Ţară cu o veche tradiţie şi cultură, Polonia a fost nevoită să-şi menţină independenţa în condiţiile vecinătăţii cu ţări puternice, în special Rusia şi Germania. Cele patru împărţiri ale Poloniei (dacă o includem şi pe cea din 1939) nu au putut stăvili însă sentimentul de independenţă al poporului polonez. În perioada interbelică Polonia joacă un rol important, militând pentru stabilitatea în zonă, pentru respectul frontierelor şi păstrarea tradiţiilor democratice. În preajma celui de al doilea război mondial, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov sunt stabilite zonele de influenţă iar Polonia este împărţită prin Protocolul adiţional secret[1]. Participantă activă la lupta împotriva fascismului, Polonia a fost nevoită să facă faţă totodată şi tendinţelor expansioniste ale fostei U.R.S.S., care urmărea să instaureze un guvern pro-comunist în Polonia. Eroica insurecţie a Varşoviei din 1944 a fost reprimată cu cruzime în condiţiile pasivităţii fostei armate sovietice, care nu dorea ca rezistenţa armată necomunistă să preia conducerea în Polonia. Treptat, elementele necomuniste din guvern sunt înlăturate şi este instaurat un guvern controlat de U.R.S.S. Numeroasele acţiuni muncitoreşti şi demonstraţii, printre care cele din 1956, 1970 şi 1980, au marcat ostilitatea polonezilor faţă de noul regim. După prăbuşirea totalitarismului, Polonia a revenit în rândul ţărilor democratice.
Constituţia poloneză din perioada interbelică a fost adoptată la 17 martie 1921, înlocuind Constituţia provizorie din noiembrie 1918, adoptată de către un Consiliu Naţional după refacerea unităţii şi independenţei ţării. Este semnificativ că în preambulul Constituţiei se arată în mod expres că "noi, naţiunea poloneză, mulţumind Providenţei pentru a ne fi dat libertatea după un secol şi jumătate de servitute, evocând cu recunoştinţă curajul şi devotamentul neobosit al generaţiilor care au luptat fără întrerupere şi au consacrat cele mai bune eforturi ale lor cauzei independenţei"[2].
Constituţia poloneză din 1921 (modificată la 2 august 1926) prevedea că statul polonez este o republică în care puterea suverană aparţine naţiunii, având ca organe legislative Dieta şi Senatul, iar ca organ executiv Preşedintele Republicii, împreună cu miniştrii responsabili (art.2). În Polonia, funcţia judiciară era îndeplinită de tribunale independente.
În sistemul Constituţiei poloneze din 1921, Preşedintele Republicii era ales pe 7 ani, cu majoritate absolută de voturi, de către Dietă şi Senat reunite în Adunarea Naţională. Preşedintele exercita puterea executivă prin intermediul miniştrilor (care erau responsabili în faţa Dietei) şi al funcţionarilor subordonaţi acestora. Preşedintele avea dreptul de a dizolva Dieta şi Senatul, edictând regulamente având forţă de lege. Acestea nu puteau deroga însă de la prevederile Constituţiei.
Preşedintele Consiliului de Miniştri era numit şi revocat de Preşedintele Republicii. Miniştrii erau numiţi şi revocaţi tot de către Preşedintele Republicii, la propunerea primului ministru. Preşedintele Republicii era Comandantul suprem al forţelor armate, avea dreptul de graţiere, reprezenta ţara în exterior, încheia tratate, declara război şi pace, cu asentimentul prealabil al Dietei. Preşedintele Republicii nu putea însă să cumuleze nici o altă funcţie şi nici să facă parte din Dietă sau din Senat.
În ceea ce priveşte miniştrii, aceştia erau responsabili în mod solidar, din punct de vedere constituţional şi parlamentar, faţă de politica generală a Guvernului. În afară de aceasta, fiecare ministru era responsabil individual de gestiunea departamentului său, atât în ceea ce priveşte constituţionalitatea, legalitatea şi actele subordonaţilor, cât şi în ce priveşte conducerea generală a ministerului. Miniştrii erau, în aceleaşi limite, solidari şi responsabili individual cu actele fundamentale ale Preşedintelui Republicii.
În ce priveşte justiţia, era consacrat în mod amplu principiul inamovibilităţii judecătorilor, aceştia neputând fi arestaţi sau urmăriţi (cu excepţia flagrantului delict), dar nici destituiţi, suspendaţi, transferaţi ori pensionaţi decât în cazurile prevăzute de lege (art.78 şi 79).
Tribunalele nu aveau competenţa de a examina valabilitatea legilor publicate în mod regulat. Crimele grave şi delictele politice erau judecate, în sistemul Constituţiei poloneze din 1921, de un juriu.
Drepturile şi îndatoririle cetăţenilor erau dezvoltate pe larg în Constituţie, specificându-se că prima îndatorire a cetăţeanului o constituia fidelitatea faţă de Republica Polonă (art.89). De altfel, capitolul acorda prioritate obligaţiilor cetăţeneşti, numai după enunţarea acestora fiind enumerate drepturile care erau, în general, cele consacrate de toate constituţiile democratice ale perioadei interbelice. În ceea ce priveşte minorităţile, reţine atenţia recunoaşterea dreptului acestora de a crea instituţii sau aşezăminte de binefacere, religioase şi sociale, şcoli şi alte instituţii educative, precum şi de a folosi în mod liber limba lor maternă şi de a satisface prescripţiile religiei proprii. Nimeni nu putea folosi însă libertatea religiei într-un scop contrar legii. O prevedere expresă a Constituţiei consacra rolul special al confesiunii romano-catolice care, fiind religia marii majorităţi a naţiunii, ocupa în stat primul loc printre confesiunile egale în drepturi.
Cercetarea ştiinţifică şi publicarea rezultatelor sale se bucurau de libertate (art.117). Instrucţiunea primară era obligatorie pentru toţi cetăţenii. Învăţământul era gratuit în toate şcolile statului sau ale colectivităţilor locale autonome. O prevedere specială recunoştea dreptul cetăţenilor de a fi despăgubiţi pentru prejudiciile aduse de organele de stat, civile sau militare, sau prin actele funcţionarilor neconforme cu legea şi obligaţiile de serviciu. Potrivit prevederilor Constituţiei, statul era responsabil în mod solidar cu aceste organe pentru pagubele pricinuite cetăţenilor.
O prevedere specială a Constituţiei consfinţea principiul că drepturile civile se aplică în mod egal persoanelor aparţinând forţelor armate. Interesantă este şi prevederea potrivit căreia forţa armată nu poate să fie folosită decât la cererea autorităţilor civile şi în forme riguros legale, fie pentru a reprima tulburările, fie pentru a impune executarea prevederilor legii. De la acest principiu nu erau admise excepţii decât în condiţiile legilor privitoare la starea de asediu şi starea de război.
În anii puterii comuniste, în Polonia a fost adoptată de către Seim, la 22 iulie 1952, o constituţie similară celor din celelalte state foste socialiste.
