2.2.1. Elemente de ordin istoric
Cuba a fost descoperită de către Columb, la 28 octombrie 1492, cu prilejul primei sale călătorii spre lumea nouă. La începutul secolului XVI, ea este ocupată de spanioli, care înfiinţează oraşele Santiago de Cuba şi Havana. Iniţial cuprinsă în vice-regatul Noua Spanie, Cuba devine, în 1777, căpitănie generală de sine stătătoare. În timpul dominaţiei spaniole sunt aduşi sclavi negri ca forţă de muncă pe diversele plantaţii, proces ce se desfăşoară concomitent cu diminuarea numărului populaţiei indigene, ca urmare a expediţiilor militare[1].
La 10 decembrie 1898, după încheierea, în condiţii defavorabile pentru ea, a războiului hispano-american, Spania este obligată să renunţe la suveranitatea asupra Cubei. În 1901 Cuba îşi dobândeşte independenţa, primul său preşedinte fiind Tomas Estrada Palma.
Prin amendamentul Platt, adoptat în acelaşi an, S.U.A. îşi păstrează dreptul de a interveni în politica insulei. În 1934, S.U.A. renunţă la amendamentul Platt, dar continuă să păstreze o importantă bază militară pe teritoriul Cubei, la Guantanamo.
Generalul Fulgencio Batista, fost sergent în armata cubaneză, devine preşedinte al ţării, în urma unei lovituri de stat. El exercită puterea prin mijloace dictatoriale, fiind înlăturat de la putere la 1 ianuarie 1959, ca urmare a unor ample acţiuni revoluţionare desfăşurate de un puternic front democratic revoluţionar, în frunte cu Fidel Castro.
Apropierea din ce în ce mai puternică a politicii lui Fidel Castro faţă de ideile socialiste şi de blocul sovietic duce la degradarea relaţiilor cu S.U.A., care sunt întrerupte la 3 ianuarie 1961.
Dintre evenimentele ce s-au succedat se pot menţiona: instituirea unei blocade, la care S.U.A. raliază şi statele membre ale Organizaţiei Statelor Americane, eşuarea unei debarcări a exilaţilor cubanezi anticastrişti la Playa Giron, dramatica criză a rachetelor sovietice din Cuba, care adusese practic omenirea în ajunul unei noi conflagraţii.
În 1976, Cuba adoptă o nouă Constituţie care instituţionalizează rolul conducător al partidului comunist. În perioada care urmează se înregistrează pe de o parte angajarea puternică a Cubei în sprijinirea mişcărilor revoluţionare din Africa şi America Latină, dar şi emigrarea unor numeroşi cubanezi, nemulţumiţi din punct de vedere politic sau ca urmare a degradării situaţiei economice.
După prăbuşirea Uniunii Sovietice şi criza pe care o înregistrează regimurile socialiste în Europa, Cuba îşi menţine orientarea marxistă, inclusiv lozinca "socialismul sau moartea", acceptând însă anumite măsuri de liberalizare economică, de încurajare a turismului şi de toleranţă faţă de biserica catolică.
Un eveniment important îl constituie vizita Papei Ioan Paul al II-lea în Cuba, între 21-25 ianuarie 1998. Suveranul pontif face apel la ridicarea embargoului impus acestei ţări, dar solicită şi din partea autorităţilor cubaneze ca acestea să respecte drepturile omului.
Pentru prima oară, în decembrie 1998 autorităţile cubaneze permit sărbătorirea Crăciunului, iar în ianuarie 1999 administraţia americană anunţă restabilirea legăturilor poştale între cele două ţări.
La 28 iunie 2000, justiţia americană permite reîntoarcerea în Cuba a minorului Elian Gonzales pentru a locui împreună cu tatăl său, punând capăt astfel unei dispute juridice care durase şapte luni. Elian Gonzales fusese salvat după o ambarcaţiune eşuată şi era revendicat de rudele sale refugiate la Miami. Decizia este salutată de autorităţile cubaneze, dar criticată de emigranţii anticastrişti din Florida[2].
