Teritoriile care au alcătuit fosta Republică Iugoslavia au fost locuite în antichitate de iliri şi celţi. În secolele III-I î.Chr., Imperiul Roman şi-a extins dominaţia asupra întregului perimetru cuprins în frontierele Iugoslaviei. După separarea Imperiului Roman în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus, teritoriile din răsărit au trecut în componenţa Imperiului Bizantin (Bosnia-Herţegovina, Macedonia). În schimb, Slovenia şi Croaţia au rămas în componenţa Imperiului Roman de Apus, Serbia şi Muntenegru trecând şi ele sunb stăpânirea bizantină[1].
În secolele VI-VII, pe teritoriul Iugoslaviei s-au stabilit triburile sârbilor, croaţilor, slovenilor, precum şi alte populaţii aparţinând marii familii a slavilor meridionali. Evoluţia acestor popoare a urmat însă un curs diferit, Slovenia şi Croaţia adoptând catolicismul, sârbii şi muntenegrenii - ortodoxismul. În secolele VII-XII s-au constituit, pe teritoriul fostei Iugoslavii, primele cnezate şi regate slave: Principatul Carinthia, Regatul Croaţiei, republica maritimă Dubrovnic, Regatul Serbiei, Banatul Bosniei, Banatul Rama (Herţegovina), Macedonia, Zeta (Muntenegru) ş.a.
Expansiunea turcească în Europa a avut un impact important asupra vieţii politice a popoarelor din fosta Iugoslavie. După victoriile otomane de la Mariţa (1371) şi Kossovopolje (1389), expansiunea turcească a cunoscut noi dimensiuni. După o rezistenţă eroică, sfârşesc prin a fi incluse în Imperiul Otoman: Serbia în 1459, Bosnia în 1463, Herţegovina în 1482, Muntenegru în 1499. Evoluţia popoarelor din zonă, în condiţiile expansiunii turceşti şi habsburgice, a fost diferită. Serbia - care şi-a constituit prima formaţiune statală în secolul VIII - a adoptat religia creştină ortodoxă, iar Marele principe Ştefan Nemanja (1170-1196) a pus bazele unui stat care se va afirma în toată epoca medievală în această parte a lumii. După moartea lui Ştefan Duşan - unul din urmaşii lui Nemanja - statul sârb s-a destrămat ca urmare a victoriilor turceşti. Cu toate acestea, lupta sârbilor pentru neatârnare a continuat. Serbia a obţinut în 1812 autonomia internă, iar în 1878, ca urmare a războiului purtat împotriva Turciei, i-a fost recunoscută independenţa deplină, prin Tratatul de pace de la San Ştefano, şi de către marile puteri, la Congresul de la Berlin (1878).
Bosnia şi Herţegovina au fost cucerite mai repede de către turci, care au reuşit să islamizeze aceste populaţii într-un ritm rapid. Cucerite - în anul 1463 şi respectiv 1482 - de către turci, Bosnia şi Herţegovina aveau încă din anul 1624 o populaţie din care două treimi adoptase religia islamică. După războiul din 1877, Bosnia şi Herţegovina au fost ocupate de Imperiul Austro-Ungar, care le-a anexat oficial în 1908.
Croaţia - care adoptase şi ea în secolele VII-IX religia catolică - s-a constituit mai întâi într-un Principat croat independent, condus de dinastia Trpimirovic (845-1090), iar apoi într-un regat (925), care trebuia să facă faţă ameninţărilor maghiare şi veneţiene. În aceste condiţii, Croaţia acceptă în 1102 un Acord de uniune personală cu Regatul ungar, care va lega aceste ţinuturi de Coroana maghiară, până în 1918. În perioada imediat următoare, Coasta Dalmată a fost pierdută de Croaţia în favoarea Veneţiei, iar după bătălia de la Mohaci (1526) - când se destramă Regatul maghiar - Croaţia a fost împărţită între Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman, oraşul Zagreb (capitala) şi regiunea de coastă trecând sub dominaţia austriacă. O bună parte din teritoriile otomane au trecut mai întâi sub suzeranitatea Austriei, în condiţiile războaielor austro-turce. Ca urmare a încheierii Pactului dualist din 1867 dintre Austria şi Ungaria, Croaţia a fost inclusă în componenţa Ungariei, dar regiunile de coastă au rămas mai departe sub controlul Austriei.
Slovenia - situată în imediata apropiere a Croaţiei, care a adoptat şi ea religia catolică, a devenit treptat dependentă mai întâi de Bavaria, apoi de Regatul francilor, fiind supusă şi influenţelor maghiare. Mai târziu, teritoriile ce constituie Slovenia au devenit tot mai dependente de imperiul habsburgic, rămânând sub această dominaţie pănâ la primul război mondial.
Macedonia - obiect al unei aprige dispute între Bulgaria, Serbia şi Grecia - a cunoscut şi ea o istorie zbuciumată, fiind împărţită de mai multe ori şi intrând sub controlul uneia sau alteia dintre puterile balcanice vecine.
Constituirea statului iugoslav în 1928, denumit iniţial "Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor", a fost rezultatul unor ample negocieri diplomatice şi armonizării intereselor unor popoare care, deşi dornice de independenţă, se dezvoltaseră în condiţii diferite, recepţionând influenţe culturale şi religioase dintre cele mai diverse. În 1921, fosta Iugoslavie a încheiat cu România şi Cehoslovacia Mica Antantă, iar în 1934 a devenit - împreună cu Grecia, România şi Turcia - membră fondatoare a Înţelegerii Balcanice. În 1941, Iugoslavia a fost atacată de Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria, unele părţi ale teritoriului său fiind anexate de ţări străine, iar Croaţia a fost proclamată independentă. După terminarea celui de al doilea război mondial, Iugoslavia s-a reconstituit ca "republică populară federativă", compusă din 6 republici socialiste şi două provincii autonome.
Proclamarea unităţii naţionale a sârbilor, croaţilor şi slovenilor a avut loc la 1 decembrie 1918, un an şi jumătate mai târziu - la 20 iunie 1921 - fiind adoptată Constituţia regatului sârbilor, croaţilor şi slovenilor[2].
Constituţia stabilea că noul stat este o monarhie constituţională parlamentară şi ereditară, definind stema ţării, drapelul şi stabilind sârbo-croato-slovena ca limbă oficială a regatului. După un titlu preliminar, ce conţinea dispoziţiuni generale, Constituţia cuprindea mai multe titluri consacrate drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, drepturilor sociale şi economice, puterii publice, regelui, regenţei, Adunării Naţionale, puterii executive, puterii judecătoreşti, finanţelor şi domeniului statului, armatei, revizuirii Constituţiei şi dispoziţiilor tranzitorii.
Acordând o deosebită importanţă problemelor ce privesc drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, ca şi celor economice şi sociale - pe care le situa imediat după dispoziţiunile cu caracter general, Constituţia regatului sârbilor, croaţilor şi slovenilor evidenţia o concepţie modernă de Drept Constituţional, ştiut fiind faptul că majoritatea constituţiilor epocii plasau imediat după capitolul introductiv prevederile referitoare la organele statului (Titlul II, art.4-21).
Dintre dispoziţiile privind drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor reţinem pe cele care reglementează cetăţenia unică a tuturor locuitorilor regatului, garantarea libertăţii individului, principiul că nimeni nu poate să fie judecat de un tribunal incompetent şi nimeni nu poate să fie condamnat fără să fi fost în prealabil audiat de către autoritatea competentă sau invitat să se apere în faţa acesteia prin mijloacele legale. Este de reţinut şi prevederea potrivit căreia crimele pur politice nu puteau să atragă pedeapsa cu moartea, ca şi aceea care dispunea că cetăţenii nu puteau fi expulzaţi de pe teritoriul statului şi nici constrânşi la o reşedinţă forţată, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege.
Constituţia prevedea inviolabilitatea domiciliului, dispunând că autoritatea care operează percheziţia trebuie să comunice celui în cauză decizia scrisă a autorităţii însărcinate cu instrucţia cazului, în virtutea căreia percheziţia are loc. Această hotărâre putea să facă obiectul unui recurs în faţa tribunalului de primă instanţă, dar acesta nu avea însă ca efect suspendarea percheziţiei. În toate cazurile percheziţia trebuia să fie efectuată în prezenţa a doi martori. Agenţii forţei publice nu puteau să pătrundă noaptea în domiciliul cetăţenilor decât în cazuri de extremă urgenţă sau dacă erau chemaţi în ajutor.
Constituţia consacra libertatea presei, dar prevedea în acelaşi timp interzicerea vânzării şi difuzării ziarelor şi publicaţiilor care ar fi cuprins ultragii la adresa Regelui şi membrilor familiei regale, unor şefi de stat străini sau Adunării Naţionale. Aceeaşi interdicţie viza şi publicaţiile care ar fi cuprins apeluri directe adresate cetăţenilor pentru a schimba Constituţia sau legile ţării, ori ultraje grave la adresa bunelor moravuri.
Erau reglementate: libertatea de asociere, dreptul de petiţionare, libertatea învăţământului, secretul corespondenţei, dreptul cetăţenilor de a chema în justiţie pe agenţii statului sau ai unei colectivităţi care le-au adus prejudicii, egalitatea tuturor cetăţenilor de a avea acces la administraţia publică, protecţia diplomatică în străinătate a statului pentru cetăţenii săi ş.a.
Capitolul referitor la drepturile sociale şi economice fundamenta ideea că statul se preocupă de a asigura în mod egal tuturor cetăţenilor posibilitatea de a se pregăti pentru activitatea economică pe care doresc să o exercite. Constituţia consacra principiul că munca se găseşte sub ocrotirea statului. Era stabilită, de asemenea, protecţia proprietăţii intelectuale, libertatea contractuală, dreptul statului de a interveni în raporturile economice între cetăţeni într-un spirit de justiţie şi pentru a evita conflictele sociale.
Constituţia garanta muncitorilor dreptul de a se organiza pentru a obţine condiţii mai bune de muncă (art.33). Printre obligaţiile stabilite în sarcina statului erau: construirea şi întreţinerea mijloacelor de comunicaţie, interdicţia de a rechiziţiona mijloace de transport, aceasta putându-se face numai pentru nevoile armate şi pe baza unei juste indemnizări. O dispoziţie importantă este şi aceea care dispunea că legea urma să organizeze exproprierea marilor proprietăţi şi distribuirea lor în plină proprietate către aceia care cultivă pământul, stabilind indemnizaţiile ce trebuiau acordate proprietarilor. Totodată, urma să fie stabilită, printr-o lege specială, suprafaţa maximă de pământ pe care o putea poseda o persoană, cazurile şi limitele în care terenurile agricole puteau să fie înstrăinate.
Puterile statului urmau să fie exercitate, conform Constituţiei: puterea legislativă de către Rege şi Adunarea Naţională; puterea executivă de către Rege prin miniştrii responsabili, iar puterea judecătorească13 de tribunale.
Cu privire la persoana regelui, Constituţia prevedea că acesta reprezintă statul în relaţiile internaţionale, este şef al armatei, are dreptul de amnistie, dar nu poate declara război fără asentimentul Adunării Naţionale, afară de cazul în care un stat străin ar fi declarat deja război ţării sau ar fi atacat ţara fără declaraţie de război (art.49-59).
Regenţa se instituia în caz de minoritate a regelui, sau în situaţia când o maladie mintală sau corporală l-ar fi pus pe acesta într-o incapacitate permanentă de a exercita puterea regală. Instituirea şi încetarea regenţei urmau să fie decise de Adunarea Naţională prin vot secret. Dacă moştenitorul tronului nu putea să exercite funcţia de regent, Adunarea Naţională alegea prin vot secret trei regenţi (art.60-68).
Adunarea Naţională16 se compunea din deputaţi liber aleşi de către popor, prin vot universal, egal şi secret, pe termen de 4 ani. Norma de reprezentare era de un deputat la 40.000 de locuitori. Circumscripţiile electorale care aveau un excedent de 25.000 de locuitori urmau să beneficieze de un deputat suplimentar. Dreptul de vot era recunoscut tuturor cetăţenilor (prin naştere sau prin naturalizare) care au împlinit vârsta de 21 de ani. Ofiţerii activi sau în disponibilitate, subofiţerii şi soldaţii sub drapel nu puteau să voteze şi nici nu erau eligibili. Nu aveau dreptul de vot nici persoanele condamnate, până la ridicarea interdicţiei, cei care fuseseră condamnaţi la degradare civică - pe durata acestei pedepse, faliţii şi persoanele aflate sub tutelă.
Pentru ca o persoană să fie aleasă deputat trebuia să dispună de drepturi electorale, să fie cetăţean, să aibă vârsta de 30 de ani împliniţi, să vorbească şi să scrie limba naţională. Calitatea de deputat era incompatibiliă cu aceea de furnizor sau antreprenor al statului. Nu puteau să candideze pentru a fi aleşi deputaţi funcţionarii poliţiei, finanţelor, pădurilor, serviciului de reformă agrară, decât în situaţia în care s-ar fi retras din funcţiile respective cu cel puţin un an înainte de alegeri. Ceilalţi agenţi ai autorităţii publice nu puteau să-şi prezinte candidatura pe toată durata îndeplinirii funcţiilor lor. Funcţionarii aleşi deputaţi urmau să fie puşi în disponibilitate pe durata mandatului. În schimb, miniştrii în activitate sau în disponibilitate şi profesorii din învăţământul superior puteau să candideze în alegeri, iar dacă erau aleşi puteau să-şi păstreze funcţia.
Proiectele de lege trebuiau să fie supuse Adunării Naţionale de către Rege. Adunarea Naţională avea însă şi ea dreptul de iniţiativă legislativă. Regele încheia tratatele, dar nu putea să le ratifice decât cu asentimentul prealabil al Adunării Naţionale, cu excepţia convenţiilor pur politice care nu erau contrare nici Constituţiei şi nici legilor. Regele promulga legile printr-un decret care reproducea textul legii votate de Adunarea Naţională; acesta urma să fie contrasemnat de toţi miniştrii.