Constituţia definea Republica Populară Polonă ca fiind un stat de democraţie populară, în care respectarea legilor constituia o îndatorire a fiecărui organ de stat şi a fiecărui cetăţean[3].
Capitolul privind orânduirea social-economică consacra existenţa a trei tipuri de proprietate (de stat, cooperatistă şi particulară) şi prevedea sistemul de planificare a economiei naţionale. Constituţia garanta dreptul de moştenire şi proprietatea individuală asupra mijloacelor de producţie a ţăranilor, meseriaşilor şi meşteşugarilor (art.7-14).
Din punct de vedere al organizării Parlamentului, Constituţia consacra iniţial un sistem unicameral, singura adunare legislativă fiind Seimul, care alegea dintre membrii săi Consiliul de Stat. Atribuţiile acestor organe erau similare celor din celelalte foste ţări socialiste. La 5 aprilie 1989, ca urmare a convorbirilor la masa rotundă între reprezentanţii guvernului şi cei ai opoziţiei, în cadrul acordurilor privitoare la efectuarea unor reforme politice şi economice, s-a convenit ideea trecerii la sistemul bicameral, alături de Seim (principala Cameră a Parlamentului, compusă din 460 deputaţi), fiind creată şi o a doua Cameră - Senatul, având 100 membri.
Organul suprem al administraţiei de stat era Consiliul de miniştri, iar organele locale erau consiliile populare, care alegeau din rândul lor prezidiumurile acestora şi comisii pentru diferite ramuri ale activităţii lor.
Justiţia se exercita de Tribunalul Suprem, tribunalele de voievodate, tribunalele de judeţ şi instanţele speciale. Constituţia prevedea alegerea judecătorilor şi asesorilor populari. Apărarea legalităţii era încredinţată Procurorului General, numit şi revocat de Consiliul de Stat.
Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor erau reglementate într-un mod asemănător constituţiilor din celelalte state foste socialiste. Ca elemente specifice menţionăm: consacrarea dreptului de a se folosi realizările culturii şi de a participa la dezvoltarea culturii naţionale, ocrotirea specială a intelectualităţii, reglementarea - mai amplă decât în alte ţări - a libertăţii religioase. Dreptul de asociere era garantat fără a exista - până la modificarea constituţională din 1983 - o prevedere specială cu privire la rolul special al partidului comunist. Cetăţenii aveau obligaţia să respecte legile statului, să păzească şi să întărească proprietatea obştească. Un capitol special al Constituţiei era consacrat principiilor sistemului electoral. Era consacrat principiul responsabilităţii deputaţilor faţă de cei care i-au ales.
Evoluţii constituţionale ulterioare
În condiţiile puternicelor mişcări ce au avut loc în Polonia pentru emancipare socială şi naţională, cadrul constituţional a fost evident depăşit de evoluţia evenimentelor care au caracterizat această ţară. Împotriva sistemului comunist au avut loc revolte şi greve în iunie şi octombrie 1956, care au determinat schimbarea conducerii de partid şi reinstalarea în fruntea ei a lui Wladyslaw Gomulka. În 1970, în decembrie, au avut loc noi mişcări populare care au dus la înlocuirea lui Gomulka cu Edward Gierek. În anul 1956, guvernul Gomulka a recunoscut poporului o mai mare libertate religioasă, cu condiţia însă ca biserica să rămână în afara politicii.
Evenimentele din 1980 de la Gdansk şi fondarea "Solidarităţii" au dus la crearea unei puternice mişcări muncitoreşti şi cetăţeneşti necomuniste, care se pronunţa pentru importante schimbări[4]. Temându-se de o intervenţie sovietică, guvernul Jaruzelski a impus, la 13 decembrie 1980, legea marţială, interzicând demonstraţiile şi grevele. Lech Walesa şi alţi lideri ai "Solidarităţii" au fost arestaţi. S.U.A. au impus sancţiuni economice împotriva Poloniei, care au fost retrase când legea marţială a fost suspendată, în decembrie 1982. În anii următori, acţiunile revendicative au continuat, iar în 1989, în condiţiile evenimentelor care au zguduit întreaga Europă de răsărit, "Solidaritatea" a fost legalizată. Ea a participat la alegeri obţinând 161 de locuri în Seim (din 460) şi 99 de locuri în Senat (din 100) în condiţiile în care, cu prilejul mesei rotunde dintre Guvern şi "Solidaritate" anumite locuri de deputaţi fuseseră dinainte rezervate Partidului Muncitoresc Unit Polonez şi, în consecinţă, "Solidaritatea" nu a depus candidaturi în circumscripţiile respective. Ca urmare a accentuării procesului de reformă, chiar P.M.U.P. a propus modificarea primului punct din articolul 3 al Constituţiei Poloniei, fiind eliminate prevederile privind rolul conducător al partidului. Wojciech Jaruzelski a fost ales cu o majoritate de un singur vot ca Preşedinte al Poloniei, formându-se - pentru prima dată - un guvern condus de un necomunist, Tadeusz Mazowiecki, în care "Solidaritatea" deţinea 12 portofolii, iar comuniştii numai 4. La 29 decembrie 1989 Parlamentul a abolit rolul conducător al partidului comunist şi a suprimat acele dispoziţii ale Constituţiei care defineau Polonia ca fiind un "stat socialist şi popular". P.M.U.P. s-a reorganizat într-un partid social-democrat, iar la al doilea Congres al "Solidarităţii" (19-25 aprilie 1990) Lech Walesa a fost reales ca preşedinte al acestei organizaţii. La 27 mai 1990 au avut loc primele alegeri locale libere, în care "Solidaritatea" a câştigat la mare distanţă de celelalte forţe politice. În cadrul "Solidarităţii" s-au desprins mai multe curente care au sfârşit prin a se constitui ca partide politice independente[5].
La 27 septembrie 1990, Parlamentul a votat încetarea mandatului generalului Jaruzelski, iar la 25 noiembrie au avut loc alegeri prezidenţiale, care au fost câştigate de Lech Walesa. Alegerile legislative pentru primul parlament liber al ţării - 27 octombrie 1991 - s-au desfăşurat în condiţiile unui puternic absenteism (numai 40% din cei 27 milioane de polonezi cu drept de vot s-au prezentat la urne). Forţele politice au fost dispersate în cadrul unui larg spectru de opţiuni (29 de partide), ceea ce a dus la constituirea unui guvern de coaliţie format din 7 partide, condus de Hanna Suchocka. Ca urmare a votului de neîncredere primit de acest guvern la 28 mai 1993, preşedintele Walesa a dizolvat parlamentul.
Noile alegeri s-au desfăşurat la 19 septembrie 1993. În cadrul scrutinului, Alianţa Democratică a Stângii a obţinut 20,21% din voturi, iar Partidul Popular din Polonia 15,4%, aceste două partide constituind împreună noul guvern. Au mai obţinut 10,59% din voturi Uniunea Democratică, 7,28% Uniunea Muncii, 5,77% Confederaţia pentru Polonia Independentă şi 5,41% Blocul pentru Sprijinul Reformelor. În Parlamentul ales în 1993 erau reprezentate numai 9 partide, faţă de 29 în parlamentul anterior. Totodată, este de menţionat şi faptul că la 18 septembrie 1993, ultimii soldaţi ruşi au părăsit Polonia.
