Elemente de ordin istoric
Din timpurile cele mai vechi, teritoriul Republicii Sud Africane de astăzi a fost populat de boşimani şi hotentoţi, iar apoi de triburile bantu. În 1488, exploratorul portughez Bartolomeo Diaz atinge Capul Bunei Speranţe; Vasco da Gama navighează în apropierea Coastelor Natalului. În 1652, Jan Van Riebeeck întemeiază oraşul Kaapstad (Cape Town). Compania olandeză a Indiilor Orientale acordă o foarte mare importanţă acestui oraş, ca o escală în drumul spre Indii.
Concomitent cu influenţa olandeză în această zonă a lumii se face simţită şi prezenţa britanică. Oraşul Cape Town este ocupat de britanici, care îşi extind influenţa asupra regiunilor Durban şi Natal. La rândul lor, sud-africanii de origine olandeză înfiinţează Republica Transvaal şi statul liber Orange.
Conflictul de interese dintre englezi şi olandezi (buri) duce la un război care durează între anii 1899-1902. Conflictul s-a datorat în bună parte şi descoperirii unor zăcăminte de diamante şi de aur, situaţie care a determinat acutizarea conflictului pentru influenţă în această parte a Africii.
Ca urmare a victoriei britanice, colonia Capului (Cape Town), Natal, Orange şi Transvaal se unesc proclamând dominionul Uniunii Sud Africane (1910). Din 1934, Uniunea Sud Africană îşi câştigă independenţa, rămânând însă în cadrul Commonwealth-ului britanic[1].
Partidul Naţional, care dobândeşte puterea în 1948, iniţiază politica de apartheid, vizând dezvoltarea separată a populaţiilor aparţinând diverselor rase. Împotriva acestei politici acţionează Congresul Naţional African, care avea să fie declarat ilegal în 1964, iar liderul său Nelson Mandela condamnat la închisoare pe viaţă în 1964, fiind eliberat de abia în 1990.
Ca urmare a faptului că politica de apartheid este dezaprobată de întreaga comunitate internaţională, Africa de Sud se retrage din Commonwealth şi se proclamă republică, rupând astfel orice relaţie cu Coroana britanică. În 1974, Adunarea Generală a O.N.U. hotărăşte să suspende participarea delegaţiei sud africane la lucrările sale, accentuând astfel izolarea acestui stat.
În 1984 este adoptată o nouă Constituţie, care menţine segregaţia rasială. Ca urmare a intensificării acţiunilor antiapartheid, Commonwealth-ul britanic, dar şi Congresul S.U.A. adoptă, în 1986, sancţiuni împotriva Africii de Sud. În 1988, primul ministru Pieter Botha anunţă reforme constituţionale limitate. Politica de renunţare la segregaţia rasială este continuată de noul prim ministru F.W.de Klerk, care eliberează o serie de militanţi ai Congresului Naţional African şi iniţiază tratative cu Nelson Mandela în vederea pregătirii unei noi Constituţii.
În anul 1990, Congresul Naţional African ete legalizat, Nelson Mandela eliberat din închisoare, iar în 1992 un referendum la care participă numai populaţia albă aprobă cu un procent de 68,7% măsurile de renunţare la politica de apartheid[2]. De la 10 mai 1994, Nelson Mandela (62,6% din voturi) devine şef al statului, ca urmare a primelor alegeri democratice, cu participare universală, succesorul său, ales în 1999, fiind Thabo Muuyelma Beki.
Actualul preşedinte al Republicii Sud Africane este Thabo Mbeki, care a preluat funcţia la 16 iunie 1999.
1.4.2. Dezvoltarea constituţională
Constituţia din 1984 legaliza politica de discriminare rasială. Parlamentul era compus din trei Camere: prima, "Camera Adunărilor", rezervată albilor; cea de a doua "Camera reprezentanţilor" pentru metişi iar "Camera delegaţilor" - pentru indieni.
Camera Adunărilor se compunea din 178 de membri, dintre care 166 erau aleşi prin votul universal al populaţiei albe; patru erau numiţi de către Preşedinte, unul pentru fiecare dintre cele patru provincii şi opt aleşi de către cei 166 de membri ai Camerei Adunărilor aleşi.
Camera Reprezentanţilor se compunea din 85 de membri, dintre care 80 erau aleşi prin votul universal al populaţiei metise, doi numiţi de preşedinte şi trei aleşi de cei 80.
Camera delegaţilor se compunea din 45 de membri, dintre care 40 aleşi prin votul universal al populaţiei de origine indiană, doi numiţi de către Preşedinte şi 3 aleşi în mod direct de cei 40.
