraţiei-program a guvernului. Puterea legislativă a Adunării Federale se extindea asupra tuturor problemelor conferite de Constituţie Federaţiei, vizând în egală măsură şi problemele de competenţa comună a celor două republici.
În sistemul constituţiei cehoslovace, Preşedintele Republicii reprezintă statul, primeşte ambasadorii, convoacă Adunarea Federală şi declară închise lucrările acesteia. El are dreptul să dizolve Adunarea Federală în cazul în care procedura de conciliere între cele două Camere în legătură cu un anumit proiect de lege nu s-a soldat cu succes.
Guvernul este organul executiv suprem al puterii de stat, el trebuind să prezinte un program şi să solicite încrederea Adunării Federale. Dacă una dintre Camere adresează o moţiune de cenzură Guvernului sau refuză să-i voteze încrederea, Preşedintele Republicii are obligaţia să revoce Guvernul. El poate însă să-i confere posibilitatea să-şi exercite prerogativele până la numirea unui nou guvern.
O instituţie importantă în sistemul cehoslovac o constituie Curtea Constituţională, ai cărei membri sunt independenţi în exercitarea funcţiilor lor. Curtea Constituţională hotărăşte asupra conformităţii legilor cu Constituţia, atât la nivel federal, cât şi la nivelul republicilor. Ea soluţionează totodată conflictele de competenţă între organele federale şi cele ale republicilor, ca şi între organele aparţinând celor două republici. În atribuţiile sale intră şi posibilitatea de a elabora propuneri cu privire la perfecţionarea legislaţiei, atât la nivel federal, cât şi la nivelul republicilor. În cazul în care Curtea Constituţională constată o neconcordanţă a legilor cu Constituţia, ea poate să le suspende pe acestea, total sau parţial. În termen de şase luni, organele competente urmează să modifice legile în cauză, punându-le în concordanţă cu prevederile Constituţiei. În caz contrar, normele respective devin caduce după şase luni de la publicarea hotărârii Curţii Constituţionale. Între atribuţiile Curţii Constituţionale intră şi dreptul de a se pronunţa împotriva invalidării unui mandat sau a revocării unui deputat, ori a deciziei cu privire la refuzul de a înregistra o anumită candidatură.
Potrivit art.93 din Constituţie, Curtea Constituţională poate fi sesizată de una din Camerele Adunării Federale, de Biroul Adunării Federale, de Guvernul central, Consiliul Naţional Ceh, Consiliul Naţional Slovac, Procurorul General sau chiar de către cetăţeni în mod individual (în cazul invalidării mandatului de deputat, revocării, refuzului de a înregistra un anume candidat etc.).
Curtea Constituţională se compune din 12 membri dintre care 8 judecători şi 4 supleanţi. Poate fi ales membru al Curţii Constituţionale orice cetăţean eligibil care a împlinit vârsta de 35 de ani, posedă o pregătire juridică superioară şi a exercitat cel puţin 10 ani o profesiune juridică. Membrii Curţii Constituţionale sunt aleşi de Adunarea Federală pe o perioadă de şapte ani, judecătorii Curţii Constituţionale neputând fi aleşi decât de două ori consecutiv în această funcţie. Membrii Curţii Constituţionale se bucură de o imunitate asemănătoare celei de care beneficiază deputaţii, Curtea Constituţională trebuind să-şi dea acordul cu privire la urmărirea judiciară, urmărirea disciplinară sau detenţia preventivă a unuia din membrii săi. Funcţiile de membru al Curţii Constituţionale sunt incompatibile cu funcţiile de deputat sau membru al Guvernului.
Organele de stat din cele două republici incluse în Federaţia Cehoslovacă erau Consiliile Naţionale Ceh şi cel Slovac. Consiliul Naţional Ceh se compunea din 200 de deputaţi, în timp ce Consiliul Naţional Slovac se compunea din 150. Ele puteau lua hotărâri în prezenţa majorităţii absolute a membrilor lor. Consiliile Naţionale alegeau dintre membrii lor preşedinţia Consiliului Naţional, compusă din preşedinte, vicepreşedinţi şi alţi membri. În perioadele în care consiliile naţionale nu funcţionează, atribuţiile lor erau îndeplinite de către preşedinţie.