Ca urmare a alegerilor din 1993 a fost constituit un nou guvern de centru-stânga, condus de Waldemar Pawlak (Partidul Ţărănesc Polonez). Noul prim ministru a intrat în conflict cu preşedintele Walesa, care a refuzat să semneze bugetul şi a ridicat obiecţii în legătură cu desemnarea unor membri ai guvernului (apărare, interne, afaceri externe). La 7 februarie 1995 coaliţia guvernamentală a fost de acord cu desemnarea ca prim ministru a lui Josef Oleksy, Speaker-ul Seimului, din partea Alianţei Democratice de Stânga[6].
Alegerile prezidenţiale care s-au desfăşurat la 19 noiembrie 1995, s-au soldat cu victoria candidatului socialist Alexander Kwasniewski, care a obţinut 51,72% din voturi, faţă de Lech Walesa care a obţinut numai 48,28%[7].
Alegerile parlamentare desfăşurate la 21 septembrie 1997 au dus din nou la o formulă de coabitare: preşedintele Alexander Kwasniewski - socialist, a coabitat cu un Parlament în care majoritatea o aveau partidele de dreapta, până la alegerile din 22 septembrie 2001, care au fost câştigate de coaliţia social-democrată, formată din Alianţa Stângii Democratice şi Uniunea Muncii. Leszek Miller a devenit prim-ministru de la data de 19 octombrie 2001.
Preşedintele Kwaşniewski a fost reales pentru un nou mandat, fiind investit la 23 decembrie 2000.
Cele mai recente alegeri în Polonia s-au desfăşurat la 25 septembrie 2005 pentru Camera Deputaţilor (Sejm) şi pentru Senat. Alegerile au avut în vedere completarea celor 460 de locuri de deputat aleşi prin scrutin proporţional pe listă, precum şi a celor 100 de senatori aleşi prin scrutin majoritar simplu.
În urma precedentelor alegeri fusese constituit un Guvern de coaliţie condus de premierul Marek Belka, ce dispunea de 216 locuri în Sejm şi de 75 în Senat. Guvernul lui Marek Belka a succedat Guvernului condus de Leszek Miller. El a reşit să obţină investiţii străine, precum şi anumite succese în domeniul economic şi social. Cu toate acestea el a fost confruntat cu afaceri de corupţie în care membrii partidelor de stânga erau implicaţi.
Alegerile din 2005 au dus la succesul forţelor de dreapta, respectiv al partidelor Dreptate şi Justiţie şi Platforma Civică. În cadrul alegerilor din 2005 rata participării a fost de 40% din totalul de circa 30 milioane alegători. Cele două partide de dreapta, Partidul Dreptate şi Justiţie şi Platforma Civică, au obţinut împreună 288 de locuri în Sejm (155 Partidul Dreptate şi Justiţie şi 133 Platforma Civică). În Senat, Partidul Dreptate şi Justiţie (PiS) a obţinut 49 de mandate, iar Platforma Civică (PO) 34.
Prim ministru al Guvernului a fost desemnat Jaroslaw Kaczynski (de la 10 iulie 2006), şef al statului fiind fratele său Lech Kaczynski (de la 23 decembrie 2005), care i-a succedat lui Alexandre Kwaşniewski. De menţionat că alegerile în Polonia pentru Sejm s-au desfăşurat în cadrul a 41 de circumsripţii plurinominale, deputaţii fiind aleşi prin scrutin proporţional, cu repartiţia locurilor pe baza metodei Sainte-Lagüe modificată.
Pentru Senat alegerile s-au desfăşurat prin scrutin majoritar simplu.
Până la adoptarea actualei Constitutii, ordinea constituţională a Republicii Polonia fost guvernată de două instrumente juridice: 1) Actul constituţional din 17 octombrie 1992 cu privire la relaţiile reciproce dintre instituţiile legislative şi executive ale Republicii Polonia şi autoguvernarea locală şi 2) prevederile Constituţiei din 1952 care continuau să fie parţial în vigoare, în conformitate cu prevederile art.77 din Actul Constituţional din 17 octombrie 19929.
Actul Constituţional din 17 octombrie 1992 cuprinde 6 capitole şi 78 de articole. El abroga în mod expres Constituţia poloneză din 22 iulie 1952, cu excepţia prevederilor ce constituie obiectul celui de al doilea document cu caracter constituţional pe care l-am amintit. Actul Constituţional consacra o serie de prevederi fundamentale precum şi reguli privind funcţionarea Parlamentului, a instituţiei prezidenţiale, a Guvernului şi a organelor locale.
În ceea ce priveşte Parlamentul, se prevedea că Seimul (Camera Deputaţilor) este alcătuit din 460 deputaţi aleşi prin vot secret, egal, direct şi proporţional. În schimb, Senatul era compus din 100 senatori aleşi de către voievodate (în prezent în număr de 49), de asemenea tot prin vot secret, egal şi direct.
Seimul era ales pe patru ani. El putea fi dizolvat prin propria sa hotărâre, adoptată cu majoritatea de două treimi, sau pe baza hotărârii Preşedintelui Republicii, adoptată în urma unor consultări cu mareşalul (preşedintele) Seimului şi cu mareşalul (preşedintele) Senatului.
Actul Constituţional consacra, în art.6, principiul că deputaţii reprezintă naţiunea, acceptând ideea mandatului reprezentativ. Se prevedea că ei nu răspund pentru activităţile ce decurg din exerciţiul mandatului şi nu pot fi arestaţi sau deţinuţi fără autorizarea Seimului. Seimul alegea dintre membrii săi mareşalul Seimului, locţiitorul acestuia şi membrii comitetelor. Dezbaterile erau deschise publicului, iar în principiu hotărârile se adoptau cu majoritatea absolută.
Dreptul de iniţiativă legislativă aparţinea, în Polonia, deputaţilor, senatorilor, Preşedintelui Republicii şi Consiliului de Miniştri (art.15 pct.1). În timpul dezbaterilor, cei care aveau dreptul să propună legile (cu excepţia Preşedintelui Republicii), aveau şi dreptul să iniţieze amendamente la legile supuse discuţiei (art.15 pct.3). Consiliul de Miniştri putea să declare că una dintre propunerile sale este urgentă şi să solicite dezbaterea cu prioritate (art.16 pct.1). După adoptarea unei legi de către Seim, aceasta era trimisă Senatului, care în termen de 30 de zile putea să adopte legea, să introducă amendamente sau să o respingă. Dacă acest termen nu era respectat, legea era considerată adoptată. O rezoluţie a Senatului prin care se respingea o lege sau prin care se formula un amendament avea drept efect rediscutarea proiectului în cadrul primei Camere (Seimul). Aceasta, cu majoritate absolută de voturi, decidea dacă îşi menţine punctul de vedere iniţial sau dacă acceptă punctul de vedere al Senatului (art.17 pct.4).