Fiecare dintre Camere era considerată responsabilă pentru "propriile afaceri", cu alte cuvinte, problemele care priveau respectiv pe albi, pe metişi sau pe indieni, iar problemele interesând toate trei rasele, inclusiv populaţia neagră, urmau să fie aprobate de către cele trei Camere reunite.
Constituţia prevedea un mandat de cinci ani pentru deputaţii care făceau parte din fiecare Cameră.
Preşedintele - care reunea funcţiile de şef de stat şi de guvern - era ales pe aceeaşi durată ca şi Parlamentul, de către un colegiu compus din 88 de persoane: 50 din Camera Adunărilor, 25 din Camera reprezentanţilor şi 13 din Camera delegaţilor.
Preşedintele numea membrii Guvernului şi prezida şedinţele acestuia. El era sfătuit de către un consiliu compus din 60 de membri (20 aleşi de Camera Adunărilor, 10 de Camera reprezentaţilor, cinci de Camera delegaţilor şi 25 aleşi personal de Preşedinte). Mai existau, de asemenea, în sistemul Constituţiei din 1984, trei consilii consultative: unul pentru întreaga ţară, unul pentru comunitatea metisă şi altul pentru indieni.
În fruntea fiecărei provincii sud africane se afla un administrator, numit de Preşedinte, şi un Consiliu provincial ales.
Ca urmare a procesului succesiv de eliminare a politicii de apartheid, Republica Sud Africană a adoptat mai întâi o Constituţie "provizorie", în 1993, care a intrat în vigoare la 27 aprilie 1994[3] şi care s-a menţinut până la adoptarea noii Constituţii la 11 octombrie 1996 - care nici ea nu are un caracter definitiv[4]. Ca o consecinţă a rezultatului alegerilor din 1994, a fost creată o Adunare Constituantă, compusă din cei 400 de membri ai Adunării Naţionale şi cei 90 de membri ai Senatului. În Adunarea Constituantă, Congresul Naţional African condus de Nelson Mandela deţinea 312 locuri, Partidul Naţional al lui F.W.de Klerk 99 de locuri, celelalte mandate revenind altor partide mai mici.
Adunarea Constituantă a ales mai multe comitete, care urmau să studieze diferite aspecte ale reformei constituţionale. Procesul constituţional urma să cuprindă mai multe faze, iar la 31 octombrie 1995 să fie dat publicităţii un proiect de Constituţie, elaborat în scopul organizării dezbaterii publice şi a definitivării lui. Proiectul de Constituţie a fost dezbătut de Adunarea Constituantă şi adoptat la 10 mai 1996.
Printre principiile care au fost stabilite de Adunarea Constituantă se pot menţiona: supremaţia Constituţiei, sistemul multipartid, elaborarea unei Carte a drepturilor omului, existenţa unei singure cetăţenii pe întreg teritoriul Republicii Sud Africane, suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, existenţa a trei niveluri de guvernare: nivelul naţional, provincial şi local, acceptarea principiului separaţiei puterilor, răspunderea guvernului faţă de Parlament ş.a.
Constituţia provizorie prevedea constituirea unei Adunări Naţionale, compusă din 400 de membri - aleşi în concordanţă cu sistemul reprezentării proporţionale - şi Senat, cuprinzând 10 senatori din partea fiecărei provincii, desemnaţi de legislaturile provinciale.
Puterea executivă aparţinea Preşedintelui. Din aceasta mai făceau parte, în afara Preşedintelui, vice-preşedinţii executivi şi cel mult de 27 de miniştri. Constituţia provizorie consacra existenţa unei Curţi Constituţionale, compusă dintr-un preşedinte şi 10 membri. Competenţa acesteia era legată de protecţia drepturilor constituţionale, disputele cu privire la constituţionalitate între diversele ramuri ale guvernământului, efectuarea de cercetări în legătură cu constituţionalitatea unor legi, inclusiv a actelor Parlamentului, disputele în materie constituţională între diferitele organe de stat etc.
Hotărârile Curţii Constituţionale erau obligatorii faţă de toate persoanele, precum şi faţă de ramurile legislativă, executivă şi judecătorească ale puterii statului.
Distinct de Curtea Constituţională funcţiona şi o Curte Supremă a Republicii Sud Africane. Aceasta dispunea, în afară de atribuţiile judiciare propriu zise, şi de unele competenţe în materie constituţională, cum ar fi, de pildă, litigiile în probleme constituţionale între guvernele locale sau provinciale.
O altă instituţie stabilită de Constituţia provizorie era aceea a "Protectorului Public" - instituţie similară Ombudsman-ului. Acesta trebuia să fie desemnat din rândul judecătorilor Curţii Supreme, să dea dovadă de independenţă şi imparţialitate. În competenţa sa intrau eventuale anchete în legătură cu proasta administraţie şi abuzurile în exerciţiul puterii autorităţilor, îmbogăţirea fără cauză, actele neoneste, corupţia etc. Protectorul public urma să prezinte rapoarte publice în faţa Parlamentului, cu privire la activitatea desfăşurată.