Guvernele ceh şi slovac erau organele executive supreme ale puterii de stat în cele două republici (art.124 din Constituţie). Guvernele celor două republici trebuiau să-şi prezinte programul în cadrul Consiliilor Naţionale şi să obţină din partea acestora un vot de încredere. Guvernele earu responsabile faţă de consiliile naţionale care le-au ales. Ele trebuiau să demisioneze dacă împotriva lor s-ar fi adoptat o moţiune de cenzură sau s-ar fi refuzat să li se acorde încrederea. Guvernele republicilor asigurau coordonarea şi aplicarea sarcinilor privind dezvoltarea economică, culturală şi socială, precum şi alte probleme care ţineau de competenţa celor două republici. În timp ce cele două consilii puteau adopta legi la nivelul respectiv, guvernele puteau adopta decrete pentru realizarea dispoziţiilor cuprinse în legile adoptate de cele două consilii.
Ca urmare a profundelor schimbări care au intervenit în Europa de Răsărit în anul 1989, s-au produs schimbări şi în Republica Cehoslovacă. La 17 noiembrie 1989 o puternică manifestaţie a fost reprimată de forţele de ordine, ceea ce a determinat reluarea manifestaţiilor în zilele următoare. Guvernul comunist a fost, în consecinţă, obligat să iniţieze negocieri cu Forumul cetăţenesc. La 29 noiembrie, Parlamentul a abolit prevederea constituţională privind rolul conducător al partidului. La 9 decembrie, Marian Calfa a format un guvern de înţelegere naţională, în care comuniştii au devenit pentru prima dată minoritari. Gustav Husak, preşedintele Republicii (compromis prin apelul de a chema trupele sovietice în ţară în 1968) a demisionat la 10 decembrie 1989. La 28 decembrie, Alexander Dubcek, liderul "Primăverii de la Praga", a fost ales preşedinte al Parlamentului, iar la 29 decembrie, Vaclav Havel a fost ales - prin plebiscit - Preşedinte al Republicii. La 10 aprilie 1991, Republica Cehoslovacă şi-a schimbat numele în Republica Federală Cehă şi Slovacă, Parlamentul adoptând, la 20 aprilie, noua denumire a statului. În zilele de 8 şi 9 iunie 1991 s-au desfăşurat alegerile legislative, care au consacrat o mare victorie a Forumului Cetăţenesc. La 5 iulie, Vaclav Havel a fost reales Preşedinte al Republicii[6].
Întrucât în cadrul alegerilor parlamentare din 5-6 iunie 1992 victoria a revenit în Slovacia Mişcării pentru o Slovacie democratică, condusă de Vladimir Meciar, organizaţie politică ce se pronunţă pentru independenţa Slovaciei, a fost adoptată, ca urmare a tratativelor ce au avut loc în Parlamentul cehoslovac, decizia separării Cehoslovaciei în două state independente şi suverane - Cehia şi Slovacia. Separarea efectivă a celor două state s-a produs cu începere de la 1 ianuarie 1993. Preşedintele Cehiei a rămas Vaclav Havel, reales la 2 februarie 1993 ca preşedinte al Cehiei, după ce fusese iniţial preşedintele Cehoslovaciei de la 23 decembrie 1989, în timp ce în Slovacia, Preşedintele Republicii devine Mihal Kovac, de la 15 februarie 1993[7].
Constituţiile celor două state au intrat în vigoare în aceeaşi zi - la 1 ianuarie 1993. Constituţia Cehă[8] cuprinde 113 articole, grupate în 8 capitole, în timp ce Constituţia Slovacă[9] cuprinde 156 articole, grupate în 9 părţi. Ambele constituţii fuseseră aprobate în prealabil, în mod separat, de către cele două componente ale fostului Parlament cehoslovac federal, respectiv Consiliul Naţional Ceh şi Consiliul Naţional Slovac.
