Elemente de ordin istoric
Pe teritoriul Indiei de astăzi au înflorit vechi civilizaţii, istoria acestei ţări fiind legată de întreaga dezvoltare şi afirmare a civilizaţiei antice. În a doua jumătate a mileniului II î.Chr, triburile vedice pătrund din Asia Centrală, cucerind întreaga Indie de Nord. Pe teritoriul Indiei se afirmă concomitent două mari civilizaţii, în secolele IV-III î.Chr.: civilizaţia Maurya, legată de răspândirea budismului, şi Gupta, bazată pe principiile brahmanice. După o lungă perioadă, marcată prin fărâmiţarea feudală, invaziile turanice, ale arabilor şi mongolilor, în Nordul continentului se afirmă religia islamică.
Navigatorul portughez Vasco da Gama atinge Coasta Malabar, în 1498. În secolul următor, portughezii pun stăpânire pe o mare parte a Coastei de Vest a Indiei. Anul 1600 marchează înfiinţarea Companiei britanice a Indiilor Orientale, iar anul 1664 - a Companiei franceze a Indiilor Orientale[1].
O prezenţă puternică pe teritoriul indian o constituie imperiul marilor moguli, între 1526 şi 1858, având capitala la Agra şi, mai târziu, la Delhi.
Ca urmare a acutizării confruntării coloniale între Franţa şi Marea Britanie, aceasta elimină concurenţa francezilor, reuşind apoi, în secolul următor, să-şi extindă dominaţia asupra întregului subcontinent. Împotriva dominaţiei britanice se produc succesiv mai multe răscoale, dintre care cea mai cunoscută o constituie rebeliunea şipailor, între anii 1857-1859. Ca urmare a acestei rebeliuni intervine dizolvarea Companiei Indiilor Orientale şi proclamarea Indiei, în mod oficial, drept colonie a Coroanei britanice. Mişcarea de eliberare naţională indiană se afirmă sub forme politice în 1885, fiind înfiinţate Congresul Naţional Indian (1885) şi Liga musulmană (1906). După primul război mondial, mişcarea de eliberare cunoaşte noi forme de manifestare, inclusiv doctrina de protest non violentă, promovată de Mahatma Gandhi.
După terminarea celui de al doilea război mondial, Marea Britanie este obligată să acorde independenţa Indiei, la 15 august 1947. Între 1947 şi 1949 India rămâne sub controlul unui Guvernator general, numit de regina britanică.
Teritoriul fostei colonii indiene este împărţit, în 1947, în două dominioane: Uniunea indiană, cu populaţie majoritară hindusă, şi Pakistanul, cu populaţie preponderent musulmană, între cele două ţări afirmându-se de la început o serie de rivalităţi şi dispute în probleme teritoriale.
La 26 ianuarie 1950 India este proclamată Republică federală în cadrul Commonwealth-ului britanic[2].
În perioada următoare sunt de menţionat o serie de evenimente printre care: reintegrarea în anul 1961 a coloniilor portugheze Goa, Daman şi Diu, precum şi mai multe conflicte armate cu Pakistanul, cel din 1971 soldându-se cu proclamarea independenţei de către Bangladesh.
Viaţa politică indiană este dominată de Partidul Congresului Naţional Indian, care fusese promotorul luptei pentru independenţă. Cu scurte perioade de intermitenţe, acest partid conduce întreaga politică a ţării, de la obţinerea independenţei şi până în prezent. Se remarcă figurile unor importanţi oameni politici: Jawaharlal Nehru (1964-1964), Lal Bahadur Saştri (1964-1966), Indira Gandhi (1966-1977 şi 1980-1984), Rajiv Gandhi (1984-1989) ş.a.
Viaţa politică indiană în ultimele decenii a fost marcată de tendinţe de modernizare şi afirmare a independenţei Indiei, dar şi de acţiuni violente ale unor elemente extremiste, doi prim miniştri - Indira Gandhi 1984 şi Rajiv Gandhi în 1991 - sfârşind prin a fi asasinaţi. Diversele guverne care s-au succedat, şi în special guvernele conduse de Partidul Congresului Naţional Indian, au trebuit să desfăşoare eforturi pentru păstrarea unităţii ţării împotriva tendinţelor separatiste şi grupărilor extremiste.
Actualul şef al statului este A.P.J.Abdul Kalan, investit la 25 iulie 2002, iar prim ministru Mohammed Singh, de la 19 august 2002.
1.5.2. Organizarea constituţională
Actuala constituţie a Indiei a fost adoptată la 26 ianuarie 1950, fiind de atunci amendată de 17 ori, ultimul amendament la Constituţie datând din 1992.