2.2.2. Dezvoltarea constituţională
Prima Constituţie a Cubei datează din 12 februarie 1901, fiind promulgată la scurt timp după independenţa ţării.
A doua Constituţie democratică este adoptată la 10 octombrie 1940, dar este suspendată ca urmare a loviturii de stat condusă de generalul Fulgencio Batista y Zaldivar. Constituţia din 1940 adoptă modelul prezidenţial de guvernare, iar puterea legislativă aparţinea Congresului, constituit după modelul american, din Senat şi Camera Reprezentanţilor.
După instaurarea regimului socialist în Cuba, o nouă Constituţie este aprobată prin referendumul din 15 februarie 1976 şi intră în vigoare la 24 februarie acelaşi an.
În referendumul desfăşurat, la care participaseră 5.717.266 cetăţeni, procentul votanţilor în favoarea Constituţiei fusese de 95,7%.
În anul 1976 se desfăşoară alegeri municipale şi pentru Adunarea Naţională a Puterii Poporului, în două etape, membrii Adunării Naţionale a Puterii Poporului fiind aleşi de delegaţii adunărilor municipale.
În cadrul primei şedinţe, Adunarea l-a ales ca preşedinte al Consiliului de Stat pe Fidel Castro şi vicepreşedinte pe Raul Castro.
2.2.3. Organizarea constituţională
Constituţia cubaneză din 1976, în prezent încă în vigoare, cuprinde 141 articole grupate în 12 capitole, precum şi o anexă incluzând o serie de dispoziţii tranzitorii[3].
Ordinea tratării materiilor este următoarea: preambul; principiile politice, sociale şi economice ale statului; cetăţenia; familia; educaţia şi cultura; egalitatea; drepturile fundamentale, îndatoririle şi garanţiile; principiile organizării şi funcţionării organelor de stat; organele supreme ale puterii poporului; organele locale ale puterii populare; tribunalele şi procurorul general; sistemul electoral; reforma constituţională.
Preambulul Constituţiei cubaneze reafirmă cerinţa continuării revoluţiei cubaneze, întemeiată pe doctrina marxistă şi pe principiile internaţionalismului proletar, estimând că transformările efectuate în Cuba sunt singurele în măsură să ocrotească poporul cubanez împotriva sclaviei, servituţii şi capitalismului, asigurând totodată demnitatea umană.
Sunt redate în mod expres, în preambulul Constituţiei cubaneze, cuvintele lui José Marti, care dorea ca legea fundamentală a ţării să reprezinte o contribuţie a cubanezilor la recunoaşterea deplinei demnităţi a omului.
În Capitolul I, Republica Cuba este definită ca fiind un stat socialist al muncitorilor şi ţăranilor, precum şi al tuturor muncitorilor şi intelectualilor. Sunt precizate scopurile statului socialist de a menţine integritatea ţării şi de a proteja munca constructivă a poporului, precum şi grija acestuia faţă de satisfacerea unor nevoi sociale. Art.9 aduce precizarea că atât Constituţia, cât şi legile, reprezintă "expresia juridică a relaţiilor de producţie, precum şi a intereselor şi voinţei poporului muncitor".
Un articol distinct (art.12) este consacrat internaţionalismului proletar, specificându-se, printre altele, în acest articol, prietenia cu Uniunea Sovietică şi sprijinirea mişcărilor de eliberare naţională împotriva colonialismului. Constituţia statorniceşte proprietatea de stat asupra resurselor şi asupra mijloacelor de producţie, dar recunoaşte în acelaşi timp dreptul micilor fermieri, al cooperativelor, precum şi dreptul de proprietate personală asupra veniturilor obţinute prin muncă.
Capitolul II - Cetăţenia - dispune printre altele că aceasta poate fi dobândită de către străini prin naturalizare, în conformitate cu regulile stabilite prin lege. Cetăţenia cubaneză poate fi dobândită însă şi de cei care au contribuit la lupta armată înainte de 1 ianuarie 1959, ori au fost deposedaţi de cetăţenia lor în ţările de origine şi au obţinut cetăţenia cubaneză în virtutea unei hotărâri a Consiliului de Stat.