Din punctul de vedere al tehnicii legislative şi al sistematizării prevederilor pe care le cuprind, Constituţia Cehă cuprinde un preambul, după care urmează capitole consacrate unor prevederi fundamentale, puterii legislative, puterii executive, puterii judecătoreşti, organului suprem de control, Băncii Naţionale, Administraţiei teritoriului, precum şi prevederi tranzitorii. Constituţia Slovacă cuprinde şi ea o parte consacrată prevederilor generale şi mai multe părţi în care sunt reglementate drepturile şi libertăţile, economia şi Curtea de Conturi, organizarea guvernării locale, puterea legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească, procuratura, fiind incluse şi unele prevederi tranzitorii.
Din punctul de vedere al prevederilor generale, ambele constituţii menţionează principiile suveranităţii, independenţei şi integrităţii statului, preeminenţa valorilor statului de drept precum şi existenţa pluripartidismului politic. De menţionat este şi faptul că în Constituţia Cehă nu există un capitol special consacrat drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, deoarece acestea sunt cuprinse în cadrul unui document separat, având forţă constituţională - Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale, considerată parte a ordinii constituţionale a Republicii Cehe. În Slovacia, în schimb, există o parte importantă a Constituţiei, inserată imediat după partea introductivă, în care sunt înscrise drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, însumând 43 de articole. Această parte este divizată în mai multe capitole şi anume: prevederi generale, drepturile şi libertăţile umane fundamentale, drepturile politice, drepturile grupurilor minoritare şi etnice, drepturile economice, sociale şi culturale, dreptul la protecţia mediului şi a moştenirii culturale, dreptul de a acţiona în justiţie, alte măsuri juridice de protecţie, precum şi prevederi comune.
În legătură cu modul în care sunt reglementate drepturile omului în această parte a Constituţiei Slovace, remarcăm inadmisibilitatea pedepsei cu moartea (art.15 pct.3), recunoaşterea dreptului de proprietate, cu menţiunea că acesta nu trebuie să aducă prejudicii altor persoane sau să fie în contradicţie cu interesele publice apărate de lege (art.20 pct.3), menţiunea - în cele două articole consacrate grupurilor minoritare - ideii că drepturile aparţin cetăţenilor ca indivizi, de unde concluzia că nici Constituţia Slovaciei nu acceptă ideea unor drepturi colective. Dintre prevederile care garantează drepturile economice menţionăm: dreptul fiecărei persoane de a-şi alege liber profesia (art.35 pct.1), protecţia specială a femeilor, minorilor şi persoanelor dezavantajate în procesul muncii (art.36), dreptul de a se asocia cu alte persoane în scopuri economice (art.37 pct.1). În legătură cu dreptul de azil (existent în fosta Constituţie a Republicii Socialiste Cehoslovacia), în articolul 53 se fac importante precizări în sensul că acest drept se acordă numai străinilor care sunt persecutaţi pentru exercitarea drepturilor politice şi libertăţilor, un asemenea azil neputând fi acordat acelora care au acţionat pentru a încălca "drepturile şi libertăţile umane fundamentale".