Constituţia consacra imunitatea membrilor Adunării Naţionale şi imposibilitatea privării lor de libertate (art.88), cu excepţia cazurilor de delict flagrant criminal sau corecţional. Şi în acest caz însă Adunarea Naţională - dacă se găsea în sesiune - trebuia să fie avertizată, având dreptul să accepte sau să refuze autorizarea de a se continua procedura împotriva deputatului în cauză, pe parcursul sesiunii.
Miniştrii erau responsabili în faţa Regelui şi în faţa Adunării Naţionale. Ei puteau să fie puşi sub acuzare în timpul duratei funcţiei lor şi după încetarea acesteia, în cursul unei perioade de 5 ani după retragerea din funcţie. Decizia de punere sub acuzare trebuia luată însă de către Adunarea Naţională cu majoritatea de două treimi a membrilor prezenţi. Judecata miniştrilor în asemenea situaţii urma să se facă de către Înalta Curte de Justiţie.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul avea dreptul să edicteze regulamente, dar acestea nu puteau fi elaborate şi edictate decât pe baza autorizaţiei date de lege. Ele nu puteau să deroge de la prevederile Constituţiei sau ale legii pentru aplicarea cărora fuseseră edictate.
Puterea judecătorească se exercita de către tribunale, care erau independente şi judecau potrivit legii.
Bugetul statului era votat anual de Adunarea Naţională, fiind valabil timp de un an. Serviciul militar era general în termenii legii, care preciza totodată şi efectivele armatei şi ale marinei. Bugetul militar anual era fixat în funcţie de unităţile militare necesare a fi menţinute sub drapel. Tribunalele militare erau şi ele independente şi nu se supuneau decât autorităţii legii.
Revizuirea Constituţiei nu putea fi efectuată decât de Adunarea Naţională cu consimţământul Regelui, iniţiativa propunerii de revizuire aparţinând fie Regelui, fie Adunării Naţionale.
Propunerea de modificare putea emana în principal de la Rege. Ea urma să fie comunicată Adunării Naţionale care trebuia să fie dizolvată, o nouă Adunare Naţională urmând să fie convocată în timp de maximum 4 luni. În cazul în care propunerea emana de la însăşi Adunarea Naţională, ea trebuia să fie votată cu trei cincimi din numărul deputaţilor. În caz de război sau de mobilizare generală, Adunarea Naţională putea, printr-o lege specială, să suspende provizoriu pentru întreaga ţară, iar în caz de insurecţie armată, numai pe o parte a ţării, drepturile individului de asociere, de reuniuni, de a se deplasa liber, inviolabilitatea domiciliului, scrisorilor şi comunicaţiilor telefonice. În mod corespunzător puteau fi aduse restricţii libertăţii presei în regiunea în care s-ar fi produs o insurecţie armată. Constituţia mai prevedea că puteau fi interzise acele publicaţii şi imprimate care ar fi încercat în mod evident să aţâţe disensiunile religioase şi etnice sau care incitau la folosirea violenţei pentru producerea unei schimbări a Constituţiei şi legilor.
Constituţia din 1921, care poate fi calificată în general ca fiind o constituţie democratică, a fost abrogată printr-un "manifest" adresat naţiunii sârbo-croato-slovene la 6 ianuarie 1929 de către Regele Alexandru3. Criticând rezultatele ordinii democratice parlamentare, Regele evalua că "departe de a dezvolta şi a întări spiritul unităţii naţionale, parlamentarismul ca atare începe să provoace o dezorganizare spirituală şi o dezbinare naţională". Dorind să ofere un remediu "acestui rău", Regele Alexandru făcea cunoscut poporului sârbo-croato-sloven hotărârea sa de a abroga Constituţia din 28 iunie 1921, dizolvând totodată Skupşcina (Adunarea) aleasă la 11 septembrie 1927.
Legea cu privire la puterea regală şi administrarea supremă a statului din 6 ianuarie 1929[3] a întărit în mod considerabil prerogativele puterii regale. Reiterând prevederile cu privire la atribuţiile Regelui stabilite de Constituţia din 1921, legea a sporit atribuţiunile şefului statului, conferindu-i - printre altele - dreptul de a declara război şi de a încheia pacea fără nici un fel de restricţii. Se mai prevedea că Regele edictează şi promulgă legile prin decrete reproducând textul legii, decretele fiind contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri, ministrul justiţiei şi ministrul de resort. Prevederi detaliate au fost introduse în lege în legătură cu regenţa, care urma să se exercite în timpul minorităţii Regelui sau în cazul unei boli mintale sau fizice care l-ar fi făcut incapabil pe suveran să exercite în mod permanent puterea regală.
La 3 septembrie 1931 Regele Alexandru a proclamat o nouă Constituţie, care a extins prerogativele monarhului, eliminând din textul Constituţiei ideea că Iugoslavia este "republică parlamentară". Au fost eliminate prevederile referitoare la libertatea presei şi aduse restricţii libertăţii de întrunire. Dintre inovaţiile Constituţiei din 1931 mai amintim: interdicţia organizării de partide pe bază naţională sau regională şi introducerea sistemului bicameral[4].
În timpul celui de al doilea război mondial a început un proces de reevaluare şi reconsiderare a mecanismelor constituţionale, legat şi de prăbuşirea vechilor structuri monarhice, ca urmare a invadării ţării de către germani şi a împărţirii ţării (Serbia, Croaţia, anexarea unor regiuni la Bulgaria, Italia etc.)[5]. În lupta desfăşurată împotriva Puterilor Axei a fost constituit Comitetul de eliberare naţională. În 1942 a avut loc prima sesiune a Vecei antifasciste de eliberare naţională a Iugoslaviei (V.A.E.N.I.), organul politic suprem al luptei de eliberare naţională, care a coordonat activitatea comitetelor de eliberare naţională din diferite zone.
Vecea antifascistă de eliberare a creat, la 29 noiembrie 1943, un Comitet naţional de eliberare, având funcţia de Guvern Provizoriu, în frunte cu Iosip Broz Tito. La 29 noiembrie 1943, la cea de a doua sesiune a V.A.E.N.I. s-a luat hotărârea cu privire la crearea unui stat iugoslav pe baze democratice şi federative. La 11 noiembrie 1945 au avut loc alegeri pentru Adunarea Constituantă. În urma acestor alegeri, la 29 noiembrie 1945 a fost proclamată Republica Populară Federativă Iugoslavia.
Potrivit Constituţiei din 31 ianuarie 1946, modificată prin Legea constituţională din 13 ianuarie 1953, a fost stabilită organizarea politică a Iugoslaviei. În articolul 1 al Constituţiei R.P.F.I. se prevedea că "Republica Populară Federativă Iugoslavia este un stat socialist, democrat, federal, al unor popoare suverane şi egale în drepturi"[6]. Skupşcina Populară Federativă a Iugoslaviei a devenit organul suprem al puterii. Prin legea constituţională adoptată de Skupşcina Populară Federativă în ianuarie 1953 au fost constituite cele două Camere ale Skupşcinei (Parlamentului): Vecea federativă şi Vecea producătorilor.
Deputaţii Vecei federative erau aleşi de către toţi cetăţenii pe baza dreptului de vot universal, egal şi direct, câte un deputat la 60.000 de alegători. Din Vecea federativă mai făceau parte şi câte 10 deputaţi desemnaţi dintre membrii Vecei republicane a fiecărei republici federative, 6 deputaţi din partea Vecei Voivodinei şi 4 deputaţi din partea Vecei regiunii autonome Kossovo şi Metohia. Ei ţineau şedinţe separate, ca Vece ale naţionalităţilor. Deputaţii Vecei producătorilor erau aleşi pe grupuri: industrial, meşteşugăresc şi agricol, câte un deputat la 70.000 de persoane. Deputaţii Vecei producătorilor nu luau parte la adoptarea hotărârilor în problemele apărării, securităţii statului, ale construcţiilor navale etc.
Prin aceeaşi lege constituţională a fost instituită funcţia de Preşedinte al Republicii. Preşedintele Republicii întrunea calităţile de şef al statului, de şef al organului suprem al puterii executive (Vecea executivă federativă) şi de conducător al forţelor armate ale ţării. Pentru conducerea activităţilor curente ale diferitelor sectoare ale administraţiei de stat au fost create Secretariate de stat.
Constituţia Republicii Socialiste Federative Iugoslavia din 1963[7] recunoştea dreptul popoarelor iugoslave la autodeterminare, inclusiv "dreptul de separare". Se evidenţia faptul că sistemul socialist din Iugoslavia se bazează pe relaţiile dintre oameni, ca producători şi creatori liberi şi egali, a căror muncă serveşte exclusiv pentru satisfacerea trebuinţelor lor personale şi comune. Potrivit Constituţiei iugoslave, baza inviolabilă a poziţiei omului în societate o constituie "proprietatea socială" asupra mijloacelor de producţie, eliberarea muncii în sensul depăşirii inegalităţii social-economice, dreptul omului ca individ şi membru al colectivului de muncă din care face parte de a beneficia de rodul muncii sale, raporturile democratice, solidaritatea şi cooperarea oamenilor muncii, siguranţa economică şi socială a omului. Constituţia din 1963 cuprindea un număr de 259 articole, grupate în trei părţi şi 14 capitole.
În ce priveşte orânduirea social-economică, Constituţia R.S.F.I. cuprindea prevederi mult mai nuanţate decât ale celorlalte constituţii de tip socialist, estimând de pildă că baza orânduirii social-economice a Iugoslaviei o constituie "munca asociată liber cu mijloacele de producţie, în proprietate socială şi autoconducerea oamenilor muncii în producţie şi repartizarea produsului social, în organizaţia de muncă şi în comunitatea socială".
Constituţia cuprindea ample dispoziţii consacrate autoconducerii, aceasta incluzând dreptul de a conduce organizaţia de muncă nemijlocit, de a organiza producţia, de a decide asupra schimbului de mărfuri şi de servicii, asupra utilizării mijloacelor sociale, de a repartiza venitul organizaţiei de muncă, de a hotărî asupra primirii oamenilor muncii în organizaţia de muncă, inclusiv asupra încetării raportului lor de muncă, de a stabili şi îmbunătăţi condiţiile lor de muncă, de a decide asupra desprinderii sau constituirii unei părţi din organizaţia de muncă într-o organizaţie aparte etc. Constituţia R.S.F.I. prevedea că oamenii muncii care lucrează într-o organizaţie de muncă, în calitate de membri ai acesteia, stabilesc relaţii de muncă reciproce, fiind egali în drepturi în procesul de exercitare a autoconducerii. Considerat bază pentru reproducţia socială şi pentru satisfacerea nevoilor sociale, produsul muncii sociale realizat în organizaţiile de muncă se repartiza în cadrul sistemului unic de repartiţie, prin care se asigura reproducţia socială, repartiţia după muncă şi autoconducerea socială.
Drepturile şi libertăţile omului
Capitolul consacrat libertăţilor, drepturilor şi datoriilor omului şi cetăţeanului înscria chiar de la început principiul că "Libertăţile şi drepturile omului şi cetăţeanului sunt inalienabile, parte şi expresie a relaţiilor socialiste şi democrate ocrotite de această Constituţie, în baza cărora omul se eliberează de orice fel de exploatare şi samavolnicie şi prin munca personală şi asociată creează condiţiile necesare pentru dezvoltarea generală, manifestarea liberă şi protecţia personalităţii sale şi pentru afirmarea demnităţii personalităţii sale umane".
În cadrul enunţării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, un rol de frunte îl ocupă definirea dreptului cetăţeanului la autoconducere socială, incluzând dreptul de a hotărî în treburile sociale. În cadrul acestui drept au fost incluse dreptul cetăţenilor de a fi aleşi în organele de conducere, de a iniţia adunarea oamenilor muncii, de a fi informaţi despre activitatea corpurilor reprezentative şi a organelor de autoconducere socială. Au fost de asemenea prevăzute dreptul de vot, care se referea atât la corpurile reprezentative cât şi la organele de autoconducere socială, libertatea muncii, dreptul la asigurare socială, dreptul la libertate de gândire şi opţiune, la libertatea presei.
În legătură cu libertatea presei şi a mijloacelor de informare este de menţionat prevederea restrictivă care dispunea că: "De aceste drepturi şi libertăţi nimeni nu se poate folosi cu scopul de a submina bazele orânduirii socialiste democrate statornicite în prezenta Constituţie..." (art.40 alin.1 din Consittuţie).
Printre drepturile consacrate mai pot fi menţionate egalitatea minorităţilor naţionale, libertatea creaţiei ştiinţifice, libertatea religioasă, prezumţia de nevinovăţie, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei etc. Este de remarcat existenţa unei prevederi speciale în ceea ce priveşte cetăţenii iugoslavi aflaţi în străinătate, potrivit căreia numai în cazuri excepţionale o persoană putea să fie privată de cetăţenia iugoslavă, şi aceasta numai dacă prin activitatea sa dăuna intereselor internaţionale ori altor interese ale Iugoslaviei, ori refuza să-şi exercite datoriile elementare de cetăţean.
Reţine atenţia şi prevederea care dispunea că "Orice act arbitrar şi orice samavolnicie care violează ori îngrădeşte drepturile omului sunt anticonstituţionale şi se pedepsesc în baza legii, indiferent de cine este autorul acestor acte".
Capitolul referitor la sistemul social-politic reafirma o serie de idei pe care le-am menţionat deja, legate de autoconducere, precizând că nimeni nu poate exercita funcţii publice dacă acestea nu i-au fost încredinţate conform prevederilor Constituţiei de către cetăţeni sau organele alese de aceştia. În mod amplu erau reglementate atribuţiile Adunării, ca organ suprem al puterii şi de autoconducere socială, în limita drepturilor şi datoriilor comunităţii social-politice. Se prevedea că nimeni nu poate fi ales de două ori, consecutiv, membru în acelaşi consiliu al Adunării şi nici membru al aceluiaşi consiliu executiv. Adunările organelor politico-executive şi organele administrative urmau să-şi exercite funcţiile în baza şi în limitele stabilite de Constituţie şi de lege. Relaţiile reciproce între organele comunităţilor social-politice diferite se puteau întemeia numai pe drepturile şi datoriile statornicite în Constituţie.