Ca metode de activitate folosite în exercitarea atribuţiilor sale, el putea organiza negocieri între părţi, putea să elibereze avize, putea să semnaleze problemele ce i-au fost aduse la cunoştinţă autorităţilor competente, să facă recomandări cu privire la repararea prejudiciilor suferite ca urmare a încălcărilor legii.
1.4.3. Organizarea constituţională
Proiectul de Constituţie al Republicii Sud Africane, în forma sa aprobată de Adunarea Constituantă, cuprinde 203 articole, repartizate în cadrul a 15 capitole, precum şi şase anexe. Succesiunea capitolelor este următoarea: prevederi fundamentale, Carta drepturilor, Parlamentul, Consiliul provinciilor, executivul naţional, tribunalele şi administrarea justiţiei, instituţiile de stat care sprijină democraţia, comunicaţiile, provinciile, atribuţiile legislative şi executive ale provinciiilor, guvernarea locală, autorităţile tradiţionale, administraţia publică, serviciile de securitate, finanţele, prevederi generale.
În cadrul prevederilor fundamentale, trebuie menţionate definirea Republicii Sud Africane ca stat suveran, democratic, întemeiat pe hotărârea de a înfăptui egalitatea, a promova şi proteja drepturile omului, precum şi libertăţile sale fundamentale. În cadrul aceluiaşi capitol este reafirmat principiul supremaţiei Constituţiei, cetăţenia sud-africană unică pentru toţi cetăţenii republicii, simbolurile ţării, ca şi limbile oficiale ale ţării.
Capitolul consacrat drepturilor omului cuprinde o amplă enumerare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, printre care dreptul la viaţă, egalitatea cetăţenilor, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate, libertatea religiei, asocierii, respectul proprietăţii, dreptul la educaţie, accesul la informaţie ş.a.
Parlamentul se compune, în ultima variantă, din Adunarea Naţională, alcătuită din 400 membri aleşi pe termen de cinci ani, şi Senat, ales pe aceeaşi perioadă de timp, compus din 90 membri, aleşi de legislaturile provinciilor, prin vot indirect. În Adunarea Naţională, aleasă la 2 iunie 1999, 266 mandate aparţin Congresului Naţional African.
Osebit de instituţia Senatului există şi un Consiliu al provinciilor, cuprinzând reprezentanţi ai acestora, aleşi de asemenea de către adunările legislative provinciale, a cărui competenţă este de a aviza o serie de acte legislative importante, cum ar fi bugetul naţional.
De remarcat este faptul că nu există o deosebire de condiţie (vârstă, avere) pentru ca unele persoane să fie alese în cadrul Adunării Naţionale şi altele în cadrul Senatului, condiţiile de eligibilitate fiind aceleaşi.
În cazul unor proiecte de legi adoptate în forme diferite de către Adunarea Naţională şi de către Senat, se prevede o procedură de mediere în cadrul unor comisii, cuprinzând un număr egal de deputaţi şi senatori, iar dacă acest lucru nu este posibil, problemele urmează să fie soluţionate în cadrul unor şedinţe comune ale celor două Camere.
Executivul naţional (Capitolul V) consacră autoritatea Preşedintelui ca şef al autorităţii executive. Preşedintele este ales de Adunarea Naţională pe un termen de cinci ani, el dispunând de un număr important de prerogative în materie de legislaţie, apărare etc. Cu toate acestea, el nu poate dizolva Adunarea Naţională decât în cazul unui vot de neîncredere la adresa Cabinetului.
Cabinetul se compune din preşedinte, miniştri şi miniştri adjuncţi. De asemenea, din Cabinetul de miniştri face parte şi vicepreşedintele Republicii, care este numit de Preşedintele Republicii.
Deşi noua Constituţie prevede în mod expres funcţia de prim ministru, acesta are atribuţiuni limitate. El coordonează activitatea Cabinetului, dar prezidează lucrările sale numai în absenţa Preşedintelui Republicii. Potrivit art.85 din Constituţie, varianta a doua pct.4 lit.a, primul ministru "asistă pe Preşedinte în selecţia funcţionarilor Guvernului".
În legătură cu administrarea justiţiei, menţionăm că în sistemul sud-african Curtea Constituţională este considerată ca o parte a sistemului judiciar.
În ceea ce priveşte instituţiile statului care sprijină democraţia constituţională, amintim pe Protectorul public (instituţie la care ne-am mai referit în legătură cu Constituţia provizorie), Comisia pentru drepturile omului, Comisia pentru instaurarea egalităţii, Revizorul general şi Comisia electorală.
