. Elemente de ordin istoric
Teritoriul Noii Zeelande de astăzi a fost locuit, încă din timpuri vechi, de triburi polinesiene originare din Pacificul răsăritean. În 1642 navigatorul olandez Abel Tasman a ajuns cu corabia sa în largul coastelor Noii Zeelande, dar maorii au refuzat să-l lase să debarce.
Căpitanul englez James Cook a explorat coastele Noii Zeelande în mod succesiv în anii 1769, 1773 şi 1777.
Încă de la 1815 au început să sosească misionarii britanici. Prin Tratatul de la Waitangi, din 1840, maorii au acceptat suveranitatea britanică, iar colonizarea a început, favorizând dezvoltarea industriei, navigaţiei şi comerţului.
În 1853, colonia Noii Zeelande a dobândit statutul de colonie britanică, dar cu dreptul de a se autoguverna[1].
Două răscoale ale maorilor au avut loc în perioadele 1845-1847 şi 1860-1872, sfârşind cu acordarea unor concesii, inclusiv reprezentarea lor în Parlament.
În înfăptuirea reconcilierii un rol important l-a avut Guvernatorul George Grey, devenit ulterior prim ministru.
Reformele înfăptuite în timpul guvernării partidului liberal (1891-1906) au asigurat Noii Zeelande una dintre cele mai înaintate legislaţii sociale din epocă, iar în 1893 dreptul de vot a fost conferit şi femeilor.
Noua Zeelandă a obţinut statutul de dominion în cadrul imperiului britanic în 1907, iar din 1931 calitatea de membru al Commonwealth-ului britanic. Noua Zeelandă a participat la cele două războaie mondiale, de partea forţelor aliate[2].
Deşi Noua Zeelandă a fost inclusă în organismele politice occidentale din zona Pacificului (inclusiv Pactul ANZUS), ea a desfăşurat ulterior o politică activă antinucleară.
În 1985, nava Rainbow Warrior, aparţinând societăţii pacifiste "Green peace", a fost minată în portul Aukland de către agenţi ai serviciului secret francez, incident în cursul căruia şi-au pierdut viaţa un fotograf portughez care lucra pentru organizaţia pacifistă.
Noua Zeelandă a solicitat compensaţii din partea Franţei şi le-a primit, autorii atentatului fiind sancţionaţi.
1.3.2. Organizarea politică şi constituţională
Noua Zeelandă este o monarhie constituţională, în conformitate cu prevederile Actului constituţional din 26 septembrie 1907. Ca şi în cazul Australiei, şeful statului este Regina Marii Britanii, reprezentată de un Guvernator general[3]. Activitatea legislativă se desfăşoară prin Camera reprezentanţilor (Noua Zeelandă cunoaşte un sistem parlamentar unicameral), iar cea executivă revine unui Cabinet, condus de liderul partidului majoritar din Cameră.
Aşa cum s-a arătat mai sus, urmând exemplul statelor de tradiţie britanică, Noua Zeelandă a adoptat, în decursul timpului, mai multe legi şi acte parlamentare care au valoare constituţională. Astfel, în afara Actului constituţional din 1986 (amendat în 1987) pot fi menţionate Actul cu privire la marea teritorială şi zona contiguă din 1977 (amendat în 1980 şi 1985), Legea electorală din 1956 (amendată în 1991), Legea cu privire la justiţie din 1908 (amendată în 1988 şi 1990), Legea cetăţeniei din 1977 (amendată în 1979 şi 1985), Carta drepturilor omului din 1990, Legea cu privire la relaţiile rasiale din 1971 (amendată în 1989), Legea cu privire la Ombudsman etc.
Potrivit aprecierii specialiştilor în ştiinţe politice şi în drept constituţional, Noua Zeelandă a adoptat sistemul democraţiei parlamentare de la Westminster. Cu toate acestea, în 1949 Noua Zeelandă a renunţat la cea de a doua Cameră a Parlamentului. Cei 92 de membri ai Parlamentului sunt aleşi pe termen de trei ani, 88 de către întreaga populaţie a ţării şi patru de către populaţia Maori. Aceasta are dreptul să voteze împreună cu toţi ceilalţi cetăţeni sau să voteze pentru cele patru locuri care îi sunt rezervate.
Liderul partidului care câştigă majoritatea locurilor în alegerile generale va fi invitat de Guvernatorul general să formeze un nou Guvern şi va deveni prim-ministru.