În ceeace priveşte puterea legislativă este de remarcat o deosebire foarte importantă între cele două noi republici: în timp ce în Cehia sistemul parlamentar este bicameral, în Slovacia există o singură adunare - Consiliul Naţional al Republicii Slovace. Prerogativele Parlamentului sunt în general similare celor care există în toate constituţiile democratice de tip parlamentar, printre altele Parlamentul având dreptul să aleagă pe Preşedintele Republicii (art.54 pct.2 din Constituţia Republicii Cehe şi art.86 din Constituţia Republicii Slovace). În cadrul sistemului parlamentar ceh există importante diferenţieri între Camera Deputaţilor şi Senat. Aceste diferenţieri vizează în primul rând modul de alegere a celor două corpuri legislative, care se efectuează pe baza principiului reprezentării proporţionale pentru Camera Deputaţilor, compusă din 200 de deputaţi, şi pe baza sistemului majoritar pentru Senat, compus din 81 de senatori. Din punctul de vedere al atribuţiilor, o preponderenţă evidentă o are Camera Deputaţilor. Ea are puteri exclusive în problemele financiare şi bugetare, dar şi un "ultim cuvânt" în problemele legislative, deoarece în ipoteza în care, după ce un proiect de lege - votat de Camera Deputaţilor - este transmis Senatului şi acesta îl respinge sau îl modifică, el va fi supus din nou dezbaterii Camerei Deputaţilor, care poate menţine forma iniţială cu votul a jumătate plus unu din numărul deputaţilor (art.47 din Constituţia Republicii Cehe). Pe de altă parte, dacă Senatul nu îşi exprimă punctul de vedere cu privire la un proiect de lege pe care l-a primit de la Camera Deputaţilor în decurs de 30 de zile, sau îşi manifestă părerea că nu este cazul să se ocupe de proiectul respectiv, acesta este considerat aprobat şi este trimis spre promulgare (art.46 pct.1, art.48). În Slovacia, Consiliul Naţional Solvac - compus din 150 membri - constituie Parlamentul unicameral al acestei ţări. Vârsta pentru a fi ales membru al Parlamentului este de 21 de ani, aceeaşi ca în Republica Cehă, unde numai pentru funcţia de senator, ca şi pentru Preşedintele Republicii, se cere vârsta de 40 de ani. Ca şi în Cehia, Consiliul Naţional Slovac adoptă hotărâri cu majoritatea membrilor săi. Atribuţiile acestuia sunt în general similare. Procedura legislativă este însă mult mai simplă, deoarece sistemul parlamentar este unicameral şi cuprinde numai faza adoptării legilor şi trimiterii Preşedintelui Republicii spre a fi promulgate, cu posibilitatea acestuia de a retrimite proiectul adoptat pentru o nouă lectură.
În ceea ce priveşte puterea executivă, este de menţionat că în ambele ţări Preşedintele Republicii este inclus în cadrul puterii executive, iar nu considerat ca o instituţie aparte. Atât în Cehia cât şi în Slovacia, Preşedintele ţării este ales de către Parlament, ca în toate republicile parlamentare, dar el dispune de posibilitatea de a dizolva Parlamentul. În Cehia nu se prevăd condiţii pentru dizolvarea Parlamentului, dar în Slovacia se precizează că o asemenea dizolvare se produce numai în situaţia în care programul de guvernare a fost respins de trei ori în decurs de şase luni, situaţie în care Preşedintele poate dizolva Parlamentul, dar solicitând în prealabil opinia preşedintelui Consiliului Naţional Slovac (compară: art.62 pct.c din Constituţia Republicii Cehe şi art.102 pct.d din Constituţia Republicii Slovace). Vârsta minimă pentru alegerea Preşedintelui diferă: ea este de 40 de ani în Cehia (ca în cazul senatorilor) şi de numai 35 de ani în Slovacia.
În ce priveşte Guvernul, procedura de desemnare a acestuia este aceeaşi în Cehia ca şi în Slovacia, primul ministru fiind desemnat de Preşedintele Republicii şi trebuind să se prezinte în faţa Parlamentului spre a obţine încrederea acestuia (art.68 pct.3 din Constituţia Republicii Cehe şi art.113 din Constituţia Republicii Slovace). Atât în Cehia cât şi în Slovacia, Guvernele - considerate organe supreme executive - au posibilitatea să emită acte în îndeplinirea atribuţiilor lor. În Cehia, Guvernul este autorizat să emită decrete în scopul executării legilor (art.78), iar în Slovacia el emite atât decrete cât şi regulamente (art.120). Deşi Guvernul are un rol activ în procedura de elaborare a legilor, nici Constituţia Cehă şi nici Constituţia Slovacă nu vorbesc nicăieri de posibilitatea delegării legislative.
Cu referire la puterea judecătorească, reţine atenţia modul în care este reglementată instituţia Curţii Constituţionale în cele două ţări. Ambele constituţii prevăd că această instituţie reprezintă un organ judiciar independent, a cărui misiune este să asigure respectul Constituţiei (art.83 din Constituţia Republicii Cehe şi art.124 din Constituţia Republicii Slovace). Curtea Constituţională a Republicii Cehe se compune din 15 judecători, numiţi pe 10 ani de către Preşedintele Republicii, cu acordul Senatului (art.84 din Constituţia Republicii Cehe). Constituţia Republicii Slovace prevede că numărul judecătorilor est numai de 10, iar durata mandatului lor este de şapte ani, selecţia desemnării judecătorilor urmând să se facă de Preşedintele Republicii din numărul de 20 de persoane propuse de Consiliul Naţional al Republicii Slovace (art.134 din Constituţia Republicii Slovace).