Fiecare provincie dispune de o adunare legislativă provincială, ai cărei membri urmează să fie desemnaţi. Adunările provinciale ţin şedinţe cu participarea a cel puţin jumătate plus unu din membrii lor şi adoptă hotărârile cu majoritate. Legislativele provinciale pot adopta legi în probleme de competenţa lor, dar care sunt aplicabile numai pe teritoriul provinciei respective.
Puterea executivă în cadrul provinciilor aparţine unui premier, ales de Adunarea legislativă provincială, asistat de un consiliu executiv.
Constituţiile provinciale pot fi adoptate prin votul a două treimi din membrii lor.
Constituţia - în varianta sa din 1993 - mai prevede o delimitare de competenţe în ceea ce priveşte puterile legislativă şi executivă, atât la nivel naţional cât şi la nivelul provinciilor. În general se recunoaşte autonomie provinciilor, cu condiţia respectării competenţelor pe care Constituţia le acordă autorităţilor centrale.
Structurile, puterile şi funcţiile autorităţilor de guvernământ locale sunt stabilite conform prevederilor Constituţiei. Alegerea organelor locale se face la un interval de cinci ani. Revin în special competenţei autorităţilor locale problemele ce privesc locuinţele, serviciile, sănătatea, traficul de mărfuri şi persoane, transportul (local), alegerile locale, dezvoltarea economică locală ş.a.
O prevedere interesantă este aceea consacrată de Capitolul XI care, referindu-se la autorităţile tradiţionale, dispune că sunt recunoscute instituţiile statale şi rolul autorităţilor tradiţionale în conformitate cu dreptul indigen. O autoritate tradiţională care respectă sistemul indigen de drept şi care a fost recunoscută în termeni legislativi imediat înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei, poate continua să funcţioneze, supunându-se legislaţiei şi cutumelor. Sub aceleaşi condiţii, tribunalele pot să aplice dreptul indigen.
Adunările legislative naţionale sau provinciale pot să însărcineze consiliile autorităţilor tradiţionale să continue să se ocupe cu probleme de interes comun.
De remarcat, în ce priveşte tratatele internaţionale, că acestea, dacă sunt ratificate, devin parte a dreptului intern. Republica Sud Africană se angajează să respecte dreptul internaţional cutumiar, cu excepţia cazurilor în care prevederile acestuia ar contrazice prevederile Constituţiei sau ale unor acte ale Parlamentului.
* *
*
Actuala constituţie a Republicii Africa de Sud a fost adoptată iniţial la 8 mai 1996, dar rediscutată ulterior ca urmare a unei decizii a Curţii Constituţionale din 6 septembrie 1996. Observaţiile Curţii Constituţionale aveau în vedere o mai bună corelare a prevederilor Constituţiei cu principiile constituţionale cuprinse în Anexa IV a Actului constituţional nr.200 al Republicii Africa de Sud din 1993. Versiunea modificată a textului Constituţiei a fost adoptată la 11 octombrie 1996, Constituţia intrând în vigoare la 7 februarie 1997.
Deşi noua Constituţie a reprezentat un elaborat juridic cu o largă participare, documentele oficiale din Republica Africa de Sud nu o consideră - încă - ca fiind o constituţie definitivă, estimându-se că procesul de elaborare a unor reglementări constituţionale este încă în curs iar "Constituţia finală va fi legitimată, credibilă şi acceptată de toţi sud africanii".
Procesul de elaborare a Constituţiei s-a desfăşurat sub semnul unor divergenţe, în special între Congresul Naţional African (partidul majoritar) şi Partidul Inkatha. Divergenţele între cele două partide vizau în special dacă Republica Sud Africană trebuia să fie un stat federal sau un stat unitar, dacă în Cabinet trebuie să fie reprezentate şi partidele minoritare, dacă proprietatea trebuie să fie garantată în mod absolut sau să fie permisă efectuarea unei reforme agrare, dacă dreptul la viaţă este compatibil cu pedeapsa cu moartea, dacă libertatea cuvântului trebuie să interzică orice fel de cuvântări care ar face apel la ura de rasă, dacă Parlamentul trebuie să aibă sediul la Capte Town sau să fie mutat la Pretoria sau Boemfontein etc.
Disputa între cele două partide viza totodată statutul juridic şi remuneraţia şefilor tradiţionali, precum şi însăşi forma de organizare a statului, contestarea de către Inkatha-partidul populaţiei Zulu condus de Mangosuthu Buthelezi a tendinţei Congresului Naţional African de a menţine o structură centralistă.
Aceste controverse şi dispute între cele două partide s-au soldat cu amânarea alegerilor locale. De asemenea, pe plan politic o importantă forţă politică o reprezintă şi Partidul minorităţii albe, Partidul Naţional care are o puternică influenţă, în special în oraşe.