Legile adoptate de cele două Camere erau supuse spre semnare Preşedintelui Republicii, care avea la dispoziţie un termen de 30 de zile, în care putea retrimite legea spre rediscutare Seimului. Dacă Seimul, cu o majoritate de două treimi, menţinea forma iniţială, Preşedintele Republicii era obligat să o semneze. Preşedintele Republicii dispunea însă şi de posibilitatea de a trimite o lege Tribunalului Constituţional, înainte de a o semna, situaţie în care se considera suspendat termenul prevăzut de Constituţie pentru semnarea legii. În ipoteza în care Tribunalul Constituţional considera că legea în cauză este conformă cu Constituţia, Preşedintele era obligat să o semneze (art.18).
În ce priveşte Preşedintele Republicii, acesta beneficia de toate prerogativele recunoscute şefului de stat în regimurile semi-prezidenţiale. El era ales direct de naţiune, reprezenta Polonia în relaţiile interne şi internaţionale, ratifica şi denunţa tratatele internaţionale (notificând acest lucru Senatului), exercita supravegherea generală a relaţiilor externe şi securităţii interne a statului. El putea să declare starea de urgenţă pe o perioadă de trei luni, interval în care Seimul nu putea fi dizolvat. Preşedintele Republicii avea dreptul să participe la anumite şedinţe ale Consiliului de Miniştri, situaţie în care el prezida lucrările acestuia. El avea şi dreptul să adreseze mesaje Seimului sau Senatului, să acorde şi să retragă cetăţenia poloneză, să numească pe judecători pe baza unei hotărâri a Consiliului Naţional al Magistraţilor, să confere ordine şi decoraţii. Totodată, el avea dreptul să numească anumiţi miniştri care să-l reprezinte în unele probleme. Încetarea mandatului de Preşedinte putea avea loc prin deces, demisie, declararea incapacităţii sale permanente de a‑şi exercita îndatoririle datorită stării sănătăţii, hotărâre ce trebuia luată de Adunarea Naţională (cele două Camere reunite) cu majoritate de două treimi, sau în cazul demiterii din funcţie, printr-o hotărâre a Tribunalului de Stat. Această ultimă situaţie se putea produce numai dacă Adunarea Naţională ar fi adoptat o hotărâre privind trimiterea sa în judecată, cu votul majorităţii de două treimi, la propunerea a cel puţin o pătrime din membrii săi.
Cu referire la Consiliul de Miniştri (Guvernul), acesta exercita conducerea problemelor interne şi externe, inclusiv dirijarea întregii administraţii guvernamentale. El putea, în conformitate cu prevederile art.52 din Constituţie, să adopte hotărâri în orice probleme care nu erau rezervate Preşedintelui sau altui organ al administraţiei de stat sau de autoconducere. Guvernul era condus de un prim ministru care coordona şi controla activitatea miniştrilor. El era, totodată, şi şeful tuturor funcţionarilor din administraţia Guvernului. Este de observat că primul ministru era numit de Preşedintele Republicii, cu obligaţia de a-şi constitui Guvernul într-un termen de 14 zile (art.57). Seimul avea calitatea să aprobe desemnarea primului ministru, dar nu şi a celorlalţi miniştri, lista acestora nefiindu-i supusă. În schimb, primul ministru era obligat, în acelaşi interval de timp de 14 zile, să prezinte spre aprobare Seimului programul său de guvernare, care trebuia acceptat pe calea unui vot de încredere cu majoritatea absolută.
În ceea ce priveşte autoguvernarea locală, Actul Constituţional din 17 octombrie 1992 prevedea că aceasta constituie forma de bază a organizării vieţii publice locale (art.70 pct.1). Unităţile autoguvernării locale dispuneau de personalitate juridică în calitate de comunităţi ale cetăţenilor în anumite zone.
Unităţile autoguvernării locale beneficiau de o serie de drepturi importante, ocupându-se practic de întreaga administraţie, cu excepţia acelor probleme care erau rezervate Guvernului (art.71 pct.1). În limitele stabilite de lege, unităţile de autoguvernare locală exercitau puteri de decizie, fiind înzestrate cu resursele financiare adecvate. Alegerea organelor de autoguvernare se făcea prin vot egal şi secret. Locuitorii puteau adopta însă decizii şi pe calea unor referendumuri locale (art.72 pct.2). Veniturile unităţilor de autoguvernare constau din venituri proprii, subsidii şi donaţii.
Cel de al doilea document constituţional, în vigoare până la adoptarea Constituţiei din 1997, cuprindea de fapt acele prevederi ale Constituţiei din 22 iulie 1952 care nu fuseseră considerate incompatibile cu schimbările sociale şi politice survenite în ţară: el reglementa bazele sistemului politic şi economic, precum şi funcţionarea unor importante instituţii de stat ca: Tribunalul Constituţional, Tribunalul de Stat, Camera Supremă de Control, Comisarul pentru drepturile cetăţenilor, Consiliul Naţional de Radio şi Televiziune, tribunalele şi sistemul procuraturii, drepturile fundamentale ale cetăţenilor, principiile alegerii pentru Seim, Senat şi Preşedintele ţării, cuprinzând totodată şi dispoziţii privind stema, drapelul şi capitala ţării.
Întrucât Constituţia poloneză din 1952 a format obiectul analizei noastre în cadrul pct.2.5.3, ne vom referi în cele ce urmează numai la elementele specifice care fuseseră consacrate prin modificarea şi republicarea textelor constituţionale la care facem trimitere.
Cu referire la prevederile înscrise în Cap.I "Bazele sistemului politic şi economic", amintim dispoziţiile art.1, care statuau că Republica Polonia este un stat democratic, guvernat de drept şi aplicând principiile justiţiei sociale; art.2, care arăta că puterea suverană aparţine naţiunii; art.3, care se referea la respectarea legilor de către organele de stat; art.5, care se ocupa de participarea la autoguvernarea locală; art.6, care consacra libertatea activităţilor economice, indiferent de tipul de proprietate; art.7, care guverna dreptul de succesiune şi proprietate personală.
Capitolul IV definea, aşa cum s-a arătat, poziţia diverselor organe în statul polonez.
- Tribunalul Constituţional (art.33 a) examina conformitatea cu Constituţia a legilor şi a altor acte normative emise de organele centrale. El avea dreptul de a formula interpretări obligatorii ale legilor. Hotărârile Tribunalului Constituţional cu privire la neconcordanţa legilor cu Constituţia urmau să fie supuse examinării Seimului. Membrii Tribunalului Constituţional erau aleşi de Seim; ei se bucurau de independenţă şi se supuneau numai Constituţiei.