Atribuţiile celor două Curţi Constituţionale sunt asemănătoare, având de verificat concordanţa legilor cu Constituţia, a regulamentelor adoptate de Guvern, a măsurilor de dizolvare a partidelor politice, a unor operaţiuni electorale etc. O atribuţie de extremă importanţă este însă competenţa Curţii Constituţionale de a statua în situaţiile în care Preşedintele Republicii este învinuit de trădare, pe baza unei acuzaţii formulată de Parlament (art.65 pct.2 din Constituţia Republicii Cehe şi art.129 pct.5 din Constituţia Republicii Slovace). Atât în Cehia cât şi în Slovacia, hotărârile Curţii sunt obligatorii. Cu toate acestea, sunt de semnalat o serie de nuanţe. În Cehia, potrivit art.87 pct.a din Constituţie, Curtea Constituţională decide "abrogarea" legilor sau altor prevederi considerate ca fiind în conflict cu Constituţia, în timp ce în Slovacia, în conformitate cu art.132 din Constituţie, se stipulează numai că asemenea prevederi "rămân fără efect", autorităţile care le-au adoptat trebuind să le reexamineze şi să le pună de acord cu Constituţia în termen de şase luni. În Cehia, ca şi în Slovacia, nu există o cale de atac împotriva hotărârilor Curţii Constituţionale. În ambele constituţii sunt înscrise prevederi cu privire la independeţa, integritatea judecătorilor, incompatibilitatea funcţiilor pe care le exercită cu activităţi salariate, stabilindu-se posibilităţile în care ei pot fi traşi la răspundere sau în care funcţiile lor încetează.
Cât priveşte alte prevederi legate de administraţia teritoriului, independenţa judecătorilor, existenţa Curţii de Conturi (denumită în Cehia "Organ Suprem de Control"), nu considerăm necesar să furnizăm explicaţii suplimentare întrucât reglementările sunt asemănătoare celor existente în alte ţări, inclusiv în ţara noastră.
O ultimă prevedere pe care dorim să o semnalăm şi care ni se pare deosebit de importantă este aceea cuprinsă în art.153 din Constituţia Republicii Slovace, care dispune că Republica Slovacă se va considera succesoarea tuturor drepturilor şi îndatoririlor rezultând din tratatele internaţionale care obligau anterior secesiunii fosta Cehoslovacie, în măsura în care acest lucru rezultă din statutele constituţionale ale Cehiei şi Slovaciei sau din acordul încheiat între cele două republici.
* *
*
În Republica Cehă s-au desfăşurat în anul 1996 alegeri atât pentru Camera Deputaţilor (Poslanecka Snemovna), cât şi pentru Senat.
Din cele 200 de mandate în Camera Deputaţilor, partidele din coaliţia de centru dreapta, grupate în jurul Partidului Democratic Civic (O.D.S.), au obţinut 99 mandate din 200, primul ministru Vaclav Klaus (la conducerea guvernului din 1992) fiind din nou investit, dar în fruntea unui guvern minoritar. În Senat, în schimb, aceeaşi coaliţie a realizat majoritatea mandatelor, obţinând 52 locuri de senatori din 81. Pentru Camera Deputaţilor, alegerile s-au desfăşurat în cadrul a opt circumscripţii plurinominale ("regimuri electorale"), pe baza scrutinului proporţional. În schimb, pentru Senat alegerile au avut loc în cadrul a 81 de circumscripţii uninominale, prin sufragiu direct cu majoritate absolută[10].
Ca urmare a accentuării unor fenomene de criză, Guvernul condus de Vaclav Klaus a demisionat (30 noiembrie 1997)iar in iunie 1998 au fost organizate alegeri anticipate, care au fost câştigate de Partidul Social-Democrat, aflat până atunci în opoziţie.