Noua Constituţie adoptată în 1996 are 243 de secţiuni (articole) şi este împărţită în capitole şi subdiviziuni.
În afară de preambul, cele 14 capitole ale Constituţiei sunt: prevederi fundamentale (Capitolul I), Carta drepturilor (Capitolul II), guvernarea cooperativă (Capitolul III), Parlamentul (Capitolul IV), preşedintele şi executivul naţional (Capitolul V), provinciile (Capitolul VI), guvernarea locală (Capitolul VII), tribunalele şi administrarea justiţiei (Capitolul VIII), instituţiile statului care sprijină democraţia constituţională (Capitolul IX), administraţia publică (Capitolul X), serviciul de securitate (Capitolul XI), liderii tradiţionali (Capitolul XII), finanţele (Capitolul XIII), prevederi generale (Capitolul XIV). Acest din urmă capitol cuprinde: dispoziţii generale, prevederi legate de drapelul naţional, jurământul şi declaraţia solemnă, procedurile de alegere, domeniile funcţionale ale competenţelor concurente legislative la nivel naţional şi provincial, domeniile funcţionale ale competenţei provinciale legislative exclusive, acordurile de tranziţie şi revocarea legilor.
În ceea ce priveşte prevederile fundamentale, menţionăm, în mod special, dispoziţiile cu privire la suveranitatea şi caracterul democratic al Republicii Sud Africane - întemeiată pe recunoaşterea valorilor demnităţii umane, prohibirii rasismului şi a dominaţiei unui sex, pe consacrarea supremaţiei Constituţiei şi a regulii de drept, precum şi pe sufragiu universal.
Reţinem, totodată, prevederile Secţiunii II din Capitolul I, potrivit cărora "această Constituţie este legea supremă a Republicii; reglementările juridice sau conduita incompatibile cu ea sunt lipsite de valabilitate, iar obligaţiile pe care le impune trebuie să fie îndeplinite". De asemenea, sunt de remarcat prevederile Secţiunii III, potrivit cărora există numai o singură cetăţenie - cetăţenia sud africană. Limbile oficiale sunt: Sepedi, Sesotho, Setswana, siSwati, Tshivenda, Xitsonga, Afrikaans, engleza, isiNdebele, isiXhosa şi isiZulu.
Cu toate că în Constituţie limba engleză este menţionată numai ca fiind una din limbile oficiale ale statului - la fel de egală ca şi celelalte -, Secţiunea 240 aduce precizarea că în cazul unei neconcordanţe între diferitele texte ale Constituţiei, textul englez va avea precădere.
Constituţia cuprinde o amplă enumerare a drepturilor şi libertăţilor omului, lesne de înţeles pentru o ţară care ani de zile a fost supusă unui regim de discriminare între rase.
"Carta drepturilor" - parte integrantă a Constituţiei - consacră egalitatea cetăţenilor, recunoaşterea demnităţii lor, a dreptului la viaţă, a libertăţii şi securităţii persoanei, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate, dreptul la viaţă intimă, dreptul la religie, convingeri şi opinie, libertatea de expresie, de întrunire, de demonstraţie etc.
De asemenea, Constituţia consacră libertatea comerţului şi a profesiei, libertatea muncii, protecţia mediului şi protecţia proprietăţii. În legătură cu acest din urmă aspect observăm că Secţiunea XXV, care garantează dreptul de proprietate, prevede totuşi că proprietatea poate fi expropriată pentru raţiuni de utilitate publică, pe baza unei compensaţii. Cuantumul compensaţiei este însă diferenţiat şi va ţine seama de: folosirea curentă a proprietăţii, istoria dobândirii şi a folosirii proprietăţii, valoarea pe piaţă a proprietăţii, dacă statul a făcut investiţii directe sau subsecvente, precum şi de scopurile exproprierii.
Constituţia mai consacră prevederi legate de dreptul la locuinţă, protecţia sănătăţii, a copiilor, educaţie, accesul la informaţie, drepturile persoanelor acuzate în faţa instanţelor de judecată etc.
De menţionat că articolul 37, care se referă la "starea de urgenţă", cuprinde o anexă, de fapt un tabel al drepturilor de la care nu se pot face nici un fel de derogări, cum ar fi de pildă dreptul la viaţă, la demnitatea umană, interzicerea discriminării pe bază de rasă, sex, religie ş.a.
În ceea ce priveşte structura guvernării, art.40 din Constituţie arată că aceasta cuprinde mai multe "sfere de guvernare", respectiv la nivel naţional, provincial şi local, care sunt distincte, dar interdependente şi corelate. Definind principiile guvernării cooperative şi al relaţiilor interguvernamentale, secţiunea următoare (41) respingând tendinţele federaliste, înscrie principiul că activităţile organelor statului trebuie să apere "pacea, unitatea naţională şi indivizibilitatea republicii".
