Regimurile directoriale constituie o categorie distinctă a regimurilor politice şi constituţionale. Întrucât raţiunile includerii într-o categorie aparte a Elveţiei - singura ţară care mai practică în prezent acest sistem - au fost relevate la pct.1.2.4. din prezenta lucrare, nu ne propunem să revenim asupra consideraţiunilor făcute cu acest prilej şi vom trece, în continuare, la prezentarea şi analiza sistemului constituţional al acestei ţări.
4.1.1. Scurt istoric al Confederaţiei elveţiene
Constituită prin alianţa perpetuă de la Waldstatten din 1291, Confederaţia elveţiană a reprezentat, până la Revoluţia Franceză din 1789, o asociaţie de comune rurale şi urbane între care existau înţelegeri şi tratate de alianţă[1]. După ocuparea teritoriului Confederaţiei elveţiene de către trupele franceze la 12 aprilie 1798, aceste înţelegeri au fost înlocuite prin Constituţia Republicii Elveţiene, întocmită la Paris, după modelul Constituţiei franceze. Cu toate acestea, ideea unui stat unitar, a unei republici unice şi indivizibile, a fost întotdeauna respinsă de elveţieni şi considerată ca fiind străină concepţiilor lor. La 19 februarie 1803 s-a produs, de aceea, o reîntoarcere la federalism, atribuţiile puterii centrale fiind limitate la politica externă şi menţinerea ordinii publice[2].
În urma înfrângerii lui Napoleon, Elveţia a cerut marilor puteri europene să-i recunoască independenţa şi neutralitatea. Această cerere s-a bucurat de sprijinul puterilor aliate. În consecinţă, solicitările Elveţiei au fost acceptate de Congresul de la Viena din 1815. Tot atunci, fostele teritorii elveţiene Valais, Geneva şi Neuchâtel au fost alipite la Elveţia în calitate de cantoane independente. Prin aceasta, numărul cantoanelor s-a ridicat la 22, acestea încheind între ele, la 7 august 1815, un Pact federal. S-a evitat crearea unei puteri centrale, competenţa federaţiei limitându-se ca şi în trecut la menţinerea ordinii publice, conducerea problemelor de politică externă şi a relaţiilor diplomatice[3].
Ca urmare a influenţei Revoluţiei Franceze (iulie 1830) s-a produs un proces de reînnoire a constituţiilor cantonale, ce s-a manifestat - într-o oarecare măsură - în contradicţie cu principiile Pactului federal din 1815, deoarece tindea spre întărirea atribuţiilor puterii centrale. În consecinţă, mai multe cantoane au luat iniţiativa revizuirii Constituţiei federale. La 12 septembrie 1848, majoritatea cantoanelor acceptaseră principiile unei Constituţii federale. Cu toate acestea, evoluţiile internaţionale nu erau încă favorabile unei revizuiri totale a Constituţiei din 1848. Revizuirea Constituţiei nu s-a putut produce decât ca urmare a adoptării noilor principii de organizare politică, la 29 mai 1874. De atunci, Constituţia nu a mai fost supusă niciodată unei revizuiri totale până în anul 1999, suferind însă anumite modificări parţiale, necesare pentru a se adapta textul său la noile schimbări intervenite.
La 18 decembrie 1998, Parlamentul a adoptat proiectul noii Constituţii, care a fost acceptată prin referendum cu 59% din voturile exprimate.
În prezent numărul cantoanelor este de 26.
4.1.2. Principalele prevederi constituţionale
Constituţia federală din 29 mai 1874 se compune dintr-un preambul şi 123 articole, cărora li se adaugă un număr de dispoziţii tranzitorii, având o validitate limitată.
În primul capitol, cuprinzând dispoziţii generale, se menţionează scopul confederaţiei elveţiene - care este acela de a asigura independenţa patriei, a menţine liniştea şi ordinea în interior, a proteja libertatea şi drepturile confederaţilor şi a face să crească prosperitatea lor economică. Constituţia menţionează că suveranitatea cantoanelor nu este limitată, prerogativele acestora fiind limitate numai prin puterile ce au fost delegate puterii federale (art.3).