Ocupându-se de comunităţile social-politice, Capitolul V al Constituţiei diferenţia comuna, cercul (cuprinzând două sau mai multe comune), republica socialistă şi federaţia (art.95, 131).
În ce priveşte republica socialistă, se preciza că aceasta reprezintă o comunitate de stat bazată pe autoconducere. În fiecare republică poporul muncitor exercită autoconducerea socială, reglementează relaţiile sociale, orientează dezvoltarea economiei şi serviciilor sociale, asigură realizarea drepturilor cetăţenilor, constituţionalitatea şi legalitatea, exercitând toate funcţiile sociale care prezintă un interes comun pentru viaţa politică, economică şi culturală şi pentru dezvoltarea socială din republică, cu excepţia acelor funcţii care sunt rezervate în competenţa federaţiei.
În ceea ce priveşte federaţia, Constituţia prevedea că aceasta apără drepturile suverane ale popoarelor şi orânduirea politică a republicilor. Federaţia era considerată a fi responsabilă de asigurarea suveranităţii, independenţei, integrităţii teritoriale, securităţii şi apărării Iugoslaviei şi de relaţiile ei internaţionale. În aceste domenii, ca şi în alte sectoare despre care în Constituţie se prevedea că răspunde direct, Federaţia avea dreptul şi datoria exclusivă de a edicta legi şi alte prescripţii, de a le aplica şi răspunde de executarea lor.
Federaţia mai avea dreptul şi datoria de a asigura unitatea sistemului economic, a sistemului de repartiţie a produsului social, unitatea sistemului politic şi de autoconducere socială, a libertăţilor elementare şi drepturilor de care trebuie să beneficieze fiecare om şi cetăţean.
Legile fundamentale şi alte acte normative cu caracter general erau obligatorii pe întreg teritoriul Iugoslaviei dacă în actele normative respective nu se preciza că se aplică pe un teritoriu restrâns. În domeniile în care Federaţia adopta legi complete, republicile puteau reglementa numai unele chestiuni concrete de detaliu. În domeniile în care Federaţia adopta legi fundamentale, republicile puteau reglementa relaţiile care nu erau cuprinse în legea federală. Legile federale, atât cele "complete" cât şi cele "fundamentale", puteau împuternici însă unele republici ca în legile lor să reglementeze în mod specific problemele expres determinate.
Numai legile federale puteau să prescrie modalităţile prin care organele administrative federale puteau sista aplicarea actelor generale ale organelor administrative dintr-o republică dacă acestea erau în contradicţie cu legea fundamentală ori cu alte prescripţii federale. În exercitarea funcţiilor menţionate, organele administrative federale aveau dreptul de a da organelor administrative din republici instrucţiuni obligatorii şi de a exercita dreptul de control asupra activităţii acestora.
Constituţia iugoslavă cuprindea dispoziţii legate de tribunale, specificând că acestea au dreptul să promoveze hotărâri în problemele privind drepturile elementare individuale ale cetăţenilor, drepturile patrimoniale, raporturile juridice de muncă şi alte drepturi ale cetăţenilor, să pronunţe pedepse şi alte măsuri contra celor ce săvârşesc fapte penale, să decidă în litigiile ce pun în discuţie legalitatea unor acte individuale ale organelor de stat şi organizaţiilor care exercită funcţii publice.
În ce priveşte constituţionalitatea şi legalitatea, se preciza că "Supravegherea constituţionalităţii şi legalităţii este o datorie a tribunalelor şi altor organe de stat, a organelor de autoconducere socială şi a tuturor celor care exercită funcţii publice şi alte funcţii sociale".
În cadrul prevederilor Constituţiei din 1963 cu privire la organizarea Federaţiei erau precizate atribuţiile exclusive ale Federaţiei care priveau în special: apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale; organizarea forţelor armate; relaţiile politice, economice şi alte raporturi cu ţările străine; securitatea şi controlul graniţelor; reglementarea şi controlul comerţului exterior şi al operaţiilor valutare; stabilirea politicii de emisiune a monedei, reglementarea şi controlul circulaţiei monetare; controlul securităţii navigaţiei aeriene; controlul circulaţiei pasagerilor peste frontieră; controlul mijloacelor de circulaţie şi de comunicaţie de uz internaţional ş.a.
Adunarea Federală, cel mai înalt organ al puterii şi organ de autoconducere socială, dispunea de largi atribuţii. Ea se compunea din Consiliul Federal (care era un consiliu al delegaţiilor cetăţenilor din comune şi republici), Consiliul Economic, Consiliul Cultural-Educativ, Consiliul Social-Sanitar şi Consiliul Organizatoric-Politic (alcătuite din delegaţi ai oamenilor muncii din diferitele comunităţi de muncă). Fiecare consiliu se compunea din 120 deputaţi. Membrii Consiliului Federal erau aleşi de adunările republicane şi adunările provinciilor autonome, alcătuind împreună Consiliul Popoarelor, care dispunea de competenţe specifice în privinţa protecţiei egalităţii în drepturi a popoarelor Iugoslaviei şi a drepturilor republicilor.
În ce priveşte procedura legislativă, Constituţia prevedea (în art.188-189) că o lege sau orice alt act la a cărui adoptare participau în deplină egalitate două consilii, se considera adoptată dacă a fost votată cu texte identice în ambele consilii. Dacă nu se ajungea la un deplin acord referitor la conţinutul textului legii, consiliile urmau să constituie o comisie comună alcătuită dintr-un număr egal de membri, căreia i se încredinţa întocmirea unei propuneri pentru soluţionarea litigiului.
În cazurile în care nu se ajungea la un deplin acord sau când unul din consilii nu adopta textul propus de comisie, proiectul de lege urma să fie examinat într-o şedinţă comună a ambelor comisii. Dacă nici la şedinţa comună nu se ajungea la un acord, actul litigios urma să fie scos de pe ordinea de zi a Adunării şi putea fi repus pe ordinea de zi numai după trecerea unui termen de şase luni.
Consiliul Popoarelor se reunea în mod obligatoriu dacă pe ordinea de zi a Consiliului Federal era înscris un proiect de modificare a Constituţiei Iugoslaviei. El putea propune ca proiectul de lege respectiv să fie modificat, ori ca legea să nu fie adoptată dacă ar fi conţinut prescripţii care nesocoteau egalitatea în drepturi a popoarelor sau republicilor.
În ce priveşte Preşedintele Republicii, Constituţia prevedea că acesta reprezintă R.S.F.I. pe plan internaţional şi este comandantul suprem al forţelor armate, având totodată următoarele atribuţii mai importante: promulgarea legilor federale; promulgarea deciziilor Adunării Federale referitoare la alegerea Consiliului Executiv Federal; numirea şi revocarea ambasadorilor şi miniştrilor plenipotenţiari ai Republicii Socialiste Federative Iugoslavia; primirea scrisorilor de acreditare ale reprezentanţilor diplomatici străini; conferirea de decoraţii; acordarea amnistiei pentru faptele penale stabilite în legile federale; proclamarea stării de război în cazurile când Adunarea Federală nu se putea întruni.
La propunerea Consiliului Executiv Federal, Preşedintele Republicii - în timpul stării de război ori în cazul unui pericol de război iminent - putea emite decrete cu putere de lege care trebuiau să fie înaintate Adunării Federale spre a fi reconfirmate, imediat ce aceasta se putea întruni.
Preşedintele Republicii era ales pe o perioadă de patru ani, neputând fi reales decât o singură dată. Constituţia prevedea obligaţia Preşedintelui de a informa Adunarea în legătură cu problemele interne şi externe. În caz de absenţă, Preşedintele era înlocuit de vicepreşedinte. Acesta era ales tot pe termen de patru ani şi îndeplinea acele sarcini care îi erau încredinţate de Preşedinte, putând chiar prelua unele dintre atribuţiile acestuia.
Consiliul Executiv Federal - organul politico-executiv şi administrativ al Adunării Federale - se compunea dintr-un preşedinte şi un număr determinat de membri. El propunea Adunării Federale definirea politicii interne şi externe; veghea asupra executării legilor federale şi îndeplinirii planului social al Iugoslaviei, realizării bugetului federal şi aplicării altor acte ale Adunării; controla activitatea organelor administrative federale, dându-le îndrumări generale pentru desfăşurarea activităţii; adopta decrete, decizii şi îndrumări referitoare la executarea legilor federale şi altor acte generale ale Adunării Federale, în cazurile când era împuternicit explicit. Consiliul stabilea principiile generale referitoare la organizarea internă a organelor administrative federale; instituia acele organe administrative federale care nu se constituiau în baza legii; ratifica tratatele şi acordurile internaţionale a căror ratificare nu era dată în competenţa Adunării.
Pentru exercitarea funcţiilor administrative de stat date în competenţa Federaţiei, se constituiau Secretariate de stat, Secretariate federale şi alte organe administrative federale. Secretariate de stat erau Secretariatul de Stat pentru afacerile externe şi cel pentru apărarea naţională. Organele administrative federale îşi exercitau independent funcţiile atribuite, în baza şi în limitele prevăzute de Constituţie şi de legile federale.
Tribunalul Suprem al Iugoslaviei
În Constituţie erau incluse importante prevederi legate de Tribunalul Suprem al Iugoslaviei. Acesta elabora orientări principale în legătură cu problemele care prezentau importanţă pentru executarea legilor federale; decidea în cazurile de recurs împotriva sentinţelor tribunalelor supreme republicane; hotăra în situaţia exercitării căilor judiciare extraordinare de recurs împotriva sentinţelor tribunalelor în care fusese încălcată o lege federală. Tribunalul Suprem dispunea de competenţe şi în problemele de contencios administrativ în situaţia unor acte administrative ale organelor sau organizaţiilor federale care exercitau funcţii publice pe întreg teritoriul Iugoslaviei.
Tribunalul Constituţional al Iugoslaviei reprezenta, potrivit Capitolului XIII (art.241-251) o instituţie distinctă, compusă dintr-un preşedinte şi 10 judecători aleşi pe termen de 8 ani. El decidea dacă o lege este conformă cu Constituţia Iugoslaviei; dacă o lege republicană era conformă cu legea federală; soluţiona litigiile existente între Federaţie şi republici, între republici şi între alte comunităţi social-politice referitoare la delimitarea drepturilor pe care le aveau; soluţiona conflictele de competenţă ivite între tribunale şi organele federale.
Tribunalul Constituţional al Iugoslaviei era competent să decidă şi asupra problemelor care implicau protecţia drepturilor de autoconducere şi altor libertăţi, dacă acestea au fost încălcate printr-o decizie sau un act individual emis de organele Federaţiei. Este de menţionat că Tribunalul Constituţional al Iugoslaviei avea dreptul să-şi exprime părerea, în faţa Adunării Federale, în situaţiile în care o constituţie republicană ar fi fost în contradicţie cu Constituţia Iugoslaviei. Dacă Tribunalul Constituţional constata că o lege federală nu este în conformitate cu Constituţia Iugoslaviei, Adunarea Federală era obligată ca într-un termen de şase luni din ziua publicării hotărârii Tribunalului Constituţional să aducă legea în deplin acord cu Constituţia. Dacă Adunarea nu aducea legea federală în deplin acord cu Constituţia Iugoslaviei în acest termen, legea - respectiv dispoziţiile din lege care nu erau în conformitate cu Constituţia - înceta de a mai fi în vigoare.
Constituţia din 7 aprilie 1963 a fost modificată în 1967 şi 1968, aducându-i-se 19 amendamente. În consecinţă, în 1970 s-a adoptat hotărârea elaborării unei noi constituţii a Iugoslaviei, în concordanţă cu schimbările produse şi cu cerinţa fundamentării depline a cadrului constituţional pe baza principiilor autoconducerii. Constituită la 3 iunie 1971, Comisia şi-a desfăşurat activitatea cu sprijinul specialiştilor, finalizându-se - în cele din urmă - în textul noii Constituţii, promulgată la 21 februarie 1974[8].
În expunerea prezentată la şedinţa Consiliului Naţionalităţilor din 22 ianuarie 1974, Mijalko Todorovic (la acea dată preşedintele Comisiei Constituţionale) a evidenţiat faptul că noua Constituţie realizează de fapt o asociere liberă a producătorilor, abolind astfel orice monopol particular sau de stat asupra mijloacelor de producţie şi înfăptuind totodată un nou cadru de asociere, ce permitea celor de produc să participe la activitatea economică, dar şi la viaţa socială. În consecinţă, s-a arătat că noua Constituţie pune un accent deosebit asupra mijloacelor de colaborare în cadrul organizaţiilor de muncă, conferind o calitate superioară dezvoltării comunităţilor care se autogestionează. Depăşind formele clasice ale parlamentarismului tradiţional, noile forme constituţionale iugoslave trebuiau să consacre - în concepţia autorilor noii Constituţii - un sistem de "delegare" către diferite colectivităţi, care participau în acelaşi timp şi la viaţa politică şi organizarea statului[9].
Constituţia din 1974 cuprindea un amplu preambul, în care erau definite noile principii de organizare pe baza autoconducerii şi a participării directe a muncitorilor la viaţa publică şi social-economică. Constituţia propriu zisă cuprindea 6 părţi şi 8 Titluri, în care erau înfăţişate într-un mod mai sistematic decât în Constituţia anterioară, atât problemele conducerii pe bază de autogestiune, cât şi noile structuri statale.