Parlamentul Republicii Africa de Sud este un parlament bicameral, care se compune din Adunarea Generală, al cărei număr de membri este stabilit între 350 şi 400, şi Consiliul provinciilor, compus din delegaţi ai acestora.
Adunarea Naţională dispune de prerogative foarte largi, inclusiv aceea de a amenda Constituţia, durata mandatului membrilor Adunării Naţionale este de cinci ani, iar a Consiliului provinciilor este stabilită chiar de acesta.
Legile, în principiu, se discută în cadrul Adunării Naţionale şi se adoptă cu votul majorităţii membrilor acestora, dar actele normative ce privesc în special interesele provinciilor trebuie supuse şi Consiliului provinciilor. Constituţia stabileşte o procedură de mediere între cele două Camere, regula fiind aceea a prevalenţei punctului de vedere al primei Camere, dacă nu va putea fi realizată o conciliere, cu excepţia situaţiilor care prevăd expres drepturile provinciilor, când va fi necesară - eventual - consultarea legislaturilor din provincie.
Constituţia diferenţiază în mod expres, din punct de vedere procedural, situaţia legilor care nu afectează drepturile provinciilor de situaţia unor legi care afectează drepturile sau interesele acestora şi când procedura este, evident, mai complicată, urmând a se găsi o soluţie care să convină şi intereselor provinciale.
În ceea ce priveşte preşedintele, acesta este şeful executivului naţional, care trebuie să sprijine, să apere şi să respecte Constituţia ca lege supremă a Republicii şi să promoveze unitatea naţiunii şi progresul republicii. El are dreptul să semneze legile, să le retrimită Adunării Naţionale pentru a fi rediscutate, să se adreseze Curţii Constituţionale solicitând un punct de vedere în legătură cu constituţionalitatea unei legi, să convoace Adunarea Naţională şi Consiliul provinciilor în sesiune extraordinară, să numească comisii de anchetă, să solicite un referendum, să primească şi să trimită misiuni diplomatice, să confere distincţii şi să acorde graţierea.
Preşedintele exercită autoritatea executivă împreună cu membrii Cabinetului. La prima şedinţă după alegeri, Adunarea Naţională alege preşedintele dintre membrii săi. Şedinţa este condusă de preşedintele Curţii Supreme sau de un împuternicit al său. După ce este ales, Preşedintele trebuie să depună un jurământ. În cazul unor încălcări grave ale Constituţiei, al unor conduite incorecte sau al imposibilităţii de a-şi îndeplini funcţiile, Adunarea Naţională poate, cu votul a două treimi din membrii săi, să-l îndepărteze pe preşedinte din exerciţiul funcţiilor sale. În caz de absenţă a preşedintelui sau de vacanţă, până la alegerea unui nou preşedinte atribuţiile sale sunt îndeplinite de vicepreşedinte, de un ministru desemnat de către preşedinte, ori de către un ministru desemnat de Cabinet.
Cabinetul se compune din preşedinte, în calitate de şef al acestuia, din vicepreşedinte şi miniştri. Preşedintele numeşte atât pe vicepreşedinte, cât şi pe membrii Cabinetului, dintre membrii Adunării Naţionale. Vicepreşedintele şi miniştrii sunt răspunzători faţă de preşedinte în legătură cu atribuţiile care le-au fost încredinţate.
Deciziile preşedintelui sunt contrasemnate de un alt membru al Cabinetului. Deciziile preşedintelui se adoptă în scris, numai dacă este vorba de probleme prevăzute de lege sau care antrenează consecinţe juridice.
Legislaţia naţională trebuie să precizeze în ce măsură proclamaţiile, reglementările şi alte instrumente legislative subordonate trebuie să fie înregistrate la Parlament sau aprobate de către acesta. În situaţia în care majoritatea membrilor Adunării Naţionale îşi exprimă neîncrederea în Cabinet, preşedintele trebuie să constituie un alt Cabinet. Dacă Adunarea Naţională adoptă o moţiune de neîncredere care priveşte şi pe preşedinte însuşi, acesta trebuie să demisioneze şi el împreună cu membrii Cabinetului.
Provinciile republicii sunt: Capul de Est, Statul liber, Gauteng, KwaZulu-Natal, Mpumalanga, Capul de Nord, Provincia de Nord, Nord-Vest, Capul de Vest. Fiecare provincie are dreptul să aibă Constituţia sa proprie, legislatura sa şi dreptul de a adopta legi conforme cu Constituţia.