În Elevţia, potrivit prevederilor constituţionale, toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii (art.4). Nu există privilegii de localitate, de naştere, de persoană sau de familie. Bărbatul şi femeia au drepturi egale, în special în domeniul familiei, instrucţiunii şi muncii, având dreptul la un salariu egal pentru o muncă de valoare egală.
Drepturile cantoanelor sunt garantate, dar Constituţiile acestora trebuie să asigure exerciţiul drepturilor politice ale cetăţenilor, să nu contrazică dispoziţiile Constituţiei federale şi să fie acceptate de popor - putând fi revizuite dacă majoritatea absolută a cetăţenilor cere acest lucru. Cantoanele nu au dreptul să încheie tratate politice, dar pot să încheie între ele acorduri în probleme juridice şi de legislaţie (art.7). Singură Confederaţia are dreptul de a declara războiul şi de a încheia pacea, ori de a încheia cu state străine alianţe şi tratate, în special în probleme comerciale sau vamale. În mod excepţional cantoanele îşi păstrează dreptul de a încheia cu statele străine tratate referitoare la problemele de vecinătate şi de populaţie; asemenea tratate nu trebuie însă să contravină intereselor Confederaţiei sau drepturilor altor cantoane. Raporturile oficiale între cantoane şi guvernele străine se asigură de regulă prin intermediul Consiliului Federal (art.9).
4.1.3. Drepturile şi libertăţile cetăţenilor
Orice cetăţean al unui canton este, în acelaşi timp, şi cetăţean al Elveţiei (art.43). El poate, în această calitate, să ia parte la alegeri sau la orice alte consultări federale, justificându-şi calitatea de alegător. Nimeni nu poate însă să-şi exercite drepturile politice decât într-un singur canton. Naţionalitatea elveţiană poate fi dobândită prin naştere, dar şi prin naturalizare în condiţiile stabilite de legea Confederaţiei. Sunt de remarcat dispoziţiile potrivit cărora orice cetăţean elveţian poate să se stabilească în orice loc al ţării pe care îl doreşte, ca şi prevederea potrivit căreia nici un cetăţean elveţian nu poate să fie expulzat din ţară (art.45). Confederaţia este autorizată să întărească legăturile care unesc pe elveţienii din străinătate cu ţara lor şi să susţină instituţiile create pentru aceasta.
Printre alte libertăţi garantate de constituţie mai menţionăm: libertatea conştiinţei, libertatea exercitării cultelor, libertatea presei, a radioului şi televiziunii, dreptul de asociere, dreptul de petiţionare, interzicerea jurisdicţiei tribunalelor extraordinare, libertatea comerţului ş.a.
Autorităţile federale ale Elveţiei sunt Adunarea Federală şi Consiliul Federal.
Adunarea Federală se compune din două secţiuni (consilii): Consiliul Naţional, alcătuit din 200 de deputaţi, aleşi în raport cu numărul populaţiei cantoanelor, desemnaţi pe baza unui sufragiu direct, într-un număr de 26 circumscripţii, reprezentând 20 cantoane şi şase semi-cantoane, şi Consiliul Cantoanelor, compus din 46 de deputaţi desemnaţi câte doi de fiecare canton şi unul de fiecare semi-canton.
Consiliul Naţional şi Consiliul Cantoanelor (în unele documente acesta este denumit şi "Consiliul statelor)" deliberează cu privire la toate problemele care sunt de competenţa federală, printre care tratatele de alianţă cu statele străine, măsurile de siguranţă externă, stabilirea bugetului anual, supravegherea administraţiei şi a justiţiei federale etc.
Constituţia prevede că nici unul dintre cele două consilii nu poate să delibereze decât în prezenţa majorităţii absolute a membrilor săi (art.87). Legile şi dispoziţiile federale nu pot să fie adoptate decât cu acordul membrilor consiliilor. Acestea trebuie supuse votului popular, dacă această cerere este adresată (formulată) de 50.000 de cetăţeni activi sau de către 8 cantoane. Legislaţia federală determină formele şi termenele care trebuie respectate în cazul votului popular.