Guvernul este constituit din membri ai partidului majoritar care pot cumula calitatea de membri ai Parlamentului, precum şi din înalţi funcţionari de carieră.
În Noua Zeelandă activitatea partidelor politice se desfăşoară în principal în cadrul Parlamentului. Existenţa partidelor este atestată chiar înainte de anul 1876. Principalele partide sunt: partidul naţional, care a guvernat neîntrerupt după 1949; un alt partid important este partidul laburist, care este sprijinit de sindicate, ca în Marea Britanie; o organizaţie politică importantă este şi Liga Creditului politic-social, ale cărei activităţi se desfăşurau iniţial în domeniul economic, iar începând din 1981 şi pe planul politic, obţinând anumită popularitate în rândul electoratului[4].
În prezent, principalele partide politice sunt: Partidul Laburist, Partidul Naţional din Noua Zeelandă şi Partidul Democrat din Noua Zeelandă.
Alegerile în Noua Zeelandă se desfăşoară în conformitate cu Legea electorală din 1956, care permite participarea la vot a tuturor persoanelor care au împlinit vârsta de 18 ani, sunt cetăţeni ai Noii Zeelande sau rezidenţi în această ţară.
Dreptul de vot nu este acordat emigranţilor, persoanelor care sunt condamnate penal sau care sunt internate în spitale pentru insuficienţe mentale.
În scopul desfăşurării alegerilor, Noua Zeelandă este împărţită într-un număr de circumscripţii electorale, a căror întindere este revizuită din timp în timp, pentru a se asigura o reprezentare egală a populaţiei. În prezent există 88 de asemenea circumscripţii, numele alegătorilor fiind înscris în "rolul general".
Aşa cum s-a arătat, există patru circumscripţii speciale Maori, în cadrul cărora pot să voteze numai populaţia maori şi numai din rândul acestora pot fi desemnaţi deputaţii.
Alegerile se desfăşoară în cadrul circumscripţiilor, fiind ales candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi.
Administraţia locală este organizată potrivit unei legi din 1974, alegerile organelor de conducere ale diverselor unităţi locale desfăşurându-se la fiecare trei ani, fără a coincide însă cu alegerile pentru Parlament.
Consiliile regionale şi districtuale dispun de importane prerogative în ceea ce priveşte administraţia locală.
Urmând tradiţiile britanice, sistemul judiciar este independent, judecătorii bucurându-se de inamovibilitate şi stabilitate în funcţiile pe care le ocupă. În numirea lor, elementul esenţial care este luat în considerare este pregătirea profesională.
Noua Zeelandă cunoaşte un sistem ierarhic de instanţe de judecată, în fruntea căruia se află Înalta Curte.
În raport cu alte foste colonii britanice, Noua Zeelandă fiind o ţară de dimensiuni mai mici, sistemul său politic şi administrativ este mult mai centralizat decât acela din Australia sau din Canada, care au adoptat o organizare federală.
Ca urmare a intrării Marii Britanii în Uniunea Europeană, Noua Zeelandă a fost nevoită să-şi schimbe orientarea economică, apropiindu-se mai mult de Australia, atât pe plan economic cât şi pe plan politic. Pe de altă parte, Noua Zeelandă s-a remarcat, în special în ultimul deceniu, printr-o politică constantă anti-nucleară, ceea ce a provocat, la un moment dat, o situaţie tensională în relaţiile cu Franţa[5].
Pe plan intern, Guvernul Noii Zeelande promovează o politică liberală, recunoscând totuşi un anumit sector public în economie. Importante preocupări privesc viaţa socială şi integrarea populaţiei Maori.În Noua Zeelandă, şef al statului este Elisabeta a II-a, Regina Marii Britanii. Guvernator general este Anand Satyanand, de la 23 august 2006, iar şef al guvernului Helen Clark, de la 10 decembrie 1999.
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.417.
[2] Webster's New World Encyclopedia, College edition, Prentice Hall, New York, 1993, pag.754.
[3] Modern Legal Systems Cyclopedia, by Kenneth Robert Redden (ed.) and Linda L.Schlueter (ass.edit.), volume 2, Part.I, Country Studies, William S.Hein and Co., Law Publisher, Buffalo, New York, U.S.A., 1989, pag.2.150.5-2.150.18.
[4] Ibidem, pag.2.150.15.
[5] Encyclopaedia Universalis, Corpus 16, Paris, 1996, pag.517.