Modul în care sunt desemnate Adunările legislative ale provinciilor este stabilit de legile acestora, o legislatură de provincie urmând să fie compusă, de regulă, din 30-80 membri. Membrii adunărilor sunt aleşi pe cinci ani. Adunările adoptă decizii cu majoritatea membrilor lor.
Autoritatea executivă a provinciilor aparţine unui premier, care îşi exercită atribuţiile împreună cu ceilalţi membri ai Comitetului executiv. Premierul şi ceilalţi membri ai Cabinetului sunt aleşi dintre membrii legislaturilor provinciale. Consiliile executive sunt compuse din premier şi cel puţin cinci membri desemnaţi de premier dintre membrii Adunării legislative.
Constituţia Republicii Africa de Sud cuprinde prevederi legate de constituţiile provinciale, care sunt adoptate cu două treimi din numărul membrilor Adunării legislative ale provinciilor. Constituţiile provinciilor trebuie să fie compatibile cu prevederile Constituţiei Republicii Africa de Sud.
Interesante prevederi se întâlnesc în ceea ce priveşte conflictul între legislaţia naţională şi provincială. Ideea de bază este aceea că legislaţia naţională prevalează numai în problemele de interes general (standarde, reglementări politice de principiu, menţinerea securităţii naţionale, a unităţii economice etc.). În celelalte cazuri prevalează dispoziţiile cuprinse în legislaţia provincială.
Capitolul VII din Constituţie cuprinde ample prevederi cu privire la guvernarea locală, statutul municipalităţilor, drepturile şi îndatoririle acestora, compunerea consiliilor municipale, drepturile consilierilor şi modul cum acţionează.
Capitolul VIII este consacrat tribunalelor şi administrării justiţiei. De menţionat este faptul - pe care l-am semnalat deja - că în Republica Africa de Sud Curtea Constituţională este inclusă în sistemul judiciar. Nu există o Curte Supremă, ci o Curte Supremă de Apel.
Curtea Constituţională se compune din preşedinte, vicepreşedinte şi alţi nouăa judecători, dar ea trebuie să judece în complet de cel puţin opt judecători. Competenţa sa priveşte probleme constituţionale, disputele între diversele organe ale statului la nivel naţional sau local, aprecierea constituţionalităţii unei legi sau unui amendament la Constituţie, confirmarea faptului că preşedintele nu şi-a îndeplinit atribuţiile constituţionale etc.
O prevedere interesantă este cuprinsă în pct.6 al Secţiunii 167, care se referă la Curtea Constituţională, în sensul că legislaţia naţională sau regulamentul Curţii Constituţionale trebuie să permită unei persoane, când este în interesul justiţiei şi cu autorizaţia Curţii Constituţionale, să sesizeze în mod direct Curtea Constituţională sau să facă un apel direct la Curtea Constituţională, prin orice alte instanţă. Pct.7 al aceleiaşi secţiuni dispune că "o problemă constituţională priveşte orice domeniu care se referă la interpretarea, protejarea sau punerea în aplicare a Constituţiei".
Curtea Supremă de Apel se compune din preşedinte, locţiitorul său şi un număr de judecători de apel stabilit printr-un act al Parlamentului. Ea decide asupra apelului în toate materiile, cu excepţia celor care privesc problemele constituţionale.
În afară de aceste două mari instanţe, care se găsesc în vârful piramidei instanţelor judecătoreşti, sistemul judiciar din Republica Sud Africană mai cuprinde Înalte Curţi, tribunale, compuse din magistraţi, precum şi alte instanţe a căror competenţă este stabilită printr-un act al Parlamentului.
Deşi - aşa cum arătat - competenţa în problemele constituţionale aparţine Curţii Constituţionale, Secţiunea 172 din Constituţie dispune că orice tribunal poate să stabilească că o lege este neconcordantă cu Constituţia şi în consecinţă este inaplicabilă. În asemenea situaţii, tribunalul respectiv poate emite o ordonanţă prin care să stabilească limitele invalidităţii unei anumite legi, limitând însă retroactivitatea efectelor invalidităţii în timp.
Orice persoană sau organ de stat având interes în problema respectivă se poate adresa însă direct Curţii Constituţionale pentru a confirma sau să circumscrie un ordin de invaliditate constituţională pronunţat de un tribunal. În caz de descompletare a Curţii Constituţionale, preşedintele republicii poate să desemneze o persoană care să îndeplinească atribuţiile de membru al Curţii Constituţionale în perioada vacanţei postului.
În sistemul Sud African există o Comisie a serviciului judiciar, care are atribuţii similare Consiliului Suprem al Magistraturii din ţara noastră. Ea are însă atribuţii mai largi, fiind de fapt un adevărat organ de consultare al Guvernului naţional în orice problemă ce se referă la sistemul judiciar sau la administrarea justiţiei.