Fiecare dintre cele două consilii deliberează în mod separat, dar în anumite situaţii - ca de pildă tratatele de alianţă, tratatele între cantoane, soluţionarea unui conflict de competenţă între autorităţi federale şi cele cantonale - cele două consilii vor trebui să se întrunească, pentru a delibera în comun, sub conducerea preşedintelui Consiliului naţional. Şi în acest caz hotărârea va fi luată cu majoritatea membrilor votanţi ai celor două consilii.
Cei 200 membri ai Consiliului Naţional se împart în următoarele grupuri parlamentare: grupul socialist - 52, grupul radical-democrat - 42, grupul democrat-creştin - 35, grupul Uniunii Democratice de Centru - 45, grupul ecologist - 10, grupul liberal - 6, grupul evanghelic şi independent - 5.
Cinci deputaţi nu fac parte din nici un grup parlamentar.
În ce priveşte Consiliul Cantoanelor, acesta cuprinde un grup radical-democratic - 18, grupul democrat-creştin - 15, grupul Uniunii Democratice de Centru - 7 şi grupul socialist - 6.
Consiliul federal reprezintă autoritatea directorială şi executivă superioară a Confederaţiei. El se compune din 4 membri desemnaţi pe termen de 4 ani de către cele două consilii reunite, respectându-se regula de a nu alege în consiliul federal mai mult de un singur membru din partea aceluiaşi canton. Consiliul federal este reînnoit integral după fiecare reînnoire a Consiliului naţional. La prima şedinţă a Adunării federale se vor completa locurile vacante, pentru restul duratei mandatului. În timpul exercitării funcţiilor lor, membrii Consiliului federal nu pot să îndeplinească altă activitate nici în serviciul Confederaţiei, nici în serviciul cantoanelor şi nici să exercite o altă funcţie sau profesie.
Consiliul federal este prezidat de Preşedintele Confederaţiei, care este asistat de un vicepreşedinte. Ei sunt desemnaţi pe termen de un an dintre membrii Consiliului federal. Preşedintele care şi-a încheiat mandatul nu mai poate să fie ales preşedinte sau vicepreşedinte în anul următor. Consiliul nu poate să delibereze în mod valabil decât în prezenţa a cel puţin 4 dintre membrii săi. Membrii Consiliului federal dispun de vot consultativ în cadrul Adunării federale, având dreptul însă de a face propuneri în legătură cu problemele care sunt supuse deliberării.
Pentru anul 2007, preşedinta Confederaţiei Elveţiene şi a Consiliului Federal este doamna Micheline Calmy-Rey..
Printre atribuţiile Consiliului federal menţionăm: aceea de a veghea la respectarea Constituţiei federale şi a constituţiilor cantoanelor, de a prezenta proiecte de legi, de a efectua numiri în acele funcţii publice care nu sunt de competenţa Adunării federale, de a veghea la asigurarea securităţii Elveţiei, la menţinerea independenţei şi neutralităţii sale, de a se asigura pe plan intern liniştea şi ordinea, de a administra finanţele Confederaţiei şi de a supraveghea gestiunea tuturor funcţionarilor administraţiei federale ş.a.
După cum observă profesorul Philippe Ardant, "Consiliul federal nu alcătuieşte un Cabinet, el nu are un <<program>>, el execută în mod colegial politica definită de adunare şi în caz de dezacord, el nu demisionează, el se înclină"[4].
Problemele Consiliului federal sunt repartizate între departamente (art.103). Atât Consiliul, cât şi departamentele, pot recurge la serviciul unor experţi pentru probleme speciale.
O Cancelarie federală, condusă de un Cancelar al Confederaţiei (art.105), are misiunea de a asigura Secretariatul Adunării federale şi al Consiliului federal. Cancelarul este ales pe termen de 4 ani, aflându-se sub îndrumarea Consiliului federal.