În prima parte a Constituţiei, având un caracter introductiv, se statua că R.S.F.I. este un stat federal întemeiat pe puterea şi autogestiunea clasei muncitoare şi comunitatea democratică autogestionară a cetăţenilor aparţinând unor naţiuni şi naţionalităţi egale în drepturi (art.1). Erau enumerate republicile care compuneau R.S.F.I.: Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Slovenia şi Serbia, precum şi provinciile autonome Kossovo şi Voivodina, care făceau parte din Republica Socialistă Serbia. Constituţia prevedea că fiecare republică socialistă este un stat întemeiat pe suveranitatea naţiunii, pe puterea şi autogestiunea clasei muncitoare şi a tuturor celor ce muncesc. Provincia socialistă autonomă reprezenta o comunitate socio-politică socialistă autonomă, democratică şi autogestionară, care făcea parte din componenţa Republicii Socialiste a Serbiei.
În Constituţie se preciza că teritoriul R.S.F.I. este unic, compus din teritoriul tuturor republicilor socialiste. Teritoriul unei republici nu putea să fie modificat fără acordul său, iar teritoriul unei provincii autonome, fără acordul acesteia. Frontierele Republicii Socialiste Federative Iugoslavia nu puteau fi modificate fără acordul tuturor republicilor şi al provinciilor autonome.
A doua parte a Constituţiei R.S.F.I. din 1974 se ocupa de organizarea socială. Constituţia distingea organizarea elementară a muncii asociate, forma primară de muncă în care muncitorii îşi exercitau direct şi deplin drepturile socio-economice şi autogestionare, hotărând asupra acestora, şi organizaţiile muncii asociate, care reprezentau forme mai elaborate de activitate, concepute şi realizate cu participarea unor indivizi sau colectivităţi.
Comunităţile autogestionare de interese puteau fi întemeiate de către muncitori fie direct, fie prin intermediul organizaţiilor şi comunităţilor autogestionare, drepturile, obligaţiile şi responsabilităţile întemeindu-se pe o convenţie de autogestiune. Agricultorii şi membrii familiilor lor beneficiau de toate drepturile prevăzute de Constituţie, ca şi muncitorii care foloseau mijloacele sociale. Agricultorii puteau să pună în comun munca şi mijloacele lor, formele de asociere fiind definite în asemenea situaţii pe baza unui statut. Agricultorii puteau să-şi conserve dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care le puteau pune la dispoziţia cooperativelor agricole, ori să-şi stabilească un drept la restituirea valorii acestora. Constituţia recunoştea şi posibilitatea exercitării muncii individuale autonome, cu mijloace aparţinând cetăţenilor, legea determinând în toate cazurile condiţiile în care urma să se desfăşoare asemenea activităţi (art.64-68 din Constituţie).
Planurile sociale ale comunităţilor socio-politice urmau să fie adoptate urmărindu-se punerea de acord a obiectivelor comune ale dezvoltării economice şi sociale în comune, provincii, republici şi la nivelul Federaţiei, pe baza progreselor organizaţiilor de muncă asociată, comunităţilor de autogestionare de interese şi altor organizaţii şi comunităţi autogestionare. Organele de stat nu aveau, faţă de organizaţiile muncii asociate şi alte organizaţii şi comunităţi autogestionare, decât drepturile determinate în virtutea Constituţiei. În organizaţiile elementare şi organizaţiile de muncă asociată se constituau consilii muncitoreşti, ca organe de gestiune a muncii, cât şi a altor probleme ale organizaţiei respective. În organizaţiile de muncă asociată mai existau şi organe de direcţie, care executau hotărârile Consiliului muncitoresc şi ale organului său executiv, fiind responsabile faţă de comunitatea în care îşi desfăşurau activitatea.
În sistemul Constituţiei iugoslave, pe calea unor convenţii autogestionare şi a unor acorduri sociale, muncitorii şi alţi lucrători urmau să-şi reglementeze raporturile reciproce, să-şi armonizeze interesele şi să-şi reglementeze raporturile de importanţă socială.
Constituţia iugoslavă consacra existenţa Avocatului General al autogestiunii - organ independent al comunităţii sociale, care avea dreptul să recurgă la măsurile şi căile legale pentru a asigura protecţia socială a drepturilor de gestionare a muncitorilor şi proprietăţii sociale.
În cadrul sistemului autogestiunii, un rol important îl aveau adunările, ca organe supreme ale puterii, în cadrul drepturilor şi îndatoririlor unei anumite comunităţi sociale. Adunarea determina politica şi hotăra asupra problemelor fundamentale interesând viaţa şi dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală a unei anumite colectivităţi, adoptând totodată bugetul şi planul social. În comunităţile social-politice se constituiau, ca organe executive ale adunărilor, consilii executive sau orice fel de alte organe executive colegiale corespunzătoare.
Un Titlu important al Constituţiei iugoslave era consacrat libertăţilor, drepturilor şi îndatoririlor omului şi cetăţeanului - Titlul III (art.153-203). În afara unor drepturi deja menţionate şi pe care le întâlnim şi în constituţia anterioară, remarcăm consacrarea expresă a dreptului muncitorului şi al cetăţeanului la autogestiune, considerat imprescriptibil şi inalienabil. Aşa cum prevedea Constituţia, "muncitorul organizaţiei de muncă asociată, precum şi muncitorul oricăror forme de asociere a muncii, de mijloace şi de interese, are dreptul, fără deosebire de vârstă, să aleagă şi să fie ales membru al delegaţiilor şi adunării comunităţilor socio-politice şi să aleagă delegaţi la adunările comunităţilor". Se recunoştea, totodată, dreptul tuturor muncitorilor de a fi aleşi membri sau delegaţi în organele de gestiune ale organizaţiei.
O prevedere interesantă a Constituţiei stabilea că dobândirea unui drept de habitaţie de către un cetăţean asupra locuinţei îi permitea acestuia să utilizeze locuinţa în permanenţă, pentru a-şi satisface nevoile sale şi ale familiei în materie de locuinţă. Remarcăm şi prevederea care dispunea că "pedeapsa cu moartea nu poate fi stabilită şi pronunţată decât cu titlu de excepţie şi numai pentru actele criminale cele mai grave". O prevedere demnă de semnalat este şi aceea potrivit căreia "respectul persoanei umane şi demnităţii umane era garantat în procedura penală şi în orice altă procedură în caz de privaţiune de libertate, precum şi în timpul duratei executării pedepsei". Sunt de semnalat prevederile cu privire la protecţia foştilor combatanţi, a invalizilor de război, a membrilor de familie ai celor care au murit în timpul războiului, enunţarea ca un drept al omului a dreptului la un mediu de viaţă sănătos.
Prevederile legate de constituţionalitatea legilor stabileau necesitatea asigurării unei concordanţe între Constituţia federaţiei şi Constituţiile republicilor. În cazul în care o lege a unei republici sau a unei provincii se afla în contradicţie cu legea federală, ea putea fi aplicată numai temporar, până la hotărârea Curţii Constituţionale; dacă organele federale erau responsabile de execuţie, se aplica legea federală. Tratatele şi acordurile internaţionale urmau să fie aplicate din ziua intrării lor în vigoare, afară de situaţiile în care actul de ratificare însuşi nu ar fi dispus altfel.
În ceea ce priveşte sistemul judiciar reţine atenţia distincţia între tribunalele ordinare şi tribunalele autogestionare, care rezolvau acele litigii ce ţineau de raporturile social-economice şi de alte raporturi autogestionare (Titlul V, art.217-236). Acestea din urmă erau instituite sub forma unor tribunale ale muncii asociate, a curţilor de arbitraj, consiliilor de conciliere, tribunalelor alese şi altor forme de tribunale autogestionare.
Cu privire la apărarea naţională reţine atenţia prevederea care dispune că "nimeni nu are dreptul să recunoască sau să semneze capitularea, nici să accepte sau să recunoască ocupaţia R.S.F.I. sau a uneia din părţile sale". Constituţia prevedea că nimeni nu avea dreptul să împiedice cetăţenii să lupte contra inamicului care atacă ţara lor. Asemenea acte erau considerate anticonstituţionale, fiind pedepsite ca acte de trădare.
Raporturile în cadrul Federaţiei
O importantă parte a Constituţiei era consacrată raporturilor în cadrul Federaţiei. Se preciza că prin intermediul organelor federale se asigura independenţa şi integritatea teritorială a ţării, sistemul de raporturi socio-economice, reglementarea drepturilor fundamentale ale muncitorilor în munca asociată.
Organizarea Federaţiei cuprindea Adunarea R.S.F.I. ca organ de autogestiune socială şi organ suprem al puterii, în limitele drepturilor şi îndatoririlor Federaţiei (art.282-312 din Constituţie).
Adunarea Federală era compusă din două Camere: Consiliul Federal, compus din delegaţii organizaţiilor şi comunităţilor autogestionare şi ai organizaţiilor socio-politice din republici şi provinciile autonome şi Consiliul Republicilor şi al Provinciilor, alcătuit din delegaţi ai adunărilor republicilor şi adunărilor provinciilor autonome.
Consiliul Federal era competent să decidă în problemele revizuirii Constituţiei, să determine politica internă şi externă, să adopte legile federale, bugetul, să decidă în problemele păcii şi războiului, să ratifice tratatele ş.a. Consiliul Republicilor şi Provinciilor urma să adopte planul social, să determine politica economică şi să adopte legi federale în problemele economice, să fixeze volumul total al cheltuielilor bugetare ale federaţiei.
Adunarea Federală în întregul său, cuprinzând ambele Camere, era chemată să decidă asupra problemelor majore, inclusiv revizuirea Constituţiei, adoptarea planului social, alegerea Preşedintelui Republicii, a preşedintelui şi membrilor Consiliului Executiv Federal, a preşedintelui şi judecătorilor Curţii Supreme, exercitând totodată controlul politic asupra lucrărilor Consiliului Executiv Federal şi al organelor administrative federale. Existau, prin urmare, competenţe comune ale celor două Camere reunite în Adunarea R.S.F.I., şi competenţe specifice, aparţinând fiecăruia dintre consilii.
Preşedinţia colegială a Republicii
Preşedinţia Republici reprezenta, în sistemul acestei constituţii, o instituţie colectivă, din care făceau parte reprezentanţi ai tuturor republicilor şi provinciilor autonome, şi în care preşedinţia era exercitată prin rotaţie. Principalele atribuţii ale preşedinţiei erau: propunerea candidatului pentru funcţia de preşedinte al Consiliului Executiv Federal, promulgarea legilor federale, numirea ambasadorilor, acordarea de decoraţii, avansarea generalilor şi amiralilor etc.
Preşedinţia Republicii trebuia să informeze Adunarea R.S.F.I. cu privire la problemele politicii interne şi externe, propunând acesteia dezbaterea anumitor probleme în scopul adoptării unor hotărâri. Fiecare membru al preşedinţiei se bucura de imunitate. Membrii preşedinţiei erau aleşi pe cinci ani, nimeni neputând fi ales decât de două ori în mod consecutiv în această funcţie. În caz de pericol iminent de război, mandatul membrilor preşedinţiei era prorogat până când împrejurările ar fi permis alegerea unor noi membri. În numele preşedinţiei colective a republicii, cel care exercita funcţia de preşedinte reprezenta R.S.F.I., conducea şedinţele preşedinţiei, semna actele adoptate, veghea la punerea lor în aplicare. Acesta asigura totodată comandamentul forţelor armate ale Iugoslaviei, în conformitate cu prevederile Constituţiei şi ale legii federale. Deşi Constituţia din 1974 instituia această formă colegială de preşedinţie, în virtutea meritelor obţinute în timpul războiului de Iosip Broz Tito, acestuia i s-a recunoscut dreptul de a fi preşedinte al republicii "fără limitarea duratei mandatului său".
Revizuirea Constituţiei comporta o procedură de consultări la două nivele: atât al proiectului, cât şi al textului adoptat, care trebuiau să întrunească consimţământul republicilor şi provinciilor autonome.
Constituţia iugoslavă din 1974 a fost completată prin 48 de amendamente care au adus precizări şi dezvoltări în legătură cu sistemul relaţiilor economice, principiile economiei de piaţă, cooperarea dintre republici, rolul preşedinţiei colective ş.a.[10].
Principalele schimbări constituţionale au avut în vedere reducerea rolului statului în relaţiile sociale şi dezvoltarea unor relaţii libere între asociaţiile de muncă. Totodată, s-a tins spre asigurarea unei mai mari independenţe a agenţilor economici şi de afaceri pe piaţa iugoslavă, privită ca o piaţă integrată, spre o mai bună funcţionare a sistemelor tehnice şi tehnologice, spre întărirea autoconducerii şi eliminarea tendinţelor autarhice, consolidarea organizaţiilor de muncă în realizarea intereselor colective ale muncitorilor. Prezintă un deosebit interes amendamentul XV, privind garantarea investiţiilor făcute de către investitori străini, organizaţii, bănci sau alte organisme internaţionale[11]. Constituţia preciza în acest amendament că investitorii străini au dreptul să participe la conducerea organismelor mixte pe timpul în care ei au efectuat o investiţie, să transfere profitul, să repatrieze capitalul, beneficiind totodată şi de alte drepturi prevăzute prin contract. Reţine atenţia şi amendamentul XVII, care se îndepărtează de la concepţia "clasică" a planificării, transformând planificarea într-o orientare generală a activităţilor economice[12], investitorii şi organismele de muncă nefiind obligaţi să-şi modifice planurile proprii în cazul în care s-ar decide o oarecare "îndepărtare" de la planurile şi obiectivele stabilite. Aceste importante modificări au fost adoptate în special ca o consecinţă a extinderii şi amplificării proceselor de reformă pe care le cunoscuse încă mai de mult timp economia iugoslavă. Amintim că la 30 decembrie 1988, Comitetul Executiv Federal (Guvernul) iugoslav, prezidat de Branko Mikulic, şi-a prezentat demisia, abia la 16 martie 1989 fiind ales un nou guvern, condus de Ante Markovic. În cuvântul său de investitură, noul premier a subliniat că piaţa solicită "independenţă şi responsabilitate" şi că viteza cu care va fi posibilă acţiunea deplină a legilor pieţii "depinde de abilitatea societăţii să se transforme ea însăşi, de voinţa şi motivaţia omului pentru a-şi asuma riscuri"[13]. Premierul a mai relevat necesitatea de a se asigura "competiţia între diferitele tipuri de proprietate şi entităţi economice-sociale, cooperative, particulare, mixte şi chiar străine"[14].