În Republica Cehă şef al statului a devenit Vaclav Havel (de la 26 noiembrie 1992, reales în 1998), iar prim-ministru, Miloş Zeman, desemnat în această funcţie ca urmare a noilor alegeri din 1998 şi apoi din 2002.
În alegerile din 2002, 30,2% din voturi au revenit Partidului Social Democratic Ceh, 24,5% Partidului Democratic Civic, 18,5% Partidului Comunist din Boemia şi Moravia şi 14,3% Coaliţiei de Centru[11]. În consecinţă, în Camera Deputaţilor 70 de locuri aparţineau Partidului Social Democratic Ceh, 58 Partidului Democratic Civic, 41 Partidului Comunist, 21 Uniunii Creştin Democratică/Partidul Popular Ceh şi 10 Uniunii Liberale-Alianţa Democrată Cehă.
În Senat, ca urmare a alegerilor din 14-15 iunie 2002, s-au format următoarele grupuri (cluburi) parlamentare: Partidul Social Democratic Ceh - 14; Uniunea Creştin Democrată/Partidul Popular Ceh - 19; Partidul Democratic Civic - 22; Uniunea Liberală-Alianţa Democrată Civică - 16; independenţi - 10.
În Slovacia, personalitatea marcantă a preşedintelui Vladimir Mećiar, liderul Mişcării pentru o Slovacie Democratică, s-a impus în fruntea guvernului, de la proclamarea independenţei (1 ianuarie 1993) până la câştigarea alegerilor parlamentare din 25 şi 26 septembrie 1998 de către o coaliţie de partide de opoziţie[12].
În Slovacia, postul de şef al statului (preşedinte) a fost mult timp vacant, mandatul fostului preşedinte Michal Kovac expirând în martie 1998, iar forţele politice neputând conveni alegerea unui nou şef al statului.
În alegerile prezidenţiale din 29 mai 1999, Rudolf Schuster, candidatul Coaliţiei Democrate Slovace a obţinut majoritatea sufragiilor, devansându-l astfel pe Vladimir Meciar care, timp de 14 luni blocase alegerea unui nou şef de stat. Preşedinte al Slovaciei a devenit Rudolf Schuster, iar prim-ministru al ţării a rămas în continuare Mikulas Dzurinda (de la 29 octombrie 1998), gruparea de partide care l-a sprijinit, Coaliţia Democratică Slovacă obţinând 92 din cele 150 de locuri în Parlament.
Printre problemele care în ultimii ani au suscitat divergenţe în rândul oamenilor politici slovaci se pot menţiona: trecerea la alegerea preşedintelui prin sufragiu universal şi direct, statutul minorităţii maghiare, eşecul referendum-ului din 23-24 mai 1998 cu privire la aderarea la N.A.T.O., numeroasele deosebiri de vederi între fostul preşedinte Kovac şi fostul prim-ministru Mećiar etc.
De menţionat că în anul 1999 s-a reuşit modificarea statutului instituţiei prezidenţiale, realizându-se trecerea de la republica parlamentară la republica semi-prezidenţială (art.101 şi urm.din Constituţie). În felul acesta se produce o importantă diferenţiere între cele două foste republici federate, Cehia păstrând regimul parlamentar.
In Republica Cehă cele mai recente alegeri pentru Parlamentul bicameral au avut loc în 2006, respectiv pentru Camera Deputaţilor la 3 iunie 2006 iar pentru Senat (o treime din membrii Senatului) la 20 octombrie 2006.
În alegerile pentru Camera Deputaţilor au fost aleşi 200 de parlamentari în 14 circumscripţii plurinominale, denumite „regiuni electorale”, pe baza unui scrutin proporţional, cu repartiţia locurilor potrivit metodei Hondt, dar cu corectivul că fiecare alegător poate introduce pe lista partidului pe care îl va vota, preferinţa pentru doi candidaţi. La alegeri au participat aproape 5.000 de candidaţi şi 26 de formaţiuni politice, rata participării fiind de 64,47%. Ca urmare a alegerilor, victoria a revenit Partidului Democratic Civic, care a obţinut 81 de mandate, urmat de Partidul Social Democrat Ceh – 74, Partidul Comunist al Boemiei şi Moraviei – 26, Uniunea Democratică Creştină- Partidul Popular – 13 şi Partidul Verzilor – 6.