Secţiunea 179 din Constituţie defineşte atribuţiile Autorităţii naţionale de urmărire (similară procuraturii), al cărei şef este desemnat de preşedintele republicii. Directorul naţional al acuzării publice emite directive, intervine în procese atrăgând atenţia când nu se respectă directivele; el poate însă, în acelaşi timp, să reconsidere deciziile de urmărire, având totodată şi alte prerogative care îi sunt stabilite de legislaţia naţională.
Capitolul IX din Constituţie se referă la o serie de instituţii de stat care sprijină democraţia constituţională, printre care Protectorul public (similar Avocatului Poporului), Comisia pentru drepturile omului, Comisia cu privire la protejarea drepturilor culturale, religioase şi lingvistice, Comisia pentru egalitatea concepţiei, Controlorul general, Comisia electorală ş.a.
De menţionat, în ceea ce priveşte Protectorul Public, că acesta are dreptul să investigheze orice conduită în probleme de stat sau administraţie publică pe care o consideră suspectă şi, în consecinţă, să procedeze la acţiune imediată. El nu poate însă să investigheze asupra deciziilor tribunalelor. Rapoartele Protectorului public sunt publice, cu excepţia situaţiilor speciale, care implică confidenţialitate.
Protectorul public este desemnat pe o perioadă de şapte ani, dar nu poate fi reales.
Constituţia Republicii Africa de Sud mai cuprinde prevederi legate de administraţia publică. Reţinem existenţa unei Comisii pentru serviciul public (secţiunea 196) care este independentă şi trebuie să fie imparţială, îndeplinindu-şi atribuţiile fără teamă, favoruri sau prejudicerea intereselor, în scopul de a menţine o administraţie publică efectivă şi eficientă, la standardele cele mai înalte ale eticii profesionale în serviciul public.
Comisia are atribuţia de a promova valorile menţionate, dar şi de a face investigaţii, evaluări, de a propune măsuri de îmbunătăţire a activităţii organelor administrative.
În Constituţia Republicii Africa de Sud se mai întâlnesc prevederi legate de serviciile de securitate, apărare, controlul poliţiei, serviciile de informaţii etc.
De remarcat că în conformitate cu prevederile secţiunii 211 se recunoaşte instituţia liderilor tradiţionali, care este însă supusă prevederilor Constituţiei. Autorităţile tradiţionale trebuie să respecte dreptul cutumiar şi legislaţia. Legislaţia naţională poate asigura un rol al liderilor tradiţionali ca o instituţie de nivel local şi chiar să dispună crearea unei Camere a liderilor tradiţionali, precum şi a unui Consiliu al liderilor tradiţionali.
Alte prevederi ale Constituţiei se referă la finanţe, Banca Centrală, veniturile administraţiilor centrale şi provinciale.
În sfârşit, în cadrul Capitolului XIV "Prevederi generale", există importante dispoziţii referitoare la dreptul internaţional. Astfel, se prevede că negocierea şi semnarea tratatelor internaţionale se efectuează de executivul naţional, iar tratatele ratificate sunt obligatorii pentru Republica Africa de Sud. Cu toate acestea, acordurile pentru probleme tehnice, administrative sau executive pot intra în vigoare prin simpla lor aprobare de către executiv, fără a mai fi necesară aprobarea lor de către Adunarea Naţională şi Consiliul provinciilor, însă trebuie ca ele să fie înregistrate la Parlament.
Dreptul internaţional cutumiar continuă să-şi producă efectele, cu condiţia însă ca el să nu contravină Constituţiei sau unui act al Parlamentului. Potrivit art.235, dreptul la autodeterminare pe care îl are poporul sud african în întregul său nu împiedică recunoaşterea noţiunii de autodeterminare unor comunităţi culturale şi lingvistice în interiorul unei entităţi teritoriale în cadrul republicii.
După cum se vede din cele ce preced, Constituţia Republicii Africa de Sud (considerată încă nedefinitivă) reprezintă un document modern, ce cuprinde importante prevederi noi. Se constată totuşi anumite compromisuri între punctele de vedere pe care le-am menţionat, între viziunea centralistă privind unitatea statului şi recunoaşterea autonomiei locale, în special a prerogativelor liderilor tradiţionali.
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.20.
[2] Webster's New World Encyclopedia, College edition, Prentice Hall, New York, 1993, pag.979.
[3] Constitutions of the Countries of the World, Gisberg H.Flanz (ed.), vol.I, Republic of South Africa, by Jefri Jay Ruchti, Issued June 1995, Oceana Publications, Inc., Dobbs Ferry, New York, pag.III-XIX şi 3-283.
[4] http://www.uni-vuerzburg.de/law