Relaţiile în cadrul Federaţiei
Concomitent cu preocupările pentru adaptarea economiei iugoslave la cerinţele economiei de piaţă s-au manifestat şi preocupări cu privire la o mai bună organizare a relaţiilor dintre republicile ce alcătuiesc Federaţia iugoslavă. În septembrie şi octombrie 1990 au fost supuse Adunării R.S.F.I. spre aprobare două proiecte: un proiect pentru un sistem constituţional al Iugoslaviei, pe baze federale, şi un model confederativ cu privire la relaţiile statelor slavice de sud[15].
Modelul federativ relua, în general, principiile cuprinse în Constituţia R.S.F.I. cu amendamentele ulterioare, sintetizând principiile organizării federale în 49 de articole şi 15 propuneri. Reţine atenţia ideea că Republica Federală a Iugoslaviei este un stat al unor cetăţeni egali şi al unor republici egale, constituit pe baze democratice, cu respectul drepturilor omului, supremaţiei dreptului şi justiţiei sociale. Se arăta că Republica Federală a Iugoslaviei constituie, totodată, o zonă economică unificată din punct de vedere economic şi juridic. Fiecare republică avea dreptul de a hotărî să iasă din federaţia iugoslavă. În asemenea cazuri, urma să fie adoptată o lege care să reglementeze raporturile dintre Republica Federală a Iugoslaviei şi republica ce a decis să părăsească uniunea. În acelaşi timp, urmau să fie reglementate toate problemele ce decurgeau din secesiune, stabilindu-se modul în care urma să se efectueze delimitarea teritorială între R.S.F.I. şi republica ce a decis să se retragă din federaţie[16].
Dintre prevederile cuprinse în acest proiect amintim egalitatea în drepturi a cetăţenilor, protecţia minorităţilor, garantarea tuturor formelor de proprietate, conceperea R.S.F.I. ca o zonă economică integrată, posibilitatea pentru străini de a dobândi proprietăţi ş.a.
Proiectul reorganizării Iugoslaviei pe baze federale păstra atribuţiile Adunării Federale, alcătuită din două Camere - Consiliul Federal, compus din 200 de deputaţi aleşi direct de către cetăţeni şi 20 aleşi de către republici, şi Consiliul Republicilor, cuprinzând 90 de deputaţi dintre care 15 aleşi direct de fiecare republică, într-un mod stabilit de legile republicii respective. Constituţia crea instituţia Preşedintelui Republicii (renunţând la preşedinţia colectivă) şi înlocuia Consiliul Executiv printr-un Guvern federal. Erau menţinute Curtea Constituţională a Iugoslaviei, cu atribuţiile arătate, şi Curtea Supremă Federală.
Modelul confederal propus de republicile Croaţia şi Slovenia cuprindea opt capitole şi era însoţit de un proiect de Tratat cu privire la Confederaţia Iugoslaviei - alianţa republicilor slave de Sud[17].
Proiectul avea în vedere organizarea confederaţiei ca "alianţă de state suverane, în scopul realizării unor obiective comune"[18]. Se prevedea că interesele de bază ale confederaţiei vor fi în primul rând cele economice, pentru a asigura o piaţă reciprocă şi includerea progresivă a republicilor în procesul european de integrare. Confederaţia trebuia să garanteze totodată înfăptuirea obiectivelor de apărare şi securitate, apărând frontierele tuturor membrilor săi.
Printre principiile pe care trebuia să se axeze viitoarea confederaţie erau menţionate acceptarea respectului pentru drepturile fiecărui stat la existenţă, independenţă, egalitate, neamestec şi accesul la comerţul internaţional, obligaţia de apărare reciprocă de atacuri străine îndreptate împotriva alianţei, aducerea la îndeplinire a obligaţiilor cuprinse în Convenţia europeană a drepturilor omului din 1950, interzicerea discriminării între cetăţenii statelor membre, libertatea de mişcare, libertatea de deplasare a forţei de muncă fără nici un fel de discriminări ş.a.
Proiectul făcea o distincţie între membrii originari ai tratatului şi ţările care ar fi devenit ulterior părţi la acesta, cu care confederaţia urma să încheie tratate separate ce trebuiau să fie supuse ratificării de către statul în cauză, cât şi de statele confederaţiei.
Relaţiile economice comportau o uniune vamală, o piaţă comună şi o uniune monetară. Se lăsa deschisă problema monedei, prevăzându-se două alternative: o monedă proprie a fiecărui stat sau o monedă comună a tuturor statelor confederate, având o Bancă Centrală de emisie.
Statele membre ale confederaţiei urmau să aibă fiecare propria lor armată, dar în caz de pericol ele puteau trimite contingente militare pentru constituirea unor forţe armate comune.
Pe planul relaţiilor internaţionale, fiecare stat membru al confederaţiei era considerat un subiect independent de drept internaţional. Membrii alianţei dispuneau de reprezentanţe diplomatice independente. Cu toate acestea, ele puteau şi trebuiau să colaboreze în domeniul relaţiilor internaţionale.
În ceea ce priveşte instituţiile confederaţiei[19], proiectul preconiza un Parlament consultativ, ales prin vot direct în fiecare dintre statele membre, un Consiliu de miniştri (după modelul C.E.E.) cuprinzând câte un reprezentant al fiecărei ţări membre în alianţă, un Comitet executiv numit de guvernele statelor membre şi o Curte confederală.
Pentru finanţarea participării la confederaţie, se aveau în vedere două alternative: a) suportarea de către fiecare stat confederat a cheltuielilor legate de propria sa participare la instituţiile confederaţiei; sau b) suportarea cheltuielilor comune pe baza unor criterii mixte (venitul pe cap de locuitor al statului în cauză, întinderea teritoriului şi mărimea populaţiei)[20].
Adunarea R.S.F.I. a luat în discuţie ambele proiecte, în toamna anului 1990. Ea nu a putut ajunge la o concluzie, dar a apreciat necesitatea studierii lor în continuare, hotărând ca până la crearea noilor structuri să fie menţinute structurile existente şi să se evite schimbările unilaterale de ordin constituţional[21].
Evoluţiile din 1991. Secesiunea Croaţiei şi Sloveniei
Evoluţiile ulterioare survenite în cursul anului 1991 au devansat însă propunerile juriştilor şi preocupările pentru modificarea bazelor constituţionale ale ţării. La 25 iunie 1991 Parlamentul Croaţiei a adoptat Declaraţia cu privire la independenţa şi suveranitatea acestei republici şi totodată o Cartă a drepturilor etnicilor sârbi. Parlamentul Sloveniei a adoptat, în aceeaşi zi, o Rezoluţie prin care se declara independenţa acestei republici[22], validându-se în felul acesta rezultatele plebiscitului ce a avut loc în decembrie 1990, când peste 60% din populaţia ţării s-a pronunţat pentru separarea Sloveniei de Federaţia Iugoslavia[23].
Curtea Constituţională a Iugoslaviei s-a pronunţat însă împotriva Declaraţiei de independenţă a Sloveniei, considerând-o anticonstituţională. Totodată, invocând prevederile Constituţiei din 1974, aplicabile la ansamblul teritoriului iugoslav, Curtea Constituţională a "suspendat" Decizia Guvernului de la Ljubliana, potrivit căreia taxele vamale percepute la frontierele Sloveniei trebuiau vărsate la bugetul acestei republici şi nu la cel federal.
Curtea Constituţională a mai considerat ca fiind anticonstituţională şi hotărârea din 18 iulie 1991 a Prezidiului Iugoslaviei privind retragerea în termen de trei luni a unităţilor armatei federale din Slovenia. Curtea a motivat că o asemenea retragere împiedică de fapt armata federală să-şi îndeplinească sarcina prevazută de Constituţie de a apăra frontierele externe ale Iugoslaviei[24].
Parlamentul European a examinat şi el, la timpul respectiv, mai multe proiecte de rezoluţii favorabile recunoaşterii de către cele 12 ţări membre ale C.E.E. a independenţei Sloveniei şi Croaţiei. Ele nu au putut fi însă adoptate datorită deosebirilor de nuanţe ce s-au înregistrat între ţările vest-europene în această problemă. Cele două republici (Croaţia şi Slovenia) care consimţiseră iniţial să amâne cu trei luni punerea în practică a declaraţiilor de secesiune, le-au pus în practică la împlinirea termenului preconizat (7 octombrie, orele 24,00). Între timp, preşedinţia iugoslavă s-a destrămat prin retragerea reprezentanţilor Croaţiei şi Sloveniei, dar şi ai Macedoniei şi Bosniei-Herţegovina, care nu au acceptat asumarea unor atribuţiuni ale Parlamentului federal de către o "preşedinţie restrânsă", organul colectiv prezidenţial transformându-se practic într-un exponent al Serbiei şi aliaţilor săi (Muntenegru, Kossovo şi Voivodina)[25]. În aceste condiţii, armata iugoslavă a decis să intervină împotriva republicilor secesioniste, în special a Croaţiei. Ţările C.E.E. care şi-au asumat un rol de mediere între participanţi au dat mai multe avertismente Serbiei şi au organizat mai multe reuniuni la Haga, în scopul elaborării unei soluţii care să evite continuarea vărsărilor de sânge şi să restabilească ordinea. Formula propusă de C.E.E. avea în vedere o serie de măsuri importante, printre care reorganizarea Iugoslaviei ca stat confederativ. Aceste propuneri nu au fost însă acceptate de către Serbia, de subliniat fiind şi faptul că pe teritoriul Croaţiei se găseşte o puternică minoritate sârbă. Această minoritate ar fi dorit mai curând o "ajustare" a frontierelor, decât să rămână mai departe în cadrul unui viitor stat croat. La această poziţie au contribuit şi vechile resentimente, din perioada celui de-al doilea război mondial, când Croaţia - devenită "independentă" sub dominaţia germano-italiană - a procedat la persecuţii şi atrocităţi împotriva etnicilor sârbi.
Evoluţiile crizei iugoslave de la sfârşitul anului 1991 şi începutul anului 1992 au fost marcate de mai multe evenimente importante. La 17 decembrie 1991 miniştrii de externe ai Comunităţii Economice Europene, întruniţi la Bruxelles, au adoptat o declaraţie care a stabilit condiţiile eventualei recunoaşteri a unor noi state de către Comunitatea Europeană în Europa de răsărit şi Uniunea Sovietică. Printre condiţiile viitoarei recunoaşteri erau menţionate: acceptarea angajamentelor pertinente în materie de securitate şi stabilitate regională, a principiilor democraţiei şi drepturilor omului, oferirea unor garanţii pentru drepturile minorităţilor şi grupurilor etnice, respectarea inviolabilităţii frontierelor, acceptarea reglementării prin acorduri, inclusiv pe calea arbitrajului, a problemelor privind succesiunea de stat şi conflictele regionale[26].
La 15 ianuarie 1992, traducând în viaţă doctrina menţionată mai sus, ţările Comunităţii Economice Europene au recunoscut Croaţia şi Slovenia. Deşi iniţial această hotărâre a stârnit reacţii în Serbia şi în provinciile croate locuite de populaţie sârbă, în final a fost acceptat un Plan al Organizaţiei Naţiunilor Unite privind constituirea Forţei de Protecţie a Naţiunilor Unite (UNPROFOR) având scopul de a facilita degajarea unei soluţii politice a crizei din Iugoslavia. Planul viza, printre altele, respectarea acordului de încetare a focului semnat la Sarajevo la 2 ianuarie 1992, dislocarea Forţelor O.N.U. (estimate la 14.000 persoane) în Slavonia de Est, Krajna şi Slavonia Occidentală, trei zone din Croaţia în care populaţia de origine sârbă este majoritară, precum şi în zonele de frontieră ale Bosniei şi Herţegovinei. Durata prezenţei trupelor O.N.U. urma să fie, în principiu, de un an, armata iugoslavă trebuind să se retragă din Croaţia, iar forţele neregulate şi alte unităţi de apărare să fie dezarmate. Autorităţile locale trebuiau să funcţioneze pe bază interimară sub supravegherea O.N.U. până la găsirea unei soluţii politice globale. Totodată, ele trebuiau să reflecte compoziţia naţională a populaţiei din zonele respective înainte de izbucnirea războiului. Înaltul Comisariat al O.N.U. pentru refugiaţi urma să elaboreze şi să aplice un plan care să permită unui număr de peste o jumătate de milion de persoane să se întoarcă la casele lor după desfăşurarea Forţelor O.N.U.[27].
Procesul de destrămare a statului federal iugoslav a continuat, comunitatea internaţională recunoscând desprinderea din federaţie a Sloveniei şi Croaţiei[28]. Slovenia a fost recunoscută ca independentă de către ţările comunităţii internaţionale, fiind admisă în Organizaţia Naţiunilor Unite la 22 mai 1992, iar Croaţia în aceeaşi zi. Bosnia-Herţegovina şi-a proclamat şi ea independenţa la 3 martie 1992, în absenţa reprezentanţilor sârbi, fiind recunoscută la 6 aprilie 1992 de către statele Comunităţii Europene şi admisă în O.N.U. la 22 mai 1992. Sârbii din Bosnia-Herţegovina au proclamat, la rândul lor, propria republică independentă la 7 aprilie 1992, iar la 3 iulie 1992 s-a anunţat şi crearea unui stat croat independent în Sud-Vestul Bosniei. De atunci, cu fluctuaţii, războiul civil în această ţară continuă să provoace numeroase victime iar soluţiile politice, deşi acceptate pentru moment de către beligeranţi, nu oferă prea multe speranţe pentru rezolvarea definitivă negociată a conflictului. Iniţial sprijinitoare a sârbilor bosniaci, Serbia a rupt apoi legăturile cu aceştia, conformându-se rezoluţiilor O.N.U. Fosta Iugoslavie s-a reorganizat şi ea la 27 aprilie 1992, noua Federaţie iugoslavă cuprinzând Republica Serbia cu regiunile Voivodina şi Kosovo şi Republica Muntenegru. Macedonia, a cărei suveranitate a fost proclamată la 25 ianuarie 1991 de Parlamentul de la Skopje, a organizat la rândul său un referendum, boicotat de comunităţile sârbă şi albaneză, în cadrul căruia 90% din populaţie s-a pronunţat pentru independenţă. Proclamată oficial la 15 septembrie 1991, Republica Macedonia a fost totuşi nevoită să accepte denumirea de "Fosta Republică Iugoslavă Macedonia", datorită opoziţiei Greciei. Toate fostele republici iugoslave care s-au desprins din Federaţie au devenit membre ale O.N.U. şi ale altor organisme internaţionale, la activitatea cărora continuă să participe şi fosta Federaţie, considerabil redusă în urma secesiunilor produse în anii 1990-1991[29].