În ceea ce priveşte justiţia, aceasta este exercitată de regulă de către tribunalele cantonale. Cu toate acestea, în Elveţia există şi un Tribunal federal pentru administrarea justiţiei în materie federală (art.106-114), ai cărui membri sunt desemnaţi de Adunarea federală. Tribunalul federal este competent să examineze litigiile de drept civil între Confederaţie şi cantoane, între Confederaţie pe de o parte, corporaţii şi particulari pe de altă parte, între cantoane şi particulari sau corporaţii etc. În cauze penale, cum ar fi de pildă cazurile de înaltă trădare, infracţiunile contra dreptului ginţilor, crimele şi delictele care au cauzat tulburări ce au determinat o intervenţie federală armată, Tribunalul federal va fi asistat de un juriu. În Elveţia, Tribunalul federal îndeplineşte şi unele atribuţii care în alte ţări sunt de competenţa unei Curţi Constituţionale, cum ar fi de pildă conflictele de competenţă între autorităţile federale şi autorităţile cantonale, reclamaţiile pentru încălcarea drepturilor constituţionale ale cetăţenilor sau reclamaţiile unor particulari privind încălcarea concordatelor sau tratatelor internaţionale (art.113).
4.1.6. Revizuirea Constituţiei
Revizuirea totală a constituţiei (art.119-120) se poate face la cererea unei secţiuni a Adunării federale sau a 100.000 de cetăţeni elveţieni beneficiind de dreptul de vot. După efectuarea votului popular, cele două comisii urmează să se reunească şi să înceapă munca de revizuire a Constituţiei. O revizuire parţială (art.121) a Constituţiei poate avea loc ca urmare a unei cereri formulată de 100.000 de cetăţeni. Iniţiativa poate avea forma unei propuneri, concepute în termeni generali, fie a unui proiect întocmit în detaliu. Dacă iniţiativa este concepută în termeni generali, Camerele - dacă sunt de acord - procedează la revizuirea parţială în sensul indicat şi supun proiectul poporului în scopul adoptării sau respingerii lui. Dacă, din contră, nu sunt de acord, vor supune revizuirea votului poporului, iar dacă majoritatea populaţiei se va pronunţa în mod afirmativ, deputaţii vor proceda la revizuire, conformându-se votului popular. Dacă Adunarea federală elaborează un contraproiect (art.121 vis), alegătorii vor trebui să decidă dacă preferă iniţiativa populară, dacă preferă contra-proiectul şi care dintre cele două texte ar trebui să intre în vigoare, dacă poporul şi cantoanele ar prefera ambele texte celui în vigoare. Pentru fiecare problemă se cere majoritatea absolută, întrebările rămase fără răspuns nefiind luate în considerare. Când atât iniţiativa populară cât şi contra-proiectul sunt acceptate, răspunsul dat la cea de a treia întrebare va fi decisiv. Va intra în vigoare textul care va întruni cele mai multe voturi din partea alegătorilor şi din partea cantoanelor. În schimb, dacă unul dintre texte va obţine la cea de a treia întrebare majoritatea voturilor electorilor, iar celălaltă majoritatea voturilor cantoanelor, nici unul dintre cele două texte nu va putea intra în vigoare.
Ca exemple de modificări acceptate se pot cita modificarea articolului 65 (care dispune că nu poate fi pronunţată pedeapsa cu moartea pentru delicte politice) prin consultarea populară, efectuată la 18 mai 1879; modificarea articolului 73 (în legătură cu alegerea proporţională a Consiliului naţional) stabilită ca urmare a votului popular din 13 octombrie 1918; interzicerea caselor de jocuri de noroc, acceptată printr-o votare populară la 21 martie 1920; intrarea Elveţiei în Societatea Naţiunilor, stabilită prin votul popular din 16 mai 1920[5] ş.a.
Dintre modificările respinse, menţionăm pe aceea care solicita introducerea expulzării pentru atingeri aduse securităţii statului (11 iunie 1922), pe cea care preconiza extinderea jurisdicţiei constituţionale (22 ianuarie 1939), recunoaşterea dreptului de vot femeilor (1 februarie 1959), interzicerea armelor nucleare (1 aprilie 1962), controlul industriei de armament şi interdicţia de a exporta arme (24 septembrie 1972), limitarea numărului anual de naturalizări (13 martie 1977), interzicerea poluării atmosferice cauzată de vehicule cu motor (25 septembrie 1977), acordarea majoratului la 18 ani (18 februarie 1979), interzicerea vivisecţiei (1 decembrie 1985), limitarea emigrării (4 decembrie 1988) ş.a.