Potrivit art.32 pct.c) din Constituţie, cetăţenia cubaneză urmează să fie retrasă acelor cetăţeni care, aflaţi pe teritoriu străin, complotează sau acţionează în orice fel împotriva poporului cubanez şi a instituţiilor sale socialiste şi revoluţionare.
În Capitolul III - privind familia - reţinem o dispoziţie interesantă, în sensul că toţi copiii au aceleaşi drepturi, indiferent dacă provin din căsătorie sau din afara căsătoriei, distincţiile cu privire la filiaţia copiilor fiind abolite (art.36).
În Capitolul IV, consacrat educaţiei şi culturii, sunt reafirmate scopurile educaţiei, considerată o funcţie a statului, care trebuie efectuată în conformitate cu principiile marxiste şi interesele poporului.
Capitolul V reafirmă egalitatea cetăţenilor şi interzicerea oricăror discriminări bazate pe rasă, culoare sau origine naţională.
În Capitolul VI sunt specificate alte drepturi, ca de pildă dreptul la muncă - ce constituie, în acelaşi timp, şi o obligaţie. În acest context reţinem diferenţa pe care Constituţia cubaneză o face între munca remunerată şi munca voluntară, înfăptuită în interesul societăţii. În acelaşi capitol al Constituţiei sunt cuprinse referiri la protecţia socială, la ocrotirea persoanelor în vârstă, dreptul la asigurarea sănătăţii, dreptul la educaţie, libertatea cuvântului şi a presei "în concordanţă cu obiectivele societăţii socialiste", dreptul la întrunire, libertatea conştiinţei şi a religiei, deşi statul socialist "îşi întemeiază activitatea sa şi educă poporul în concepţia ştiinţifică materialistă asupra Universului".
În conformitate cu prevederile art.54 alin.3, "este ilegală şi se sancţionează de lege fapta de a opune credinţa sau religia cuiva Revoluţiei, sau educaţia - îndeplinirii obligaţiei de a munci, ori apărării înarmate a ţării, respectului faţă de ansamblul ţării şi îndeplinirii altor obligaţii stabilite de Constituţie".
Capitolul VII, consacrat principiilor organizării şi funcţionării statului, reafirmă eligibilitatea acestor organe, răspunderea persoanelor alese faţă de alegători şi cerinţa respectării centralismului democratic.
Organele supreme ale puterii populare, prevăzute în Capitolul VIII, sunt Adunarea Naţională a Puterii Poporului, aleasă pe o perioadă de cinci ani de adunările municipale ale puterii poporului, în conformitate cu procedura stabilită de lege. Adunarea desemnează din rândul său Consiliul de Stat, compus dintr-un preşedinte, un prim vicepreşedinte, cinci vicepreşedinţi, un secretar şi 24 de membri.
Preşedintele Consiliului de Stat îndeplineşte, în acelaşi timp, funcţia de şef de stat şi şef al Guvernului. Aceste prerogative sunt deţinute de la 2 decembrie 1976 de Fidel Castro Ruz, care de la 6 februarie 1959 deţine şi funcţia de prim-ministru.
În competenţa Adunării Naţionale a Puterii Poporului intră, printre altele, stabilirea unor modificări ale Constituţiei, adoptarea legilor, adoptarea unor hotărâri cu privire la constituţionalitatea legilor sau decretelor-legi, revocarea unor decrete ale Consiliului de Stat, discutarea şi aprobarea planurilor economice, declararea stării de război şi aprobarea tratatelor de pace, alegerea unor înalţi demnitari ş.a.
Legile şi rezoluţiile sunt adoptate în cadrul Adunării Naţionale a Puterii Poporului cu majoritate de voturi, ele intrând în vigoare la data prevăzută în cuprinsul lor. De reţinut sunt prevederile art.80 din Constituţia cubaneză, potrivit cărora "statutul deputatului nu conferă nici un fel de privilegii personale şi nici beneficii economice de nici un fel". Deputaţii urmează să îşi exercite concomitent profesia şi să-şi păstreze locul de muncă pe care îl au, în măsura în care participând la şedinţe sunt obligaţi să lipsească, fără plata salariului, de la locul unde lucrează li se va asigura o retribuţie echivalentă.