Examinarea practicii urmate de fostele republici iugoslave în cadrul O.N.U. şi al altor organisme internaţionale demonstrează dorinţa de a asigura continuitatea vechilor angajamente internaţionale. Noile republici desprinse din fosta Federaţie iugoslavă au dat declaraţii de "acceptare a obligaţiilor prevăzute în Carta O.N.U.", în timp ce Federaţia iugoslavă restrânsă şi-a păstrat calitatea de parte la toate tratatele, deşi i-a fost contestată calitatea de membru originar al organizaţiei[30]. În ceea ce priveşte modalitatea juridică prin care s-a asigurat continuarea participării republicilor la o serie de tratate internaţionale multilaterale, este de notat că majoritatea lor au înţeles să devină părţi la angajamentele internaţionale pe cale de succesiune. Aşa, de pildă, Croaţia a devenit parte la Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile Naţiunilor Unite pe cale de succesiune, la 12 octombrie 1992[31]; Slovenia, la 6 iulie 1992, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei la 18 august 1993. La Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, Croaţia a devenit parte la 12 octombrie 1992, pe calea declaraţiei de succesiune; Slovenia - la 6 iulie 1992, prevalându-se de semnarea şi ratificarea acestei convenţii de către Federaţia iugoslavă în 1961 şi respectiv în 1963. În ce priveşte Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare, Croaţia a devenit parte în acelaşi mod, pe cale de declaraţie de succesiune, la 12 octombrie 1992, Slovenia la 6 iulie 1992, iar Bosnia-Herţegovina la 1 septembrie 1993. La Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Croaţia a devenit parte pe calea declaraţiei de succesiune la 12 octombrie 1992, Slovenia la 6 iulie 1992, Bosnia-Herţegovina la 1 septembrie 1993 etc. Este de remarcat, deci, că în ce priveşte tratatele multilaterale al căror depozitar este Secretarul General al Naţiunilor Unite, statele membre ale fostei federaţii iugoslave au înţeles să folosească titlul juridic al predecesorului lor, respectiv fosta federaţie. În schimb, în ce priveşte relaţiile bilaterale ale acestor state cu state vecine, cu alte ţări ale lumii, s-a recurs în general la încheierea de acorduri noi. Considerăm necesar să observăm că, dacă în ceea ce priveşte practica acordurilor multilaterale s-a acceptat ideea succesiunii, nu se poate considera că ar exista o tendinţă generală în acest sens, care ar viza toate acordurile încheiate de statele membre ale fostei Federaţii iugoslave, deoarece există şi situaţii în care o asemenea practică nu ar avantaja ţările în cauză. Este de notat că spre deosebire de fenomenul de dizolvare a fostei U.R.S.S., unde atribuţiile fostei Uniuni au fost în general preluate de Rusia, în cazul Iugoslaviei - cu excepţia calităţii acesteia de membră originară a O.N.U. şi a calităţii de parte la numeroase tratate multilaterale - nu s-a produs o recunoaştere generală, "de principiu", a succesiunii fostei Federaţii iugoslave de către noile entităţi apărute.
La 21 noiembrie 1995, la Baza aeriană Wright-Patterson din Dayton, statul Ohio, a fost parafat Acordul de pace pentru Bosnia de către preşedinţii bosniac - Alia Izetbegovici, croat - Franjo Tudjman şi sârb - Slobodan Miloşevici. Acordul a fost parafat în prezenţa Secretarului de Stat american Warren Cristopher şi a reprezentanţilor celor cinci membri ai Grupului de contact: Germania, Franţa, S.U.A., Marea Britanie şi Rusia[32]. Acelaşi Acord a fost semnat ulterior la Paris, la 14 decembrie 1995, de aceleaşi părţi care l-au parafat la Dayton[33].
Principalele prevederi ale Acordului sunt următoarele:
- Bosnia-Herţegovina va rămâne un stat unitar, în actualele sale frontiere, însă divizat în două entităţi distincte: Federaţia croato-musulmană (care va controla 51% din teritoriu) şi Republica Sârbă (căreia îi revin 49%);
- Bosnia-Herţegovina va avea un Guvern central, o preşedinţie, un forum legislativ bicameral, o Curte Supremă şi o Bancă Federală; de asemenea, fiecare din cele două entităţi va avea un Preşedinte şi un organ legislativ propriu;
- în competenţa Guvernului central vor intra: politica externă, comerţul exterior, regimul vamal, politica monetară, imigrările, operaţiunile de comunicaţii şi control al traficului aerian intern şi internaţional;
- Sarajevo, capitala ţării, va fi un oraş unificat deschis;
- enclava musulmană Goradje din Estul Bosniei va fi legată de Guvernul bosniac printr-un coridor;
- statutul portului Brcko, care leagă teritoriile controlate de sârbi în Nordul Bosniei, va fi stabilit în termen de un an pe calea unui arbitraj internaţional;
- toate forţele armate străine, cu excepţia trupelor O.N.U., vor trebui să se retragă într-un termen de 30 de zile;
- forţa de menţinere a păcii sub Comandament N.A.T.O. va înlocui trupele O.N.U. din Bosnia. Această forţă va purta denumirea de "Forţa multinaţională militară de implementare" (IFOR), având misiuni de supraveghere şi control şi fiind autorizată să folosească forţa pentru prevenirea violenţei;
- într-un termen de 6-9 luni de la semnarea la Paris a Acordului de pace, urmează să se desfăşoare alegeri pentru desemnarea tuturor instituţiilor centrale ale Federaţiei şi ale Republicii Sârbe;
- refugiaţii şi cetăţenii care şi-au părăsit domiciliul beneficiază de dreptul legal de a-şi redobândi locuinţele părăsite sau de a primi compensaţii materiale;
- va fi constituită o Comisie pentru drepturile omului, compusă dintr-un Ombudsman şi o Cameră pentru drepturile omului, având competenţa să ancheteze cazurile de violare a drepturilor omului pe întregul teritoriu al Bosniei;
- nu vor putea fi aleşi în funcţii publice persoanele puse sub acuzare de Tribunalul Internaţional de la Haga.
O aplicaţiune a acestui din urmă punct a fost făcută ulterior, când fostul conducător al sârbilor bosniaci, Radovan Karadjici, acuzat de crime de război, a declarat că se retrage din viaţa politică.
În ultimii ani, Iugoslavia s-a situat în mod constant în centrul atenţiei opiniei publice europene şi chiar mondiale, ca o consecinţă a unor evenimente grave care au avut implicaţii pe plan politic, dar şi pe plan extern şi al ordinii constituţionale. Amintim astfel suprimarea de către Guvernul Miloşevici a autonomiei provinciilor Kosovo şi Metohia (în care locuiau iniţial peste 82% etnici albanezi), declanşarea ostilităţilor de către Armata de Eliberare din Kosovo (UCK), eşecul negocierilor de la Rambouillet, operaţiunile militare aeriene ale NATO în spaţiul aerian iugoslav soldate cu victime şi mari pagube materiale, acceptat de către Iugoslavia în final, a planului de pace propus de ţările membre ale Grupului "G.8", rezoluţia Consiliului de Securitate privind staţionarea unei forţe de securitate internaţionlă în Kosovo (KFOR). Pe plan intern s-au manifestat disensiuni în cadrul federaţiei ca urmare a dorinţei Republicii Muntenegru de a dobândi un statut de independenţă. Alegerile prezidenţiale anticipate - mai întâi contestate - sunt câştigate de liderul Opoziţiei Democratice din Serbia - Vojislav Kostunica, care devine la 7 octombrie 2000 preşedinte al ţării. Fostul preşedinte Slobodan Miloşevici, acuzat iniţial de corupţie şi deturnare de fonduri, este predat Tribunalului Internaţional de la Haga ca urmare a unei hotărâri a Guvernului Serbiei, adoptată însă fără încunoştiinţarea preşedintelui Kostunica. Aflat în detenţie, Miloşevici contestă competenţa Tribunalului Penal Internaţional de a-l judeca.
Prevederile Constituţiei actuale a Republicii Federale Iugoslavia
La 27 aprilie 1992, participanţii la sesiunea comună a Adunărilor Naţionale ale Republicilor Serbia şi Muntenegru şi-au exprimat dorinţa de a continua Federaţia Iugoslavă ca personalitate juridică, respectând obligaţiile internaţionale asumate de aceasta faţă de alte state[34]. Declaraţia adoptată de participanţii la sesiunea comună exprimă disponibilitatea Federaţiei Iugoslave de a rezolva toate problemele litigioase cu celelalte foste republici iugoslave care au ieşit din Federaţie, urmând ca problemele în litigiu să fie rezolvate prin negocieri sau prin arbitrajul Curţii de la Haga. Declaraţia reafirmă, totodată, calitatea R.F.Iugoslavia de continuatoare juridică a fostei R.S.F.I., misiunile diplomatice şi consulare ale fostei R.S.F.I. devenind misiuni diplomatice ale noii Federaţii Iugoslave. Declaraţia mai exprimă interesul în reconstrucţia ţării, inexistenţa unor revendicări teritoriale faţă de alte ţări şi ataşamentul faţă de principiile respectării drepturilor omului. Declaraţia reafirmă, de asemenea, ataşamentul Iugoslaviei faţă de principiile Cartei O.N.U. şi ale Mişcării de nealiniere.
Constituţia adoptată la 27 aprilie 1992, modificată în 1999, cuprinde un preambul şi 144 articole grupate în 10 secţiuni. Odată cu Constituţia a fost adoptată şi Legea constituţională pentru implementarea Constituţiei republicii Federale Iugoslavia, cuprinzând 24 de articole.
Privită sub aspectul tipurilor de regimuri constituţionale pe care le-am examinat, noua Republică Federală Iugoslavia a reprezentat o republică semi-prezidenţială, preşedintele său fiind ales prin vot direct de către alegători, iar importante atribuţii revin, de asemenea, primului ministru. Preşedinte al Republicii Federale Iugoslavia a fost desemnat Vojislav Kostunica (2000), iar prim-ministru Dragiśa Pesic (17 iulie 2001).
De remarcat este şi faptul că spre deosebire de multe alte constituţii, în Constituţia Iugoslaviei exista o prevedere expresă în sensul că Preşedintele şi primul ministru nu pot aparţine aceleiaşi republici (art.97). Urmând sistemul american, preşedintele singur nu avea dreptul să dizolve Adunarea Federală. Ea putea fi dizolvată numai la cererea Guvernului federal, dar nu în situaţia în care ar fi fost solicitat un vot de încredere. Preşedintele republicii avea, în schimb, dreptul de a semna Decretul de dizolvare propus de Guvern.
Prevederile noii Constituţii a Republicii Federale Iugoslavia urmau, în general, schema constituţiilor democratice moderne. Astfel, în prima secţiune erau inserate o serie de prevederi de bază, cu caracter general, cum ar fi suveranitatea statului, principiile relaţiilor externe, ideea statului de drept etc. De menţionat că art.12 din Constituţie prevedea în mod expres că "Autoritatea în R.F.Iugoslavia va fi organizată pe principiul separaţiei puterilor, între legislativ, executiv şi judiciar". De asemenea, se cuvin a fi remarcate şi prevederile art.13, care subliniau că R.F.I. constituie o singură zonă economică, având o singură piaţă şi că, în această ţară, activităţile economice urmează să se desfăşoare în conformitate cu principiile economiei de piaţă.
Secţiunea a II-a a Constituţiei R.F.I. cuprindea o amplă enumerare a drepturilor şi libertăţilor, similare celor cuprinse în constituţiile altor ţări democratice. Remarcăm, dintre prevederile cu caracter mai deosebit, pe acelea cuprinse în art.38, care dispuneau că cenzura presei şi altor mijloace de informare publică este prohibită, declarând ca fiind neconstituţională şi pasibilă de sancţiuni orice discriminare sau incitare la inegalitate rasială (art.50). Mai menţionăm: recunoaşterea dreptului de azil persoanelor persecutate pentru vederile democratice sau pentru prticiparea lor la mişcările pentru eliberare socială sau naţională, pentru libertăţile omului şi drepturile persoanei umane sau pentru libertatea de creaţie ştiinţifică şi artistică (art.66).
O secţiune distinctă - Secţiunea a III-a - era consacrată ordinii economice, aci fiind cuprinse prevederi legate de garantarea dreptului la muncă, a dreptului de proprietate şi a dreptului de a se angaja în activităţi productive. Reţine atenţia dispoziţia potrivit căreia întreprinderile iugoslave nu se pot angaja în activităţi de investiţii peste hotare decât în condiţiile prevăzute prin statutul federal (art.71). Constituţia consacră proprietatea statului asupra resurselor naturale (art.73 alin.1), dar recunoaşte dreptul de proprietate particulară asupra pământului, ca şi alte tipuri de proprietate (art.73 alin.2).
Constituţia mai prevedea că înfiinţarea întreprinderilor este supusă unui statut federal (art.74), în timp de război sau de ameninţare cu războiul fiind posibile anumite restricţii aduse prin lege în legătură cu dreptul de dispoziţie asupra unor părţi din capitalul aparţinând persoanelor fizice sau juridice.