- Tribunalul de Stat (art.33 b) examina cazurile de încălcare a Constituţiei şi a legilor de către persoane care deţineau funcţii supreme în stat. El se pronunţa asupra responsabilităţii penale a celor care fuseseră deferiţi judecăţii sale. Tribunalul de Stat era ales de către Seim dintre persoane care nu aveau calitatea de deputaţi, pe toată perioada mandatului Seimului. Preşedintele Tribunalului de Stat era primul preşedinte al Curţii Supreme. Judecătorii Tribunalului de Stat erau independenţi şi se supuneau numai legii.
- Camera Supremă de Control (art.34) era subordonată Seimului. În competenţa sa intra controlul activităţilor economice, financiare şi organizaţional-administrative ale organelor administraţiei de stat, întreprinderilor şi altor unităţi subordonate acestor organe, din punctul de vedere al legalităţii, eficienţei economice, eficacităţii şi integrităţii.
Camera Supremă de Control prezenta anual rapoarte Seimului, dar putea să prezinte şi aprecieri cu privire la rapoartele Consiliului de Miniştri privind îndeplinirea planurilor naţionale economice şi sociale, ca şi cu privire la executarea bugetului de stat. Preşedintele Camerei Supreme de Control era numit şi revocat de Seim, cu consimţământul Senatului. Camera Supremă de Control acţiona în mod colectiv. Organizarea şi modul său de funcţionare erau stabilite prin lege.
- Comisarul pentru drepturile cetăţenilor (art.36 a) veghea la respectarea drepturilor cetăţenilor consacrate prin Constituţie. El era numit de Seim, cu consimţământul Senatului, pe termen de patru ani.
- Consiliul Naţional de Radio şi Televiziune (art.36 b) veghea la respectarea libertăţii cuvântului şi la dreptul cetăţenilor de a fi informaţi. Membrii săi erau desemnaţi de către Seim, Senat şi Preşedintele Republicii.
Capitolul VII, referitor la justiţie, stabilea principiile organizării judiciare, printre care principiul inamovibilităţii judecătorilor (art.60 pct.2). Art.62 aducea precizarea că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
În art.63 era înscris principiul publicităţii dezbaterilor şi al garantării dreptului la apărare.
Art.64 definea scopurile Oficiului de Acuzare Publică (Procuratura), care trebuia să asigure respectarea legilor şi urmărirea faptelor cu caracter penal. Oficiul de Acuzare Publică era subordonat ministrului justiţiei, care îndeplinea şi funcţia de şef al Procuraturii.
Capitolul VIII se referea la drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. În acest capitol al Constituţiei erau consacrate egalitatea cetăţenilor, dreptul la muncă, la odihnă, la folosirea activităţilor culturale, dezvoltarea ştiinţei etc.
Art.76 garanta protecţia drepturilor veteranilor, iar art.77 se referea la protecţia specială a inteligenţei creatoare în domeniul ştiinţei, educaţiei, literaturii, artei, precum şi faţă de promotorii progresului tehnologic, raţionalizatori şi inventatori.
Se cuvin a mai fi menţionate, printre alte prevederi constituţionale: egalitatea femeii cu bărbatul, protecţia familiei şi a maternităţii, atenţia specială acordată copiilor, libertatea conştiinţei, libertatea cuvântului, dreptul de asociere, libertatea sindicală, inviolabilitatea persoanei, dreptul de azil. Dintre îndatoririle cetăţenilor polonezi menţionăm pe aceea de a apăra patria, de a efectua serviciul militar, de a păstra secretul de stat, de a-şi îndeplni îndatoririle către ţară şi de a contribui la dezvoltarea ei.
Capitolul IX se referea la principiile alegerii Seimului, Senatului şi Preşedintelui Republicii. Era consacrat dreptul de vot de la vârsta de 18 ani şi dreptul de a fi ales de la vârsta de 21 de ani, atât pentru Cameră cât şi pentru Senat, cu condiţia ca persoana care candida să fi avut o rezidenţă permanentă pe teritoriul polonez timp de cel puţin 5 ani. Era prevăzută egalitatea drepturilor electorale ale femeii cu bărbatul, ca şi a persoanelor care se află în serviciul militar. Drepturile electorale nu puteau fi refuzate decât persoanelor care fuseseră declarate incapabile în baza unor hotărâri judecătoreşti, datorită deficienţelor mintale, ca şi celor care fuseseră lipsiţi de drepturile electorale prin hotărâre a justiţiei.
Deşi Constituţia poloneză respingea ideea mandatului imperativ, consacrând ideea mandatului reprezentativ, art.101 menţinea principiul că "deputaţii Seimului şi senatorii vor avea îndatorirea să informeze pe alegătorii lor cu privire la munca şi activitatea organismului în care au fost aleşi". O asemenea prevedere se deosebeşte totuşi de prevederile fostei constituţii socialiste, care consacra în mod expres posibilitatea de "revocare" a deputatului de către alegători.
În Capitolul X se făceau unele precizări în legătură cu stema Poloniei şi culorile drapelului, stabilindu-se totodată că "Varşovia - un oraş care întruneşte tradiţiile eroice ale naţiunii poloneze - va fi capitala Republicii Polonia" (art.105).
La 2 aprilie 1997, Adunarea Naţională a Republicii Polone a adoptat noua Constituţie a ţării, care cuprinde 243 articole10, grupate în 13 capitole şi anume: republica, libertăţile, drepturile şi obligaţiile persoanelor şi cetăţenilor, izvoarele dreptului, Sejm-ul şi Senatul, Preşedintele Republicii Polone, miniştrii şi administraţia guvernamentală, autoadministrarea locală, curţile şi tribunalele, organele controlului de stat şi pentru apărarea drepturilor, finanţele publice, măsuri extraordinare, amendarea Constituţiei, prevederi finale şi cu caracter de tranziţie.
Preambulul Constituţiei reaminteşte tradiţiile de libertate ale poporului polonez şi comunitatea de interese a cetăţenilor, dornici să aducă un omagiu celor care au luptat pentru independenţa ţării şi pentru moştenirea creştină. Preambulul insistă, totodată, asupra ideii ca noua Constituţie a ţării să devină o lege de bază a statului, întemeiat pe respectul libertăţii şi justiţiei, pe colaborarea dintre puterile publice, dialogul social, precum şi pe principiul de a întări prerogativele cetăţenilor şi ale comunităţilor lor.
Capitolul I consacră ideea că Polonia este un stat democratic, guvernat de principiile de drept, în care puterea supremă aparţine naţiunii, care o exercită în mod direct sau prin reprezentanţii săi.
Printre alte idei generale cuprinse în acest capitol se pot menţiona supremaţia Constituţiei, respectul dreptului internaţional, separaţia puterilor, pluralismul politic, descentralizarea puterii politice, autoguvernarea, protecţia familiei, promovarea principiilor economiei de piaţă, libertatea religioasă.