Deputaţii membri ai Adunării Naţionale a Puterii Poporului nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată fără autorizarea Adunării sau a Consiliului de Stat, dacă Adunarea nu se găseşte în sesiune, cu excepţia cazurilor de flagrant delict.
Potrivit art.83 din Constituţie, deputaţii care fac parte din Adunarea Naţională a Puterii Poporului pot fi revocaţi oricând de către alegătorii lor, pe căile şi folosind mijloacele prevăzute de lege.
Deputaţii au dreptul să adreseze întrebări în cadrul şedinţelor Consiliului de Stat sau Consiliului de Miniştri, urmând să primească răspuns în cadrul aceleiaşi sesiuni sau al sesiunii următoare.
Dreptul de iniţiativă legislativă aparţine deputaţilor, Consiliului de Stat, Consiliului de Miniştri, comisiilor Adunării Naţionale, Comitetului Naţional al Organizaţiei Centrale a Sindicatelor Cubaneze, Curţii Supreme Populare, Procurorului General sau unui număr de 10.000 de cetăţeni.
Consiliul de Stat deţine şi el un număr de atribuţii importante, printre care stabilirea datei alegerilor, emiterea de decrete-legi în perioadele în care Adunarea Naţională a Puterii Poporului nu este în sesiune, decretarea mobilizării generale, acordarea de decoraţii, ratificarea tratatelor internaţionale, suspendarea unor prevederi ale actelor adoptate de Consiliul de Miniştri sau de organele locale care ar fi neconstituţionale, aprobarea propriului său regulament ş.a.
Preşedintele Consiliului de Stat, care este şi şef al Guvernului, reprezintă ţara, conduce şedinţele Consiliului de Stat şi ale Consiliului de Miniştri, controlează activitatea ministerelor, primeşte scrisorile de acreditare ale ambasadorilor străini şi este comandantul suprem al forţelor armate revoluţionare. În lipsa sa, atribuţiile sale vor fi exercitate de primul vicepreşedinte.
Consiliul de Miniştri reprezintă cel mai înalt organ executiv şi administrativ. Din Consiliul de Miniştri fac parte şeful statului şi al Guvernului, primul vicepreşedinte, vicepreşedinţii, preşedintele organului central de planificare, miniştrii, secretarii de stat şi alţi membri stabiliţi prin lege.
Consiliul de Miniştri organizează şi conduce viaţa economică, culturală, ştiinţifică, socială şi apărarea ţării, propune proiecte de legi, aprobă tratatele internaţionale şi le supune ratificării Consiliului de Stat sau Adunării Naţionale a Puterii Poporului, îndrumă şi controlează comerţul exterior, elaborează bugetul, adoptă măsuri în domeniul monetar, asigură apărarea naţională, conduce administraţia statului, asigură aplicarea legilor şi rezoluţiilor Adunării Naţionale a Puterii Poporului, acordă azil teritorial ş.a.
Consiliul de Miniştri are, printre altele, dreptul de a anula acele acte ale miniştrilor sau conducătorilor unor instituţii centrale care ar fi contrare hotărârilor adoptate la nivelul cel mai înalt. De asemenea, el are dreptul să propună Adunării Naţionale a Puterii Poporului anularea, sau Consiliului de Stat suspendarea, acelor rezoluţii şi prevederi adoptate de adunările organelor locale ale puterii populare care contravin legilor.
Organele locale ale puterii populare sunt stabilite prin lege, în toate unităţile administrativ-teritoriale urmând să fie constituite şi convocate adunări locale ale delegaţilor puterii populare. Acestea au misiunea să asigure aplicarea legilor, să aleagă comitete executive, să adopte măsuri aplicabile pe plan local şi să desemneze persoane din conducerea autorităţilor locale.