Pentru Senat, în Republica Cehă alegerile se desfăşoară prin scrutin direct cu majoritate absolută, recurgându-se – dacă este necesar – la un al doilea tur de scrutin în cele şase zile care urmează.
Alegerile s-au efectuat pentru un număr de 27 senatori – o treime din Senat – dar a fost necesar să fie organizate două tururi de scrutin, deoarece la primul tur nici un candidat nu a obţinut majoritatea absolută necesară (alegerile pentru Senat se desfăşoară prin vot uninominal).
Luând în consideraţie şi senatorii ale căror mandate continuă, majoritatea în Senat aparţine Partidului Democratic Civic – 41, urmat de Partidul Social Democrat Ceh – 12, Uniunea Democratică Creştină – Partidul Popular – 12 şi alte partide.
Ca urmare a alegerilor, prim ministru al Republicii Cehe a devenit Mirek Topolanek, de la 4 septembrie 2006. Şef al statului este Vaclav Klaus, care i-a succedat lui Vaclav Havel, la 7 martie 2003.
În Slovacia, cele mai recente alegeri pentru Parlamentul unicameral (Narodna Rada) au avut loc la 17 iunie 2006. Alegerile s-au desfăşurat prin scrutin direct pe liste, după metoda Hagenbach-Bischoff, fiecare alegător având însă dreptul să exprime patru voturi preferenţiale pentru candidaţii aceleiaşi liste. Alegerile din Slovacia au avut loc ca urmare a destrămării Guvernului de coaliţie, constituit după alegerile din 2002, care beneficia de sprijinul a 78 de deputaţi din cei 150 ce făceau parte din Consiliul Naţional.
Retragerea din Coaliţie a Mişcării Creştin Democrate s-a datorat faptului că celelalte formaţii au refuzat să aprobe un tratat cu Vaticanul care ar fi permis medicilor care lucrează în spitalele finanţate de biserica catolică să refuze practicarea avorturilor în numele libertăţii de conştiinţă.
Noua configuraţie a Consiliului Naţional asigură 50 de mandate Partidului de stânga SMER, 31 reprezintă Coaliţia Democratică Slovacă şi Uniunea Creştină, 20 Partidul Naţional Slovac, 20 Coaliţia Maghiară, 15 Partidul Popular - Mişcarea pentru o Slovacie Democratică şi 14 Mişcarea Creştin Democrată.
După alegerile din 2006, prim ministru a devenit Robert Fico (4 iulie 2006). Şef al statului este Ivan Gasparovici (de la 15 iunie 2004).
[1] B.Mirkine-Guetzevitch, Les Constitutions de l'Europe Nouvelle, Paris, Librairie Delagrave, 1930, p.324 şi urm.
[2] Idem, pag.325.
[3] Titlul II, paragraful 6-53 din Carta Constituţională.
[4] Konstituţii evropeiskih narodnoi demokraţii, Moscova, 1954, pag.29-81.
[5] La Constitution de la République Socialiste Tchécoslovaque, Agence de presse "Orbis", Prague, 1987, pag.19.
[6] Dumitru Constantin, Cehoslovacia, «Revoluţia de catifea» - între speranţe şi deziluzii, în "Lumea azi", Anul II, serie nouă, 1990. nr.47(1410) din 22 noiembrie 1990, pag.7.
[7] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.115, 506.
[8] Constitutions of the Countries of the World, editors Albert P.Blaunstein, Gisberg H.Flantz, The Czech Republic, by Gisberg H.Flantz, June 1993, Oceana Publications Inc., Dobbs Ferry, N.Y., pag.117-149.
[9] The Constitution of the Slovak Republic, Issued by the National Council of Slovak Republic, 77 pag.
[10] Union Interparlémentaire, Chronique des elections parlémentaires, vol.30 (juillet 1995-decembre 1996), Geneva, 1997, pag.241 şi urm.
[11] http://www.electionworld.org/election/new.htm
[12] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.509.