Aderarea Elveţiei la Organizaţia Naţiunilor Unite a fost respinsă ca urmare a consultării populare din 16 martie 1986 (decizie reconsiderată în prezent).
Printr-un alt referendum, desfăşurat în 1989, a fost respinsă desfiinţarea armatei naţionale până în anul 2000. În 1992 majoritatea alegătorilor a respins, prin referendum, aderarea la Uniunea Europeană.
4.1.7. Noua Constituţie a Elveţiei, din anul 2000
Noua Constituţie a Elveţiei, adoptată la 18 aprilie 1999 printr-un referendum popular, a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2000, cu care prilej a fost abrogată în mod expres Constituţia din 29 mai 1874 cu modificările ulterioare, pe care le-a suferit[6].
Trebuie subliniat că noua Constituţie a Elveţiei, una dintre cele mai moderne, care a ţinut seama de noile dezvoltări ale dreptului constituţional dar şi de practica altor state, se remarcă în primul rând printr-o mai judicioasă ordonare a materiilor pe care le cuprinde.
Astfel, pe când Constituţia federală a Confederaţiei Elveţiene din 29 mai 1874 cuprindea numai trei capitole - dispoziţii generale (Capitolul I), autorităţile federale (Capitolul II) şi revizuirea Constituţiei federale (Capitolul III) - Constituţia din anul 2000 este împărţită în şase Titluri care, la rândul lor, sunt divizate în capitole, textul Constituţiei fiind însoţit de un important set de articole, grupate sub denumirea de "Dispoziţii tranzitorii".
Constituţia din 1999, intrată în vigoare în 2000, cuprinde următoarea sistematizare a materiei: Titlul I - Dispoziţii generale, Titlul II - Drepturi fundamentale, cetăţenia şi scopurile sociale, Titlul III - Confederaţia, cantoanele şi comunele, Titlul IV - Poporul şi cantoanele, Titlul V - Autorităţile federale şi Titlul VI - Revizuirea Constituţiei şi dispoziţii tranzitorii.
Dacă ne-am permite să facem o comparaţie cu Constituţia Finlandei (1999), care şi ea evidenţiază o tehnică nouă, modernă, de prezentare a prevederilor constituţionale, am observa că în cazul Constituţiei Finlandei a fost vorba mai mult de o codificare a unor acte constituţionale cu valoare egală, ce se cereau însumate într-un document unitar, pe când în cazul Constituţiei Elveţiei este vorba în special de o modernizare şi de o adaptare, păstrându-se neatinsă esenţa sistemului directorial elveţian - singura ţară din lume care păstrează un asemenea regim de guvernare în prezent.
Cu privire la noua Constituţie trebuie remarcat de la bun început titulatura ei, şi anume "Constituţia Federală a Confederaţiei Elveţiene", menţinându-se denumirea pe care o avusese şi Constituţia din 1874. Această titulatură pare a da de înţeles că structura statului rămâne o structură confederală, deşi anumite principii şi reglementări demonstrează mai curând tendinţa către un stat federal, nu către o confederaţie.
Titlul I al Constituţiei defineşte într-adevăr structura statului elveţian ca fiind o confederaţie. Ea înscrie printre scopurile acesteia protecţia libertăţii, drepturile poporului, independenţa şi securitatea ţării, confederaţia elveţiană preocupându-se de prosperitatea comună, dezvoltatrea durabilă, asigurarea coeziunii interne şi diversităţii culturale, precum şi de asigurarea egalităţii de şanse "în măsura cea mai mare în care este posibil".
Articolul 3 prevede suveranitatea cantoanelor, care nu este limitată decât în măsura în care ar exista prevederi contrare în Constituţia federală. De asemenea, se mai prevede egalitatea limbilor naţionale germană, franceză, italiană şi reto romană.