De menţionat este şi faptul că, deşi noua Constituţie poloneză asigură libertatea cultelor religioase şi drepturile egale ale cetăţenilor, indiferent de religia pe care o practică, se precizează că relaţiile dintre Republica Polonă şi biserica romano-catolică vor fi reglementate printr-un tratat internaţional încheiat cu Sfântul Scaun şi printr-un statut. În ceea ce priveşte celelalte culte, activitatea acestora va fi reglementată prin statute întocmite ca urmare a înţelegerilor intervenite între reprezentanţii acestora şi Consiliul de Miniştri.
Capitolul II, consacrat libertăţilor, reafirmă printre altele egalitatea cetăţenilor în faţa legii, dreptul la cetăţenie, dreptul la viaţă, interzicerea torturii, protecţia inviolabilităţii personale, inviolabilitatea domiciliului, libertatea de deplasare, dreptul de a-şi exprima liber opiniile ş.a. O atenţie specială este acordată drepturilor economice, sociale şi culturale, care sunt tratate într-un subcapitol distinct, ca şi mijloacelor pentru apărarea libertăţilor şi drepturilor.
În legătură cu mijloacele puse la dispoziţia cetăţenilor pentru apărarea drepturilor lor, Constituţia menţionează dreptul cetăţeanului de a fi compensat pentru vătămările aduse de către acţiunea unui organ de autoritate publică contrar legii (art.77 pct.1), ca şi dreptul cetăţenilor de a se adresa direct Tribunalului Constituţional (art.79).
Printre obligaţiile cetăţenilor se numără loialitatea faţă de patrie, respectul legilor, apărarea ţării, protecţia mediului şi plata impozitelor.
Capitolul III, consacrat izvoarelor de drept, menţionează Constituţia, legile, acordurile internaţionale ratificate şi regulamentele. Potrivit prevederilor art.89 din Constituţie, este necesară ratificarea înţelegerilor internaţionale pentru tratatele politice sau militare, de pace sau alianţă, pentru convenţiile care se referă la drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, participarea Poloniei în organizaţiile internaţionale, responsabilităţile financiare ale statului, ca şi pentru orice alte domenii în legătură cu care Constituţia solicită adoptarea unor legi.
De semnalat sunt prevederile art.90, potrivit cărora Republica Polonă poate, în virtutea acordurilor internaţionale, să delege unei organizaţii internaţionale sau unor instituţii internaţionale, competenţe ale autorităţii organelor de stat cu privire la anumite materii (pct.1). Ratificarea unor acorduri, de genul celor menţionate mai sus, solicită votul cu două treimi ale Sejm-ului, în prezenţa a cel puţin jumătate din numărul deputaţilor şi votul a două treimi din senatori, în prezenţa a cel puţin jumătate din numărul lor.
Potrivit art.91, acordurile internaţionale ratificate şi promulgate se aplică direct în ordinea juridică internă a ţării, afară de cazurile în care pentru aceasta este necesară adoptarea unor legi speciale.
Acordurile internaţionale ratificate au prioritate asupra legilor, în cazul în care prevederile acestora nu au fost armonizate cu cele ale tratatelor în cauză.
În capitolul IV sunt tratate probleme ce ţin de organizarea şi atribuţiile celor două Camere ale Parlamentului. Se precizează astfel că puterea legislativă este exercitată, în Polonia, de către Sejm şi Senat. Sejm-ul se compune din 460 deputaţi şi este ales pe termen de patru ani, prin vot universal, egal, direct şi proporţional, prin scrutin secret.
Senatul se compune din 100 de senatori, aleşi tot pe termen de patru ani, prin vot universal, egal, direct şi secret.
Pentru ca cineva să fie ales deputat, trebuie să fi împlinit vârsta de 21 de ani, în timp ce pentru a fi ales senator, condiţia este împlinirea vârstei de 30 de ani. Atât deputaţii, cât şi senatorii, sunt propuşi de partidele politice, cât şi de alegători, rezultatul alegerilor urmând să fie confirmat de către Curtea Supremă.
În Constituţie se prevede interzicerea mandatului imperativ, precum şi imunitatea parlamentară, înţelegându-se prin aceasta suspendarea oricărei proceduri penale pe timpul mandatului, ca şi imunitatea totală pentru orice activităţi legate de scopul mandatului. Există şi posibilitatea ca un deputat să accepte să fie supus procedurii judiciare în cazuri penale (renunţarea la imunitate). Un deputat nu poate fi însă nici deţinut, nici arestat, fără consimţământul Sejm-ului, cu excepţia cazului de flagrant delict, în care "deţinerea lui este necesară pentru a se putea asigura desfăşurarea corectă a procedurii" (art.105 pct.5). O asemenea deţinere trebuie să fie comunicată de îndată Mareşalului Sejm-ului, care poate ordona eliberarea imediată a celui reţinut.
Procedura legislativă comportă adoptarea legilor în urma a trei "lecturi". De regulă, în lipsa unor prevederi contrare, legile sunt adoptate cu majoritate simplă.
Un capitol special al Constituţiei - Capitolul V - se ocupă de instituţia Preşedintelui Republicii. Acesta este definit de art.126 pct.1 ca fiind reprezentantul suprem al Republicii Polone şi garantul continuităţii autorităţii statului. Preşedintele asigură respectarea Constituţiei, apărarea suveranităţii şi securităţii statului, precum şi inviolabilitatea şi integritatea teritoriului ţării. El este ales prin vot universal, egal, direct şi secret, pe o perioadă de cinci ani.
Pentru ca cineva să candideze pentru funcţia de preşedinte al ţării, se cere vârsta minimă de 35 de ani, iar candidatul trebuie să fie propus de cel puţin 100.000 de cetăţeni care au dreptul de vot pentru alegerile din Sejm. Candidatul care obţine mai mult decât jumătate din voturile valabile va fi considerat ales preşedinte. Dacă nici un candidat nu întruneşte majoritatea voturilor, un nou scrutin va avea loc după 14 zile, la care vor participa numai candidaţii care au obţinut cel mai mare număr de voturi la primul tur de scrutin. Candidatul care va obţine, de această dată, cel mai mare număr de voturi va fi declarat ales.
În Polonia nu există funcţia de vicepreşedinte; în cazul incapacităţii temporare a preşedintelui de a-şi exercita prerogativele, Mareşalul Sejm-ului poate îndeplini - cu titlu provizoriu - cu avizul Tribunalului Constituţional, funcţia de şef al statului.
Preşedintele Republicii Polone dispune de atribuţiile care sunt, în general, recunoscute şefilor de stat: comandant suprem al armatei, acordarea de ordine şi medalii, ratificarea tratatelor internaţionale etc. El are dreptul să emită decrete şi ordine executive.
Organul consultativ al Preşedintelui pentru probleme interne şi de securitate externă este Consiliul Naţional de Apărare. În afară de aceasta, pentru anumite probleme, Preşedintele Republicii poate să convoace un Consiliu al Cabinetului, care va cuprinde pe membrii Guvernului, dar spre deosebire de Consiliul de Miniştri, acesta va fi prezidat direct de Preşedintele Republicii.