Constituţia Indiei cuprinde 395 articole, grupate în 22 de părţi, precum şi 12 anexe. Materiile sunt structurate în modul următor: preambul, Uniunea Indiană şi teritoriul său, cetăţenia, drepturile fundamentale, principiile directoare ale politicii de stat, îndatoririle fundamentale, Uniunea, executivul, Preşedintele şi vicepreşedintele, Parlamentul, procedura legislativă, procedura în materie generală, prerogativele legislative ale Preşedintelui, Uniunea judiciară, controlul şi revizorul general al Indiei, statele, legislaturile statelor, guvernatorii, consiliile de miniştri, curţile de justiţie ale statelor, uniunile teritoriale Panchayatos, (instituţii de autoguvernare locală), municipalităţile, relaţiile între statele Uniunii, finanţele, proprietatea, comerţul, amendamente la Constituţie, prevederi de tranziţie[3].
Fiind o ţară democratică, creată ca urmare a unei îndelungate lupte de eliberare naţională, Constituţia Indiei reafirmă, în preambulul său, ataşamentul la ideile de suveranitate, justiţie socială, economică şi politică, ca şi la ideile de egalitate şi de fraternitate. Aşa cum se arată într-un comentariu pe marginea acestei Constituţii, elaborat de Shri P.M.Bakshi, Constituţia indiană "este probabil cea mai lungă constituţie din lume"[4].
Caracterul deosebit de analitic al acestei constituţii se exprimă - după părerea autorului citat - în ideea că cei care au elaborat Constituţia au dorit să păstreze valorile democratice cărora indienii le-au acordat cea mai mare importanţă în lupta lor pentru independenţă. Ei au ţinut seama de prevederile Actului constituţional din 1935 cu privire la guvernarea Indiei, căutând totodată să prevadă cât mai eficient noile principii politice ce reflectă organizarea ţării după obţinerea independenţei. De aceea, dacă în ceea ce priveşte partea structurală au fost păstrate şi dezvoltate o serie de prevederi ale Actului pentru guvernământul Indiei din 1935, partea filosofică şi partea de drepturi ale omului au ţinut seama de tradiţiile Constituţiei americane şi de documentele internaţionale adoptate după al doilea război mondial.
Se remarcă, totodată, influenţe ale Constituţiilor canadiene şi australiene, ca şi păstrarea unor instituţii autohtone cum sunt entităţile administrative Panchayatos, la care ne-am referit când am prezentat ordinea înserării materiilor în Constituţia indiană.
De remarcat este şi faptul că în India nu există o religie oficială, ea menţionând numai libertatea tuturor religiilor.
Constituţia operează ca o lege fundamentală. Puterile autorităţii guvernamentale decurg din Constituţie şi ele trebuie să se achite de răspunderile ce le revin într-un anumit cadru constituţional.
Puterea Parlamentului nu este nelimitată, deoarece justiţia poate să declare o lege ca neconstituţională, dacă aceasta încalcă prevederi constituţionale.
Constituţia din 1950 caracterizează India ca fiind "uniune de state"; structura indiană este în mod esenţial federală, fiind caracterizată prin elementele specifice oricărui sistem federal, în special supremaţia constituţiei, repartizarea puterilor între Uniune şi guvernământul statelor, existenţa unei justiţii independente, ca şi o procedură destul de severă pentru amendarea Constituţiei. Ea stabileşte o repartiţie precisă de competenţe între autorităţile centrale şi cele aparţinând statelor, eventualele litigii sau depăşiri de competenţe urmând a fi soluţionate de organele justiţiei.
Potrivit opiniei specialistului indian - pe care l-am menţionat - există totuşi importante deosebiri faţă de sistemul american, care este considerat în prezent modelul principal de organizare a statelor federale.
1- În timp ce în America există o dublă cetăţenie, în India există o singură cetăţenie, indienii - oriunde ar locui - au aceleaşi prerogative în faţa legii.
2- În al doilea rând, statele ce alcătuiesc S.U.A. au dreptul să-şi elaboreze propriile lor constituţii, în timp ce statele din Uniunea Indiană nu au asemenea prerogative.
3- În al treilea rând, Constituţia indiană manifestă o tendinţă centralizatoare în unele din prevederile sale, cum ar fi, de pildă, puterea Parlamentului de a organiza structura politică a ţării, supremaţia Parlamentului faţă de legislaturile statelor, în cazul când s-ar ivi un conflict în ce priveşte prerogativele lor şi puterile guvernatorilor de a opri anumite legi, spre a fi reconsiderate de către Preşedintele Republicii.
4- În al patrulea rând, în anumite circumstanţe, Uniunea este abilitată să înlocuiască autorităţile statelor sau să exercite puteri care în mod normal sunt încredinţate autorităţilor statelor.
Puterea executivă a Uniunii Indiene aparţine Preşedintelui Indiei, care o exercită fie direct, fie prin persoanele oficiale care îi sunt subordonate, în concordanţă cu prevederile Constituţiei.
Preşedintele este ales de membrii unui colegiu electoral, compus din membrii ambelor Camere, precum şi dintr-un număr de membri aleşi de adunările statelor. Mandatul Preşedintelui este de cinci ani, cu dreptul de a fi reales. Actualul şef al statului este Kocheril Raman Narayanan, ales la 25 iulie 1997.