Comitetele executive constituie organe colegiale, alese de adunările provinciale şi municipale ale puterii poporului, având importante atribuţii în ce priveşte aplicarea hotărârilor adoptate de adunări şi adoptarea unor măsuri pentru înfăptuirea hotărârilor acestora.
Sistemul judiciar este prevăzut în Capitolul X al Constituţiei, el compunându-se dintr-un număr de instanţe, în fruntea cărora se găseşte Curtea Supremă a Poporului. Deşi art.122 precizează că instanţele judiciare sunt independente de toate celelalte organe, prin acelaşi articol se precizează că ele sunt subordonate faţă de Adunarea Naţională şi Consiliul de Stat, ca exponente ale puterii poporului.
Obiectivele puterii judiciare sunt precis delimitate de art.123 din Constituţie, ele urmând în primul rând să apere legalitatea socialistă, regimul economic, social şi politic stabilit prin Constituţie, proprietatea socialistă şi proprietatea personală, drepturile şi interesele legitime ale agenţiilor de stat şi economice, ale instituţiilor sociale şi ale maselor, să apere viaţa, libertatea, demnitatea, onoarea, proprietatea, relaţiile de familie şi alte drepturi legitime şi interese ale cetăţenilor.
De reţinut, în cadrul acestui capitol, sunt prevederile art.127, care precizează că toate tribunalele funcţionează într-o formă colegială. Judecătorii de profesie şi judecătorii populari au drepturi egale, dar trebuie acordată prioritate judecătorilor populari (lay judges), datorită importanţei lor sociale (art.127 alin.3).
Tribunalele sunt obligate să raporteze cu privire la activitatea lor, cel puţin o dată pe an, adunărilor care le-au ales, care au şi dreptul de a le revoca.
Procurorul General are ca misiune principală să controleze modul în care este asigurată legalitatea socialistă şi cum sunt respectate legile de către cetăţeni şi instituţii. Procurorul General al Republicii este ales de Consiliul de Stat şi este membru al Consiliului de Conducere ale Curţii Supreme a Poporului.
Sistemul electoral, prevăzut de Capitolul XI, consacră posibilitatea fiecărui cetăţean cubanez, de la vârsta de 16 ani, să voteze, cu excepţia persoanelor incapabile şi a celor care au pierdut dreptul de a alege în urma unei condamnări penale. Pentru a fi ales în Adunarea Naţională a Puterii Poporului sau în celelalte adunări ale poporului, trebuie să fi împlinit vârsta de 18 ani. Numărul de membri ai fiecărei Adunări este determinat prin lege, în funcţie de numărul populaţiei.
Alegerile se desfăşoară mai întâi la nivelul adunărilor municipale, alese prin vot direct, care, la rândul lor, desemnează delegaţi pentru adunările provinciale ale puterii populare, iar aceştia, la rândul lor, desemnează delegaţi pentru Adunarea Naţională a Puterii Poporului.
Modificarea Constituţiei poate fi făcută cu o majoritate de două treimi a membrilor Adunării Naţionale a Puterii Poporului, folosindu-se ca modalitate de vot apelul nominal.
Anexa cu privire la tranziţia constituţională specifică, printre altele, menţinerea în vigoare a tuturor legilor, decretelor-legi, rezoluţiilor şi altor acte adoptate înainte de 24 februarie 1976, cu condiţia ca ele să fie compatibile cu Constituţia şi să nu fi fost, din punct de vedere juridic, modificate sau anulate. Situaţia acestor acte normative urmează a fi stabilită de către Adunarea Naţională a Puterii Poporului, iar până la convocarea acesteia, de către Consiliul de Miniştri.
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.162.
[2] The World Almanac and Book of facts, 2002, World Almanac Books, New York, 2002, pag.788.
[3] Constitutions of the Countries of the World, editors: Albert P.Blaunstein, Gisbert H.Flanz, vol.V, Oceana Publications, Inc., Dobbs Ferry, New York, Cuba, 1974-1978, by Pamela S.Falk, Issued March 1979, pag.1 şi urm.