Preşedintele Republicii are drept de iniţiativă legislativă, are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională, de a numi pe primul ministru, de a semna sau a refuza să semneze o lege. În cazul încălcării Constituţiei, el este responsabil în faţa Tribunalului de Stat. Acesta îl poate suspenda din funcţie, pe baza unei cereri a Adunării Naţionale, adoptată cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi.
Capitolul VI se referă la Guvern, enunţând componenţa şi atribuţiile acestuia. Astfel, se prevede că primul ministru, ca şi întregul guvern, este numit de Preşedintele Republicii. În următoarele 14 zile după desemnarea sa, primul ministru supune Sejm-ului programul activităţii Consiliului de Miniştri, împreună cu o moţiune prin care solicită un vot de încredere. Moţiunea trebuie să fie aprobată cu majoritatea voturilor, în prezenţa a cel puţin jumătate din numărul membrilor Camerei Deputaţilor. În cazul în care nu se obţine un vot de încredere, procedura se repetă în următoarele 14 zile, iar dacă nici aceasta nu duce la obţinerea votului de încredere, Preşedintele Republicii are dreptul să dizolve Sejm-ul şi să convoace noi alegeri.
Membrii Consiliului de Miniştri sunt răspunzători faţă de Tribunalul de Stat în cazul încălcării Constituţiei şi a legilor, precum şi în situaţia în care comit infracţiuni legate de atribuţiile lor de serviciu. De asemenea, politic ei sunt responsabili - în mod colectiv - faţă de Sejm, pentru întreaga activitate a Consiliului de Miniştri.
O procedură similară celei existente în Germania este prevăzută în art.158 din Constituţia Poloniei, care permite Sejm-ului, în cazul în care nu a fost obţinut votul de încredere, să iniţieze o moţiune semnată de cel puţin 46 de deputaţi, în care să se specifice totodată şi numele candidatului pentru funcţia de prim ministru propus de Sejm. Există şi posibilitatea, prevăzută de art.159, ca Sejm-ul să iniţieze un vot de neîncredere cu privire la un anumit ministru, la solicitarea a 69 de deputaţi. În acest caz, Preşedintele Republicii va trebui să revoce ministrul a cărui demitere a fost solicitată prin votul de neîncredere adoptat cu majoritatea membrilor Sejm-ului. Totodată, este posibil ca însuşi primul ministru să solicite Sejm-ului un vot de încredere faţă de Consiliul de Miniştri, care va trebui adoptat, de asemenea, cu majoritatea votanţilor, în prezenţa a cel puţin jumătate din numărul membrilor statutari ai Sejm-ului.
Schimbările în cadrul Guvernului se efectuează de Preşedintele Republicii, la solicitarea primului ministru.
Capitolul VII al Constituţiei consacră mecanismul autoguvernării locale. Se precizează că unităţile de autoguvernare locală au personalitate juridică, ele putând să aibă bunuri în proprietate şi să beneficieze de alte drepturi asupra proprietăţii. Ele au dreptul să perceapă taxe şi impozite cu caracter local. Curţile administrative au dreptul de a soluţiona eventualele dispute între unităţile de autoguvernare locală şi unităţile administraţiei Guvernului.
Unităţile de autoguvernare locală sunt alese prin vot universal, egal, direct şi secret. La rândul lor, ele aleg propriile lor organe executive. Printre alte prerogative ale organelor de autoguvernare locală este şi aceea de a consulta poporul prin referendum, inclusiv asupra demiterii organelor de autoguvernare locală.
La propunerea primului ministru, Sejm-ul are dreptul să dizolve un organ local de autoguvernare, în cazul în care acesta a încălcat în mod flagrant Constituţia sau legile.
O particularitate a Constituţiei poloneze, prevăzută de art.172, este aceea că unităţile de autoguvernare au dreptul de a se asocia şi chiar dreptul de a se alătura unor asociaţii internaţionale, precum şi unor comunităţi regionale, ele putând totodată să iniţieze acţiuni de cooperare cu comunităţi locale sau regionale din alte ţări.
În Capitolul VIII sunt specificate atribuţiile Curţilor şi tribunalelor. Reţine atenţia, în primul rând, ideea înscrisă în art.173, care prevede că puterea judecătorească este separată de celelalte puteri şi independentă de acestea. Înfăptuirea justiţiei se asigură, în Polonia, de Curtea Supremă, tribunale ordinare, tribunale administrative şi tribunale militare. Constituţia consacră independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor, al căror statut special este stabilit prin lege. În Polonia există şi un Consiliu Naţional al Justiţiei, similar Consiliului Superior al Magistraturii din ţara noastră.
În capitolul menţionat este reglementată şi organizarea şi funcţionarea Tribunalului Constituţional. Acesta este competent să aprecieze conformitatea legilor şi acordurilor internaţionale cu Constituţia, conformitatea legilor cu tratatele internaţionale, constituţionalitatea partidelor politice ş.a. Tribunalul Constituţional este, de asemenea, competent să soluţioneze conflictele de competenţă între organele constituţionale centrale ale statului. El poate fi sesizat de Preşedintele Republicii, Mareşalul Sejm-ului, Mareşalul Senatului, primul ministru, primul preşedinte al Curţii Supreme, preşedintele Curţii Supreme Administrative şi preşedintele Camerei de Control, cu referire la conflictele de competenţă.
În ceea ce priveşte neconcordanţa legilor cu Constituţia, cu tratatele internaţionale, precum şi în legătură cu încălcarea drepturilor constituţionale, în Polonia există o sferă mai largă de subiecţi care se pot adresa Curţii Constituţionale. Astfel, Tribunalul Constituţional mai poate fi sesizat şi de Consiliul Naţional al Justiţiei, organele de autoguvernare, sindicatele la nivel naţional, bisericile şi organizaţiile religioase ş.a. În afară de aceasta, potrivit unei prevederi exprese (art.193) din Constituţie, orice tribunal poate să supună o acţiune juridică Tribunalului Constituţional în ceea ce priveşte concordanţa unui act normativ cu Constituţia sau tratatele internaţionale ratificate, dacă răspunsul la această problemă de drept este necesar soluţionării unei cauze aflate în faţa instanţei.
În acelaşi capitol al Constituţiei (Capitolul VIII) este reglementată şi organizarea Tribunalului de Stat, competent să judece încălcările Constituţiei de către demnitari. El se compune dintr-un preşedinte, doi vicepreşedinţi şi 16 membri, aleşi de Sejm din rândul unor persoane care nu sunt deputaţi sau senatori. Cel puţin jumătate din persoanele desemnate ca membri ai Tribunalului de Stat trebuie să posede pregătirea necesară funcţiei de judecător. În exercitarea atribuţiilor lor, membrii Tribunalului de Stat sunt independenţi şi se supun numai Constituţiei şi legilor.