O altă secţiune a Constituţiei iugoslave se ocupa de problemele jurisdicţiei R.F.I. În această secţiune, care cuprinde un singur articol (77), se precizau de fapt care sunt domeniile ce ţin de competenţa întregii Federaţii iugoslave şi anume: problemele drepturilor omului, statutul întreprinderilor, dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei, securitatea transporturilor, relaţiile internaţionale, apărarea şi securitatea, protecţia vieţii şi sănătăţii umane împotriva pericolului care ameninţă ţara, problemele financiare, organizarea muncii organelor Federaţiei, sărbătorile naţionale, alte probleme stabilite de Constituţie.
În secţiunea V-a, care cuprinde articolele 78-114, erau enumerate organele Republicii Federale Iugoslavia şi anume: Adunarea Federală, Preşedintele republicii, Guvernul federal, Curtea federală, Procurorul Public Federal şi Banca Naţională a Iugoslaviei.
Adunarea Federală (art.78-95) dispunea de largi atribuţii şi prerogative, printre care admiterea altor state membre în Federaţie, stabilirea unor modificări de frontiere, adoptarea statutelor federale, numirea Preşedintelui Republicii, a primului ministru, a membrilor Curţii Federale Constituţionale, a judecătorilor Curţii Federale, a Guvernatorului Băncii Naţionale a Iugoslaviei şi a altor oficialităţi.
Consacrând sistemul bicameral, specific tuturor statelor federale, Constituţia R.F.I. prevedea exitenţa a două Camere: Camera Cetăţenilor şi Camera Republicilor. În conformitate cu prevederile art.80, Camera Cetăţenilor - compusă din 139 deputaţi (108 din partea Serbiei şi 30 din Muntenegru) desemnaţi în 36 circumscripţii plurinominale – era aleasă prin vot direct, un deputat reprezentând 65.000 de alegători, dar existând condiţia ca fiecare republică să nu aibă mai puţin de 30 de deputaţi federali.
În urma alegerilor din 2000 repartizarea mandatelor în Camera Cetăţenilor a fost următoarea: Opoziţia Democratică din Serbia (DOS) - 58; Partidul Socialist din Serbia-stânga iugoslavă - 44; Partidul Socialist al poporului din Muntenegru - 28; Partidul Radical din Serbia - 5; Partidul Sârb al poporului din Muntenegru - 2; Alianţa maghiarilor din Voivodina - 1.
Cea de a doua Cameră a Parlamentului - Camera Republicilor – cuprindea 20 de reprezentanţi din fiecare republică, în total 40. Cei 20 reprezentanţi din Serbia aparţineau următoarelor partide: Opoziţia Democratică din Serbia (DOS) - 10; Partidul Socialist din Serbia-stânga iugoslavă (SPS-JUI) - 7; Partidul Radical din Serbia (SRS) - 2; Mişcarea pentru renaşterea Serbiei (SPO) - 1. Reprezentanţii din Muntenegru aparţin Partidului Socialist al poporului din Muntenegru (SNP) iar un reprezentant face parte din Partidul poporului din Muntenegru (SNS).
Deputaţii federali erau desemnaţi de parlamentele republicilor respective, aleşi pe termen de patru ani şi beneficiază de privilegii şi imunităţi similare altor parlamente democratice.
Adunarea Federală putea fi convocată în şedinţe ordinare şi extraordinare. Ambele Camere decid în mod separat cu privire la problemele de jurisdicţie, cu majoritatea de voturi ale fiecărei Camere. Dacă o lege federală era votată de ambele Camere în forme identice, ea urma sa fie transmisă spre promulgare. În cazul în care nu se realiza o formă identică, se constituia o Comisie, compusă din câte cinci deputaţi din partea fiecărei Camere, cu scopul armonizării textelor, ambele Camere urmând să voteze textul propus de Comisie. În cazul în care Comisia eşuează în efortul său de a armoniza textele în timp de o lună de zile - sau dacă textul nu a fost acceptat de Camere în forma propusă -, textul aprobat de Camera Cetăţenilor era considerat adoptat în mod provizoriu. Dar dacă era vorba de o lege federală privind problemele pieţii, dezvoltării ştiinţifice şi tehnologice sau a diverselor regiuni, sistemelor tehnologice şi de telecomunicaţii, avea forţă provizorie textul Camerei Republicilor. Textele adoptate în mod provizoriu rămâneau în vigoare până la adoptarea lor finală de către ambele Camere, dar nu mai târziu de un an de la începutul aplicării lor. În cazul în care statutul federal nu era adoptat de ambele Camere în timpul aplicării provizorii, mandatul Adunării Federale se considera încheiat.
În ceea ce priveşte poziţia Preşedintelui Republicii, art.96 preciza că acesta reprezintă Republica Federală Iugoslavia peste hotare, promulgă legile, numeşte candidatul pentru funcţia de prim ministru federal, recomandă candidaţi pentru Curtea Constituţională Federală şi judecători la Curtea Federală, Procurorul Public Federal şi Guvernatorul Băncii Iugoslaviei. De asemenea, Preşedintele putea solicita desfăşurarea unor noi alegeri pentru Adunarea Federală. El numea şi rechema ambasadorii Iugoslaviei, conferea decoraţii, acorda amnistia şi îndeplinea orice alte atribuţii stabilite de Constituţie.
Guvernul Federal conducea întreaga politică a ţării, propunea legi federale, adopta decrete, rezoluţii şi alte acte necesare pentru aplicarea în practică a statutelor federale. Guvernul Federal se compunea dintr-un prim-ministru, locţiitorul său şi miniştrii federali. Ei nu puteau să desfăşoare alte activităţi profesionale. Guvernul Federal se constituia după alegerea Adunării Federale, primul ministru trebuind să-şi prezinte programul în faţa Adunării şi să obţină aprobarea acesteia prin majoritatea votului deputaţilor federali.
Adunarea Federală avea dreptul să propună acordarea unui vot de neîncredere Guvernului, din iniţiativa a cel puţin 20 de deputaţi federali, situaţie în care era necesară o majoritate de voturi a deputaţilor din fiecare Cameră a Parlamentului.
Curtea Federală acţiona ca cea mai înaltă instanţă şi decidea ca instanţă de apel faţă de Curţile republicilor membre. Judecătorii Curţii Federale erau numiţi şi demişi de Adunarea Federală. Ei se bucurau de aceleaşi imunităţi şi privilegii ca şi deputaţii federali.
Procurorul Public Federal acţiona pentru folosirea remediilor juridice în problemele ce ţin de statutul federal. El era numit şi demis de Adunarea Federală şi se bucura de aceleaşi imunităţi ca şi deputaţii federali.
Banca Naţională a Iugoslaviei era considerată o instituţie independentă a sistemului monetar iugoslav şi singura Bancă de emisie responsabilă pentru politica monetară. Ea era condusă de un Guvernator, care era responsabil pentru activitatea sa, ales pe termen de patru ani, cu posibilitatea de a fi reales.
Secţiunea VI-a a Constituţiei iugoslave se ocupa de problemele constituţionalităţii şi legalităţii. Ea consacra subordonarea tuturor prevederilor normative existente în ţară faţă de Constituţia iugoslavă. Se prevede că statutele şi alte legi cu aplicare generală nu pot avea caracter retroactiv. Activitatea agenţilor federali trebuia să fie deschisă publicului (transparenţă). Era consacrată ideea dreptului de apel la autorităţile competente faţă de orice decizie sau hotărâre a autorităţilor judiciare şi administrative. Orice persoană care este victima unor ilegalităţi avea dreptul la compensaţii pentru pagubele suferite.
Secţiunea a VII-a se ocupa de Curtea Constituţională Federală. Art.124 stabilea competenţa Curţii în ceea ce priveşte conformitatea constituţiilor republicilor membre cu Constituţia R.F.I., concordanţa statutelor sau altor legi cu Constituţia Federală. Erau cuprinse dispoziţii în legătură cu soluţionarea plângerilor împotriva încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, soluţionarea conflictelor de jurisdicţie între autoriăţile federale şi cele republicane; erau stabilite condiţiile restrictive în care este posibilă interzicerea activităţilor partidelor politice şi altor organizaţii de cetăţeni.
Curtea Constituţională Federală se compunea din şapte judecători numiţi pe termen de nouă ani. Preşedintele Curţii Constituţionale Federale era ales de către judecătorii Curţii dintre membrii săi, pe termen de trei ani. Judecătorii Curţii Constituţionale Federale nu puteau desfăşura alte activităţi publice sau profesionale. Procedurile în faţa Curţii Constituţionale Federale puteau fi declanşate de autorităţile guvernamentale, dar şi de persoanele juridice care considerau că drepturile şi interesele lor au fost încălcate. O prevedere importantă înscrisă în art.128 era aceea care dispunea că această instanţă decidea asupra unei plângeri numai atunci când alte remedii juridice nu sunt posibile. Hotărârile Curţii se adoptau cu majoritatea voturilor judecătorilor. Deciziile erau obligatorii în mod general şi efectiv. În caz de nevoie, executarea hotărârilor Curţii Constituţionale Federale se efectua de către Guvernul Federal.
Secţiunea VIII-a a Constituţiei se ocupa de problemele militare, iar Secţiunea IX-a de amendamentele la Constituţie. Considerăm necesar să atragem atenţia asupra faptului că, în ceea ce priveşte amendamentele la Constituţia R.F.I. distingea între diferite tipuri de amendamente. Regula generală era aceea prevăzută în art.139, în sensul că propunerile pentru amendarea Constituţiei R.F.I. - afară de excepţiile enumerate în art.140 - puteau fi formulate de cel puţin 100.000 de alegători, de cel puţin 30 de deputaţi federali din Camera Cetăţenilor sau de cel puţin 20 de deputaţi din Camera Republicilor, precum şi de Guvernul federal. Propunerile de amendamente urmau să fie adoptate cu o majoritate de două treimi în fiecare Cameră, ca şi actul de amendare a Constituţiei. Dacă actul de amendare a Constituţiei nu ar fi fost adoptat, aceeaşi propunere nu mai putea fi supusă spre o nouă dezbatere decât după trecerea unui an de zile.
În situaţia amendamentelor care priveau un număr de articole din Constituţie (care reglementează probleme privind suveranitatea, egalitatea, competenţa Federaţiei, integritatea teritorială, tratatele internaţionale, jurisdicţia republicii federale etc.), propunerile de amendamente trebuiau să fie supuse numai Camerei Cetăţenilor, subiecţii care puteau declanşa procedura de amendare fiind aceiaşi cu cei prevăzuţi în art.139, cu precizarea că nu se facea menţiune despre posibilitatea membrilor Camerei Republicilor de a formula ei înşişi propuneri de amendare. În schimb, dezbaterea amendamentelor în Camera Cetăţenilor avea loc numai după ce în prealabil Adunările republicilor ar fi aprobat propunerea de amendament. Majoritatea era de două treimi, ca şi în cazul art.139, făcându-se aceeaşi dublă menţiune cu privire la adoptarea proiectului de amendament de către Camera Cetăţenilor cu majoritatea de două treimi şi acceptarea amendamentelor de către Parlamentele celor două republici, cu aceeaşi majoritate. Dacă Adunările republicilor refuza să accepte amendamentul, acesta nu putea fi repus pe ordinea de zi a Parlamentului mai curând de un an de zile.
Legea constituţională cu privire la implementarea Constituţiei R.F.I. conţinea o serie de prevederi importante legate de termenele în care trebuiau să se desfăşoare alegerea Preşedintelui şi a organelor federale, despre mandatul demnitarilor, precum şi în legătură cu armonizarea legilor federale cu prevederile noii Constituţii, menţionându-se totodată acele legi care urmau sa fie considerate abrogate, dar şi cele care urmau să fie modificate pentru a fi puse de acord cu prevederile noii Constituţii.
* *
*
La 14 martie 2002 a fost semnat, la Belgrad, de preşedintele federal Vojislav Kostunica, de preşedintele Republicii Muntenegru Milan Djukanovici, şi alţi factori de răspundere din cele două republici, un important document intitulat "Puncte de procedură pentru restructurarea relaţiilor dintre Serbia şi Muntenegru".
În esenţă, s-a convenit instituirea unei Comisii Constituţionale care să elaboreze proiectul unei Carte Constituţionale, menită să reprezinte "cel mai înalt act juridic al uniunii de state dintre Serbia şi Muntenegru". Carta va fi supusă mai întâi celor două parlamente ale republicilor iar apoi spre aprobare Parlamentului federal.
Numele statului va deveni Serbia şi Muntenegru. Se prevede crearea unui singur parlament unicameral, în care se vor prevedea pentru Muntenegru anumite "discriminări pozitive". Preşedintele va fi ales de Parlamentul Serbiei şi Muntenegrului.
Unele instituţii federale vor fi transferate la Podgorica. Economia celor două ţări va fi armonizată, cu sprijinul Uniunii Europene. Consiliul de Miniştri se va compune din cinci departamente: externe, apărare, relaţii economice internaţionale, relaţii economice interne şi protecţia drepturilor omului şi a minorităţilor. Tribunalul Serbiei şi Muntenegrului va avea funcţii constituţionale şi administrative, căutând totodată să realizeze o armonizare a practicii tribunalelor.
Armata se va afla sub conducerea unui Consiliu Suprem de Apărare, compus din trei persoane. Constituţiile celor două republici vor fi amendate şi puse de acord cu Carta Constituţională.
Înţelegerea semnată la 14 martie 2002 mai prevede că după expirarea unei perioade de trei ani, oricare dintre statele membre va avea dreptul să solicite reconsiderarea statutului său sau retragerea din uniunea de state. În cazul în care Muntenegru va fi cel care se va retrage din uniunea de state, documentele referitoare la Republica Federală Iugoslavia, în special Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate al O.N.U., se vor aplica pe deplin Serbiei, ca succesoare a R.F.I.[35].