Constituţia înscrie în art.5, principiile activităţii statului de drept, iar art.6 dispune că orice persoană este responsabilă şi trebuie să contribuie prin toate forţele sale la îndeplinirea sarcinilor statului şi ale societăţii.
Titlul II, consacrat Drepturilor fundamentale, cetăţeniei şi scopurilor sociale, se remarcă printr-o amplă enunţare a diverselor categorii de drepturi. Remarcăm ca fiind elemente de noutate art.9, care se referă la protecţia împotriva arbitrarului, precum şi la apărarea bunei credinţe; art.12 - dreptul de a obţine ajutor în situaţii critice; art.13 - protecţia sferei private; art.20 - libertatea ştiinţei; art.25 - protecţia contra expulzării, extrădării şi remisiei.
În legătură cu proprietatea, remarcăm prevederile art.26 pct.1, în conformitate cu care proprietatea este garantată.
Capitolul III al Titlului II defineşte scopurile sociale ale Confederaţiei, înscriind prevederi importante printre care aceea că orice persoană beneficiază de securitate socială, de condiţiile necesare pentru sănătatea sa, familiile - în calitatea lor de comunităţi de adulţi şi copii - fiind protejate şi încurajate şi recunoscându-se dreptul copiilor şi tinerilor la o formaţie profesională ş.a.
Titlul III, care se referă la Confederaţie, cantoane şi comune, aduce precizări în legătură cu mecanismul relaţiilor confederale. Astfel, Confederaţia şi cantoanele se sprijină reciproc în îndeplinirea sarcinilor lor şi colaborează între ele, îşi datorează respect şi asistenţă, iar diferendele între ele s-au între ele şi confederaţie urmează a fi soluţionate pe calea negocierii sau medierii.
Remarcăm, de asemenea, prevederile legate de participarea cantoanelor la procesul de decizie pe plan federal şi la punerea în aplicare a dreptului federal.
Art.47 înscrie principiul potrivit căruia Confederaţia respectă autonomia cantoanelor, iar art.48 le asigură dreptul acestora de a încheia între ele convenţii sau să constituie organizaţii şi instituţii comune. Acestea nu pot fi însă în nici un caz contrare dreptului federal, care are prioritate asupra dreptului cantonal.
În conformitate cu prevederile art.51, fiecare canton are dreptul la propria sa constituţie, care nu poate contrazice însă dreptul federal. Confederaţia protejează ordinea constituţională a cantoanelor (art.52), intervenind numai atunci când ordinea este tulburată sau ameninţată într-un canton şi acesta nu are posibilitatea de a lua măsurile necesare singur sau cu sprijinul altor cantoane.
În ceea ce priveşte competenţa, relaţiile cu străinătatea sunt de competenţa Confederaţiei, dar aceasta "ţine seama de competenţele cantoanelor şi apără interesele lor" (art.54 pct.3).
O prevedere importantă este şi aceea care statuează că Federaţia va asocia cantoanele la pregătirea hotărârilor în problemele politicii externe care afectează competenţele lor sau interesele lor esenţiale. Confederaţia informează cantoanele în timp util şi în mod detaliat şi le consultă (art.55 pct.2). Avizul cantoanelor are o importanţă deosebită când competenţele lor sunt afectate. "În asemenea cazuri, cantoanele vor fi asociate în modul cel mai potrivit la negocierile internaţionale" (art.55 pct.3).
Cantoanele au dreptul să încheie tratate cu străinătatea în problemele care ţin de competenţa lor, dar aceste tratate nu trebuie să contravină nici dreptului şi nici intereselor confederaţiei sau drepturilor altor cantoane. Înainte de a încheia un tratat, cantoanele au obligaţia să informeze Confederaţia. Cantoanele pot să trateze direct cu autorităţile străine de rang inferior; în celelalte cazuri, relaţiile cantoanelor cu străinătatea se desfăşoară prin intermediul Confederaţiei.