În Capitolul IX sunt specificate organele controlului de stat şi pentru apărarea drepturilor. Acestea sunt: Camera Supremă de Control (similară Curţii de Conturi din ţara noastră), al cărei preşedinte este desemnat de Sejm, cu avizul Senatului, pe termen de şase ani, cu dreptul de a fi reales. Camera Supremă de Control prezintă Sejm-ului o analiză a aplicării prevederilor bugetare, informaţii rezultând din controlul efectuat, propuneri privind acceptarea încheierii exerciţiului bugetar etc.
Un alt organ de stat pentru apărarea drepturilor este Comisarul pentru drepturile cetăţenilor, instituţie similară Ombudsman-ului. Acesta este desemnat de Sejm, cu consimţământul Senatului, pe o perioadă de cinci ani, fiind independent în activităţile sale faţă de celelalte organe de stat.
Printre organele chemate să garanteze apărarea drepturilor, în Constituţia polonă este menţionat şi Consiliul Naţional al Radio-ului şi Televiziunii, ai cărui membri sunt desemnaţi de Senat şi de Preşedintele Republicii. El are misiunea să asigure libertatea cuvântului, dreptul la informaţie şi să apere totodată interesele publicului cu privire la emisiunile de Radio şi Televiziune.
Un capitol distinct al Constituţiei - Capitolul X - se ocupă de finanţele publice, în acest capitol specificându-se modul de formare a veniturilor statului, principii fundamentale cu privire la activitatea financiară, precum şi dispoziţii specifice legate de procedura elaborării şi adoptării bugetului.
În Capitolul XI sunt prevăzute situaţii speciale care duc la adoptarea unor măsuri extraordinare. Acestea trebuie adoptate pe calea unei legi, care pot supune unor limitări drepturile personale ale cetăţenilor, pe o perioadă determinată. Acţiunile adoptate pe calea unor măsuri extraordinare trebuie să fie proporţionale cu gradul de pericol şi să urmărească restabilirea cât mai rapidă a condiţiilor funcţionării normale a autorităţilor statului.
În perioada măsurilor extraordinare nu pot fi modificate Constituţia, legile electorale sau legea cu privire la măsurile extraordinare.
În acelaşi capitol al Constituţiei polone este specificată şi o altă situaţie, mult mai gravă, şi anume declararea legii marţiale, pe o parte sau pe întreg teritoriul statului, "în caz de ameninţare externă la adresa statului, acte de agresiune armată împotriva teritoriul Republicii Polone sau când o solicită obligaţii de apărare comună, în virtutea unui acord internaţional" (art.229).
Aplicarea legii marţiale este decretată de Preşedintele Republicii, la solicitarea Consiliului de Miniştri. Există, de asemenea, potrivit art.230, posibilitatea declarării "stării de urgenţă", pe o parte sau pe întreg teritoriul statului, în cazul unor ameninţări la adresa ordinii constituţionale, siguranţei cetăţenilor sau ordinii publice. Starea de urgenţă, ca măsură extraordinară, se adoptă pe o perioadă de 90 de zile, extinderea acestui termen solicitând aprobarea Sejm-ului.
Acelaşi capitol al Constituţiei mai prevede posibilitatea introducerii "stării de dezastru natural", pentru a preveni sau înlătura consecinţele unor catastrofe naturale sau unor accidente tehnologice. Aceasta poate fi declarată pe o perioadă de cel mult 30 de zile, putând fi însă extinsă cu consimţământul Sejm-ului. În timpul situaţiilor menţionate, anumite drepturi ale omului nu pot fi totuşi limitate, cum ar fi protecţia vieţii, demnitatea persoanei, tratamenul uman, accesul la justiţie, drepturile personale etc. Totodată, nu pot fi efectuate nici un fel de discriminări ale libertăţii şi dreptului persoanei pe motive de rasă, limbă, credinţă etc.
În perioada legii marţiale, dacă Sejm-ul nu-şi poate desfăşura activitatea, Preşedintele Republicii, la propunerea Consiliului de Miniştri, poate emite decrete având forţă de lege.
În Capitolul XII se stabileşte procedura modificării Constituţiei, care implică discutarea amendamentelor în două lecturi, prima având loc la nu mai puţin de 30 de zile de la depunerea legii de modificare. Cu privire la majoritatea necesară, Constituţia precizează că aceasta trebuie să fie de cel puţin două treimi din voturile exprimate atât de către Sejm, cât şi de către Senat, în prezenţa a cel puţin jumătate din numărul membrilor lor. Constituţia precizează că, în ceea ce priveşte prevederile referitoare la capitolele ce privesc Republica, libertăţile şi drepturile cetăţenilor şi amendarea Constituţiei, dezbaterea finală şi adoptarea legii de modificare nu va putea avea loc mai devreme de 60 de zile de la prima lectură a legii. În situaţia modificărilor adoptate la aceste capitole ale Constituţiei (I, II şi XII - menţionate mai sus), hotărârea Parlamentului urmează să fie confirmată printr-un referendum naţional, care va avea loc într-un termen de 60 de zile, în cadrul căruia majoritatea cetăţenilor va trebui să se pronunţe în favoarea amendamentelor adoptate de Sejm şi de Senat. După îndeplinirea acestor proceduri, Mareşalul Sejm-ului va supune legea Preşedintelui Republicii spre a fi semnată, iar modificările Constituţiei vor intra în vigoare după publicarea lor în Jurnalul Oficial al Republicii Polone (Dziennik Ustaw).
Ultimul capitol al Constituţiei - dispoziţii finale şi tranzitorii - reglementează o serie de aspecte practice legate de aplicarea prevederilor constituţionale, printre care aprobarea bugetului, acordurile internaţionale, situaţia procedurii legislative în curs, forţa juridică a reglementărilor adoptate pe plan local, precum şi abrogarea prevederilor constituţionale în vigoare până atunci, respectiv a Actelor constituţionale din 23 aprilie 1992 şi 17 octombrie 1992. Ultimul articol al Constituţiei (art.243) precizează că noua Constituţie a Poloniei va intra în vigoare la expirarea unui termen de trei luni de la data promulgării.
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.446.
[2] B.Mirkine-Guetzevitch, Les Constitutions de l'Europe Nouvelle, Librairie Delagrave, Paris, 1930, pag.256.
[3] Constituţia Republicii Populare Polone, Editura de stat pentru literatură economică şi juridică, Bucureşti, 1954, Preambul, articolele 1 şi 4; Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste, din 1945 până în zilele noastre, Editura POLIROM, Iaşi, 1998, pag.5, 11, 17-24, 26-29.
[4] Alicja Brandys, "Terapie de şoc" sau "salt în necunoscut"?, în "Lumea azi", nr.4 (serie nouă 5/1368) din 25 ianuarie 1990, pag.22.
[5] Donca Ciobanu, Polonia. În pragul unei noi opţiuni?, în "Lumea azi", Anul II, serie nouă, nr.47 (1410) din 22 noiembrie 1990.
[6] Julie Kim, Poland, Czech Republic, Slovakia and Hungary: Recent Developments, Updated February 2, 1996, Congressional Research Service, Library of Congress, CRS - 5.
[7] "Adevărul" nr.1726, marţi 21 noiembrie 1995.