La alegerile prezidenţiale din Serbia, Vojislav Kostunica a obţinut 30,9% din voturi la primul tur de scrutin, desfăşurat în septembrie 2002, în timp ce adversarii săi Miroljub Labus şi Vojislav Seselj au întrunit 27,4% şi respectiv 23,2%. La cel de al doilea tur de scrutin, desfăşurat la 13 octombrie 2002, s-au prezentat la urne aproximativ 45,5% din alegători, ceea ce nu dă posibilitatea alegerii unui preşedinte al Serbiei, deoarece legea electorală încă în vigoare prevede participarea la vot a cel puţin 50% din alegători. La aceste alegeri, Vojislav Kostunica obţinuse 66,6% iar Miroljub Labus 31,5%. Fostul preşedinte al Serbiei, Milutinovici, urma să fie extrădat Tribunalului de la Haga, după pierderea imunităţii, la sfârşit de mandat.
Cele mai recente alegeri din Serbia pentru Parlamentul monocameral (Narodna Skupstina) au avut loc la 28 decembrie 2003. În cadrul acestor alegeri, repartiţia celor 250 de mandate a fost următoarea: Partidul Radical Sârb – 83, Partidul Democrat din Serbia – 53, Partidul Democrat – 37, Mişcarea G17 Plus – 34, Partidul Uniunea pentru Renaşterea Serbiei şi Noua Serbie – 22 şi Partidul Socialist Sârb 22.
Ca urmare a alegerilor, prim ministru al Serbiei a fost desemnat Vojislav Kostunica (de la 3 martie 2004). Şef al statului a fost ales Boris Tadic (de la 11 iulie 2004).
În Republica Muntenegru, care s-a separat de Serbia pe baza unui referendum ce a avut loc în anul 2006, alegerile pentru Parlamentul monocameral – Skupstina s-au desfăşurat la 10 septembrie 2006.
Au fost prezenţi la vot 72% din alegătorii înscrişi, iar din cele 81 de locuri cât are Parlamentul, 41 au revenit Coaliţiei pentru un Muntenegru European. Partidul Lista Sârbă a obţinut 12 mandate, Coaliţia dintre Partidul Socialist şi Partidul Socialist al Poporului – 11 locuri, Mişcarea pentru Schimbare – 11, Coaliţia Partidului Liberal şi a Partidului Bosniac – 3, celelalte mandate revenind altor partide.
Prim ministru a fost desemnat Zelino Sturanovici, de la 10 noiembrie 2006, iar şef al statului a rămas în continuare Filip Vujanovici, ales la 11 mai 2003.
- REGIMUL CONSTITUŢIONAL AL STATELOR CARE AU FĂCUT PARTE PÂNĂ ÎN 1990 DIN FOSTA REPUBLICĂ SOCIALISTĂ FEDERATIVĂ IUGOSLAVIA
- REPUBLICA SERBIA
- Preşedinte: Boris Tadici.
- Capitala: Belgrad; 9.396.411 locuitori (2002); PIB/loc: 4400 $.(2005)
- Constituţia: adoptată la 30 septembrie 2006.
- Republică semiprezidenţială
- Preşedinte ales prin vot direct, pe timp de patru ani.
- Guvernul este condus de un prim-ministru .
- Parlament monocameral (Adunarea Naţională) alcătuit din 250 deputaţi aleşi pe timp de 4 ani
- REPUBLICA CROAŢIA
- Preşedinte: Stipe Mesić.
- Capitala: Zagreb; 4.282.000 locuitori (2000); PIB/loc: 12.400 $.(2005)
- Constituţia: adoptată la 22 decembrie 1990, revizuită în 2000 si 2001.
- Republică semiprezidenţială.
- Preşedinte ales prin vot direct pentru un mandat de cinci ani.
- Guvern condus de un prim-ministru.
- Parlament bicameral: Adunarea (Sabor) formată din Camera reprezentanţilor (124 membri, aleşi prin vot direct, pentru un mandat de patru ani) şi Camera municipalităţilor (Zupanije, cuprinzând 63 membri, câte trei din fiecare dintre cele 21 municipalităţi, aleşi prin vot direct, pentru un mandat de patru ani).
- REPUBLICA SLOVENIA
- Preşedinte: Janez Drnovsek.
- Capitala: Ljubliana; 1.927.000 locuitori (2000); PIB/loc: 21.500 $ (2005).
- Constituţia: intrată în vigoare la 23 decembrie 1993.
- Republică semiprezidenţială.
- Preşedinte ales prin vot direct, pentru maximum două mandate consecutive.
- Guvern numit de preşedinte şi ales de Parlament.
- Parlament bicameral: Adunarea Naţională (90 de membri având un mandat de patru ani, dintre care 38 sunt aleşi prin vot direct, 50 sunt selecţionaţi de către Comisia electorală centrală de pe listele partidelor care au obţinut cel puţin 30% din voturi, iar doi sunt reprezentanţi ai minorităţilor ungară şi italiană) şi Consiliul Naţional (40 membri - 22 aleşi prin vot direct iar 18 de colegiul electoral, având atribuţii consultative şi un mandat de cinci ani).
- REPUBLICA MACEDONIA (fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei)
- Preşedinte: Branko Crvenkovski
- Capitala: Skopje; 2.040.000 locuitori (2000); PIB/loc: 7.800 $ (2005).
- Constituţia promulgată la 17 noiembrie 1991.
- Republică semiprezidenţială.
- Preşedinte ales prin vot direct.
- Puterea executivă este exercitată de prim-ministru.
- Parlament unicameral: Adunarea Republicii Macedonia (120-140 membri aleşi prin vot direct, pentru un mandat de patru ani).
- REPUBLICA BOSNIA-HERŢEGOVINA
- Preşedinţie colectivă: Nebojsa Radmanovici,Zeljk Komsici, Haris Siladzici.
- Capitala: Sarajevo; 3.835.000 locuitori (2000); PIB/loc: 5.200 $(2005).
- Constituţia: Anexa a IV-a a Acordului de Pace semnat la Paris, la 12 decembrie 1995.
- Stat federal compus din două entităţi: Federaţia Croato-Muntenegreană (preşedinte Karlo Filipovici) şi Republica Sârbă (preşedinte Mirko Sarovič), având fiecare organe legislative şi executive proprii.
- Conducere colegială (sistem directorial) cu unele trăsături de regim semiprezidenţial.
- Parlament bicameral: Adunarea Parlamentară formată din: Camera Popoarelor (15 membri, reprezentând în mod egal populaţia de origine bosniacă, croată şi sârbă, numiţi de parlamentele celor două entităţi) şi Camera reprezentanţilor (42 membri, două treimi aleşi din Federaţie şi o treime din Republica Sârbă).
- Preşedinţia colectivă, formată din trei membri: un musulman, un croat şi un sârb, aleşi prin vot direct (primii doi de Federaţia Croato-Musulmană iar al treilea de Republica Sârbă) pentru un mandat de patru ani.
- REPUBLICA MUNTENEGRU
- Preşedinte : Filip Vujanovici
- Capitala : Podgorita ; 630.548 locuitori (2004) ; PIB/loc.3800 (2005)
- Constituţia din 12 octombrie 1992
- Republică semi-prezidenţială, preşedintele ales prin vot direct pe termen de 5 ani
- Guvernul condus de un prim-ministru, numit de şeful statului şi confirmat de Parlament
- Parlament unicameral, ales pe 4 ani, compus din 81 membri
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.290.
[2] B.Mirkine-Guetzevitch, Les constitutions de l'Europe Nouvelle, Deuxième édition, Paris, Librairie Delagrave, 1930, pag.300-323.
[3] Idem, pag.488-490.
[4] Aurel Cosma jr., Constituţiunea Regatului Yugoslav, cu textul Constituţiei din 3 septembrie 1931, Timişoara, 1934, pag.79-80.
[5] Données sur la Yougoslavie, publié par le Secrétariat à l'Information du Conseil Executiv Fédéral, Belgrade, 1989; Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, op.cit., pag.293; Dicţionar politic, sub redacţia B.N.Ponomarev, traducere din limba rusă, Bucureşti, 1959.
[6] Konstituţii zarubejnîh soţialisticeskih gosudarstv, Moscova, 1956, pag.389.
[7] Constituţia Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, Secretariatul de Informaţii al Consiliului Executiv Federal, Belgrad, 1963.
[8] La Constitution de la République de Yougoslavie, Beograd, 1974; Yougoslav Survey, A Record of Facts and Informations, Quarterly, 1974, no.3, 1981 şi no.4, 1981, pag.69.
[9] Exposé sur le Projet de Constitution de la R.S.F.Y. presenté par Mijalko Todorovik, président de l'Assemblée fédérale et de la Commission Constitutionnelle comme de tous les Conseils de l'Assemblée fédérale, ŕ la séance du Conseil des nationalités du 22 Janvier 1974, în Constitution de la République Socialiste Fédérative de Yougoslavie, pag.9-33.
[10] Changes in the S.F.R.Y. Constitution, în "Yugoslav Survey", A Record of Facts and Informations, Quarterly, vol.XXX, no.1, 1989, pag.3.
[11] Idem, pag.20.
[12] Idem, pag.22.
[13] Statement by Ante Markovic in the Aseembly of the S.F.R.Y. on the Occasion of his Election to the Office of President of the Federal Executive Council, în "Yugoslav Survey", 1989, no.1, pag.41.
[14] Ibidem, loc.cit.
[15] "Yugoslav Survey", vol.XXXI, 1990, no.4, pag.13-14.
[16] Idem, pag.13-14.
[17] Idem, pag.25 şi urm.
[18] Fundamental starting points, pag.26.
[19] "Yugoslav Survey", vol.XXXI, 1990, no.4, pag.31.
[20] Cap.V, Financing the Alliance..., pag.35.
[21] Conclusions of the Federal Chamber of the S.F.R.Y. Assembly on the Occasion of the Debate on the Current Internal Political and Security Situation, în "Yugoslav Survey", 1990, no.4, pag.59.
[22] Acte legislative privind independenţa şi suveranitatea Sloveniei si Croaţiei, în "Libertatea", Anul III, nr.461 din 27/28 iunie 1991.
[23] Alexandru Iancu, Casa comună. Iugoslavia, încotro?, în "Tineretul liber", Anul II, nr.401 din 14 mai 1991.
[24] "Adevărul", Anul II, 506 din 11 octombrie 1991.
[25] Marius Petrean, A fost odată Iugoslavia..., în "Lumea", Anul XXIX, nr.41(1456) din 10 octombrie 1991, pag.9.
[26] Marius Petrean, Iugoslavia. Allegro attaca, în "Lumea", Anul XXIX, nr.52(1467) din 26 decembrie 1991, pag.7.
[27] Marius Petrean, Criza iugoslavă. 743, un drum albastru către pace, în "Lumea", nr.9(1476) din 27 februarie 1992, pag.8-9.
[28] Procesul de recunoaştere a fost condiţionat de acceptarea frontierelor internaţionale ale statelor membre faţă de Uniunea Europeană şi de garanţii acordate minorităţilor. Dintre măsurile cele mai importante se cuvine a fi menţionată instituirea "Comisiei Badinter", după numele juristului francez Robert Badinter, care avea ca sarcină soluţionarea unor probleme juridice şi de arbitraj. Această comisie a înclinat să considere toate fostele republici iugoslave ca "state noi" şi să le oblige la respectarea principiului integrităţii teritoriale în virtutea clauzei uti possidetis juris.
[29] Vicor Duculescu, The Succession of States. New Angles, în "Romanian Journal of International Affairs", volume I, Bucharest, no.1-2/1995, pag.106.
[30] Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi Macedonia au susţinut punctul de vedere potrivit căruia fosta Federaţie iugoslavă s-ar fi "rupt" în şase noi entităţi, niciuna dintre acestea neavând dreptul de a invoca "continuitatea" cu fostul stat. Actuala Federaţie iugoslavă consideră însă că cele patru republici "s-au desprins" de Republica Federală Iugoslavia, care continuă personalitatea juridică a fostei R.S.F.I.
Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. 47/1 din 22 septembrie 1992 a estimat că "Republica Federală a Iugoslaviei (Serbia şi Muntenegru) nu poate să continue calitatea de membru la Naţiunile Unite" a fostei Republici Socialiste Federative Iugoslavia. În legătură cu această rezoluţie şi cu problema continuităţii fostei Federaţii, în literatura iugoslavă de specialitate au fost emise interesante puncte de vedere. Potrivit unora, continuitatea nu mai are nevoie să fie recunoscută deoarece rezultă practic din atitudinea statelor terţe care au continuat relaţiile diplomatice şi aplică mai departe tratatele existente. Alte păreri estimează că deşi recunoaşterea nu are un caracter "constitutiv", acceptarea noii federaţii ca o "continuatoare" a celei vechi necesită ca acest punct de vedere să fie însuşit de comunitatea internaţională sau de majoritatea membrilor săi. S-a sugerat, de asemenea, şi disocierea problemei continuităţii statului de problema succesiunii, care ar fi inaplicabilă în acest caz, deoarece ea implică un transfer şi o asumare de drepturi şi obligaţii. A se vedea opiniile autorizate emise de Milenko Kreca, Ljubivoje Acimovic, Konstantin Obradovic, Milan Sahovic ş.a., în "International Problems", Belgrad, vol.XLVI, nr.3/1994, pag.399 şi urm.
[31] Doc.O.N.U. ST/LEG/SER E, 12, Multilateral Treaties Deposited with the Secretary General, Status as at 31 December 1993, United Nations, New York, 1994.
[32] "Curierul Naţional", Anul VI, nr.1436, joi 23 noiembrie 1995; "Cotidianul", nr.275(1320), joi 23 noiembrie 1995.
[33] "Le Monde Diplomatique", 43e année, no.40502, janvier 1996.
[34] Constitutions of the Countries of the World, Editors Albert P.Blaunstein, Gisberg H.Flanz, Oceana Publications Inc., Dobbs Ferry, N.Y., 1993.
[35] http://www.gov.yu/start.php