Dintre prevederile mai noi ale Constituţiei Elveţiei semnalăm: art.80, care se referă la protecţia animalelor, art.89 în legătură cu politica energetică, art.90 în legătură cu energia nucleară, art.97 privind protecţia consumatorilor, art.108 şi urm. care se referă la problemele locuinţelor, muncii, securităţii sociale şi sănătăţii ş.a.
Semnalăm totuşi în mod special prevederile art.114, legat de asigurarea pentru şomaj, art.119 privind procrearea asistată medical şi ingineria genetică în domeniul uman, art.119a privind medicina de transplant, art.120 în legătură cu ingineria genetică în domeniile neumane.
Elemente noi apar, desigur, şi în alte capitole ale Constituţiei, cum ar fi regimul străinilor şi protecţia refugiaţilor, regimul fiscal, taxele vamale etc.
Constituţia Elveţiei acordă o însemnătate deosebită iniţiativei populare în domeniul adoptării legilor, ca şi în problemele revizuirii Constituţiei, stabilind situaţiile în care referendumul este obligatoriu şi situaţiile când el este facultativ.
Referendumul este obligatoriu, potrivit art.140, în situaţia revizuirii Constituţiei, aderării la organizaţii de securitate colectivă sau la comunităţi supranaţionale, precum şi în situaţia legilor federale care sunt lipsite de bază constituţională şi a căror durată de validitate depăşeşte un an. În această ultimă situaţie, legile respective trebuie supuse referendumului obligatoriu în termen de un an de la adoptarea lor de către Adunarea Federală. În toate situaţiile menţionate mai sus este necesară obţinerea votului popular, cât şi a votului cantoanelor. Rezultatul votului popular într-un canton reprezintă votul acestuia.
Sunt supuse numai votului popular iniţiativele populare care tind spre revizuirea Constituţiei, iniţiativele populare concepute în termeni generali care tind spre o revizuire parţială a Constituţiei şi care au fost respinse de Adunarea Federală, precum şi principiile unei revizuiri totale a Constituţiei în caz de dezacord între cele două consilii.
Referendumul facultativ poate fi organizat la cererea a 50.000 de cetăţeni cu drept de vot în situaţia unor legi federale, precum şi a unor tratate internaţionale.
Ca procedură de luare în considerare a voturilor, în situaţiile în care Constituţia prevede existenţa votului popular, se va lua în consideraţie majoritatea votanţilor. Dacă pentru un act se cere atât votul popular cât şi votul cantoanelor, proiectul respectiv trebuie să întrunească majoritatea votanţilor (pe ţară), precum şi majoritatea cantoanelor ce constituie Confederaţia Elveţiană.
În ce priveşte autorităţile federale, Constituţia menţine sistemul bicameral, precum şi executivul directorial (Consiliul Federal), care caracterizează - aşa cum am văzut - sistemul elveţian. De menţionat este faptul că executivul acţionează conform principiului colegial; prezidarea lucrărilor sale este asigurată prin rotaţie, pe termen de un an, existând o diviziune funcţională între cei 7 membri ai autorităţii directoriale, care conduc fiecare câte un departament.
Aşa cum s-a arătat, Consiliul Federal nu poate să dizolve Adunarea Federală şi nici aceasta, la rândul său, nu poate destitui membrii colegiului directorial, asigurarea echilibrului între executiv şi legislativ fiind o trăsătură recunoscută a sistemului elveţian.
[1] Webster's New World Encyclopedia, College edition, Prentice Hall, New York, 1993, pag.1015.
[2] Constitution fédérale de la Conféderation Suisse, du 29 mai 1874, Edit. par la Chancellerie fédérale, 1989, p.V.
[3] Modern Legal Systems Cyclopedia, by Kenneth Robert Reddan (ed.) and Linda L.Schlueter (ass.edit.),Volume 2, Part.I, Country Studies, William S.Hein & Co., Law Publisher, Buffalo, New York, U.S.A., 1989, p.2.150.5-2.150.18.
[4] Philippe Ardant, Institutions politiques et Droit constitutionnel, 8e édition, Paris, L.G.D.J., 1996, pag.330.
[5] Constitution fédérale..., p.53 şi urm.
[6] Text reprodus după Internet" http://www.admin.ch