În cazul încălcării Constituţiei, Preşedintele este susceptibil - ca şi în S.U.A. - să fie supus unei proceduri de impeachment. Deosebirea faţă de sistemul american este că într-o asemenea situaţie, procedura poate fi angajată în faţa oricăreia dintre Camerele Parlamentului, la cererea unei pătrimi din numărul deputaţilor sau senatorilor, iar hotărârea urmează a fi luată cu majoritatea de două treimi din membrii Camerei respective. De asemenea, mai trebuie menţionat că, în cazul întrunirii majorităţii de două treimi în favoarea propunerii de destituire, demiterea Preşedintelui este operantă chiar din momentul adoptării hotărârii.
În activitatea sa, Preşedintele este asistat de un vicepreşedinte, care este totodată şi preşedintele Consiliului de Stat, ales pe aceeaşi perioadă. El este ales în aceleaşi condiţii ca şi Preşedintele, având competenţa de a acţiona ca preşedinte în cazuri de vacanţe sau în absenţa şefului statului.
În sistemul indian există şi instituţia primului ministru. Acesta are mai curând atribuţii de a aviza şi a asista pe Preşedintele Republicii decât de a exercita competenţe în nume propriu.
Toate actele guvernului Indiei trebuie să fie luate în numele Preşedintelui. Ordinele şi alte hotărâri trebuie să specifice în mod expres această condiţie, pentru a putea îndeplini cerinţele de validitate.
Primul ministru are obligaţia să comunice Preşedintelui deciziile Consiliului de Miniştri, să-i furnizeze informaţii şi - dacă Preşedintele îi cere - să supună anumite probleme dezbaterii Consiliului de Miniştri, în special în acele situaţii în care este vorba de decizii individuale ale miniştrilor, care nu au fost însuşite de Consiliul de Miniştri în totalitatea sa.
Parlamentul indian este bicameral. Cele două Camere care îl alcătuiesc sunt: Consiliul statelor (Rajya Sabha) şi Camera poporului (Lok Sabha). Consiliul statelor este compus din membri numiţi de Preşedinte (12) şi 233 membri aleşi de Adunările legislative ale statelor şi teritoriilor Uniunii.
Reprezentanţii statelor în Consiliul statelor vor fi aleşi dintre membrii Adunărilor legislative, în concordanţă cu principiul reprezentării proporţionale.
Camera poporului (Lok Sabha) se compune din 545 de membri, dintre care 543 aleşi în mod direct în 543 de circumscripţii, şi 2 membri numiţi de Preşedintele Republicii, reprezentând comunitatea anglo-indiană. Mandatul Camerei poporului este de cinci ani, dar Consiliul statelor - care nu poate fi dizolvat - trebuie reînnoit în proporţie de o treime la terminarea fiecărui al doilea an, în concordanţă cu prevederile adoptate de Parlament.
Constituţia indiană consacră principiul egalităţii Camerelor, proiectele de legi putând fi introduse în oricare Cameră, cu menţiunea că în situaţia legilor financiare, dacă nu va putea fi efectuată cu succes procedura de mediere şi cele două Camere se vor menţine fiecare pe poziţia sa, va prevala varianta adoptată de Camera populară.
Uniunea Indiană cuprinde 21 de state care se autoguvernează, administrate de câte un Guvernator numit de Guvernul federal. Opt dintre cele mai mari state au şi o a doua Cameră (Consiliul legislativ), în timp ce restul de 13 au numai adunări legislative, competente în problemele locale.
Potrivit Constituţiei indiene, statele deţin competenţele de bază în problemele de educaţie, sănătate, poliţie şi guvernare locală, şi colaborează în problemele economice cu autorităţile centrale. În situaţii de criză, pot fi impuse anumite prevederi de la centru (prezident's rule). Există, de asemenea, şapte uniuni teritoriale care sunt administrate de locotenenţi generali numiţi de Preşedintele federal. Guvernul central federal este singurul care dispune de organizarea în problemele militare şi de politică externă, jucând totodată un rol activ în problemele economice.
Constituţia Indiei recunoaşte dreptul Parlamentului de a acţiona şi ca Adunare Contituantă, pronunţându-se cu privire la eventuale propuneri de modificare sau completare a textelor constituţionale. Pentru aceasta, se cere adoptarea unei legi introduse în fiecare dintre Camerele Parlamentului, cu majoritatea de cel puţin două treimi a membrilor prezenţi şi votanţi, după care proiectul de lege aprobat de ambele Camere este supus Preşedintelui.
În anumite situaţii, pentru modificarea unor prevederi se cere şi acordul legislaturilor statelor, a cel puţin jumătate dintre acestea.
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.256.
[2] Webster's New World Encyclopedia, College edition, Prentice Hall, New York, 1993, pag.525.
[3] Constitutions of the Countries of the World, Editors: Albert P.Blaunstein, Gisberg H.Flanz, vol.12, India, Commentary by P.M.Bakshi, Issued September 1994, Oceana Publications, Inc., Dobbs Ferry, New York, p.V, 3-353.
[4] Shri P.M.Bakshi, op.cit., pag.22.