Anterior integrării sale în U.R.S.S., Ucraina a avut o remarcabilă istorie, inclusiv o prezenţă din punctul de vedere al dezvoltării instituţiilor dreptului constituţional. Încă în secolul X, oraşul Kiev devenise centrul unor intense activităţi statale, politice, comerciale, culturale şi religioase (din secolul al IX-lea s-a contituit primul stat rus cu centrul la Kiev - Rusia Kieveană)[1]. Prinţul Vladimir cel Mare a botezat poporul său în religia creştină, în anul 988. De remarcat este faptul că atunci când Kievul şi Novgorodul deveniseră deja centre de civilizaţie, Moscova nu fusese menţionată (1147). Kievul a suferit datorită invaziilor tătare între anul 1237 şi 1240. În secolele următoare, când "marea hoardă" şi puterea ei dispăruseră, Lituania şi Polonia îşi disputau controlul asupra Ucrainei[2].
Organizarea de stat şi constituţională a Ucrainei au reapărut în secolele XVII-XVIII, în perioada cazacilor ucraineni şi a hatmanilor. Lista marilor conducători care au stabilit şi anumite reguli de drept îi include pe hatmanii Bogdan Hmilniţki şi Ivan Mazepa. Cel din urmă a încheiat o alianţă cu regele Carol al XII-lea al Suediei împotriva lui Petru cel Mare, ţarul Rusiei, dar a fost învins la Poltava, în 1709. Urmaşul lui Mazepa, Filip Orluk, a alcătuit Constituţia de la Bender, cunoscută în istorie sub denumirea de Pacta et constitutiones. Acest document obliga pe liderul ucrainean să recunoască anumiţi parametri ai guvernării sale, să apere indepenenţa Ucrainei şi să elimine exploatarea social-economică a populaţiei.
Pe măsură ce Ucraina a intrat tot mai mult în sfera de influenţă a Rusiei, aceste acte ale conducătorilor ucrainei au rămas numai vestigii ale autodeterminării poporului ucrainean. În secolul XIX, eforturile Rusiei de a transforma pe ucraineni în "apărători" ai frontierelor ruseşti, s-au dovedit ineficiente, majoritatea poporului ucrainean refuzând o integrare cu Rusia. După 1830 ia o mare amploare "mişcarea ucraineană" printre sprijinitorii căreia se găseau oameni cunoscuţi precum poetul Taras Sevcenko. Pe atunci, mulţi scriitori ucraineni erau obligaţi să scrie în limba rusă deoarece în 1878 Moscova adoptase o lege prin care interzicea publicarea de cărţi în limba ucraineană[3].
Sub influenţa sovietică, Ucraina a adoptat trei constituţii, respectiv cea din 1919, din 1937 şi 1978. Toate aceste constituţii au reflectat sovietizarea progresivă a Ucrainei, promovarea concepţiilor staliniste şi apoi naţional-brejneviste cu privire la legitimitatea constituţională.
În ceea ce priveşte dezvoltarea constituţională actuală, observăm că Ucraina, după ce a menţinut Constituţia din 1978, căreia i-a adus o serie de modificări importante (după ce independenţa Ucrainei a fost proclamată la 24 august 1991), a adoptat o nouă constituţie de abia în 1996.
Actualul şef al statului (preşedinte) este Leonid Kucima (de la 10 iulie 1994). Principalele partide politice sunt Partidul Comunist, Mişcarea populară, Partidul ţărănesc şi Partidul Socialist.
Pe plan extern, Ucraina a încheiat în ultimii ani tratate cu Polonia şi România (1997) şi, mai recent, cu Rusia (1998), ca urmare a recunoaşterii de către aceasta a integrităţii teritoriale a Ucrainei şi a găsirii unor soluţii convenabile cu privire la împărţirea flotei din Marea Neagră, cu baza la Sevastopol.
Aşa cum s-a arătat la punctul precedent, Ucraina nu a dispus mult timp de o constituţie proprie, elaborată după proclamarea independenţei şi înlăturarea vestigiilor regimului sovietic. Constituţia din 1978, a suferit modificări importante care au eliminat prevederi depăşite, ce ţineau de integrarea Ucrainei în sistemul sovietic şi au precizat totodată anumite noi principii constituţionale, în considerarea ideii garantării statului de drept şi respectării depline a drepturilor cetăţenilor.
Constituţia Ucrainei nu conţinea nici un preambul (aceasta o considerăm o particularitate) deoarece vechiul preambul, care amintea de regimul abolit nu mai putea fi menţinut, şi nici nu fuseseră elaborate pe deplin bazele regimului democratic, care trebuia să înlocuiască vechile orânduiri. Ea era divizată în 10 părţi şi 19 capitole, însumând cu totul 171 articole[4]. Diviziunea Constituţiei ucrainene din 1978 era următoarea: Partea I-a (art.1-30) cuprindea principiile ordinii sociale şi sistemului politic al Ucrainei. În capitole distincte erau analizate sistemul politic, sistemul economic, dezvoltarea socială, culturală, activitatea de politică externă a Ucrainei şi apărarea ţării.
Partea a II-a (art.31-67) se ocupa de stat şi individ. Erau analizate aci cetăţenia Ucrainei, egalitatea în drepturi a cetăţenilor, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale ctăţenilor Ucrainei.
Partea III-a se referea la stat şi la structura teritorială a Ucrainei (art.68-77). Erau examinate aci poziţia Ucrainei ca stat independent, situaţia juridică a republicii autonome a Crimeii şi structura administrativ-teritorială a Ucrainei.
Partea a IV-a se ocupa de Rada deputaţilor naţiunii a Ucrainei şi procedura pentru alegerea lor (art.78-96). Erau incluse aci reglementări ce priveau sistemul şi principiile activităţii Radei de deputaţi ai naţiunii, sistemul electoral şi poziţia deputaţilor naţiunii.
Partea a V-a trata organele puterii legislative ale Ucrainei (art.97-123). Erau examinate: Rada Supremă a Ucrainei, preşedintele Ucrainei şi Cabinetul de miniştri al Ucrainei.
Partea a VI-a trata organele locale ale puterii şi administraţiei de stat în Ucraina (art.124-138).
Partea a VII-a se referea la planul de stat pentru dezvoltarea economică şi socială a Ucrainei şi bugetul Ucrainei (art.139-148).
Partea a VIII-a examina justiţia, arbitrajul şi puterea de supervizare a procuraturii (art.149-165).
Partea a IX-a reglementa emblema, steagul şi imnul Ucrainei (art.166-170), iar partea a X-a - procedurile de modificare a Constituţiei (art.171).
În Partea I, consacrată principiilor ordinii sociale şi sistemului politice al Ucrainei fusese înscris principiul că Ucraina este un stat al întregului popor, exprimând voinţa şi interesele muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor, care alcătuiesc poporul muncitor al tuturor naţionalităţilor republicii. De asemenea, tot aci se prevedea că toate puterile în Ucraina aparţin poporului, care îşi exercită puterea de stat prin Consiliul naţional al deputaţilor, care controlează toate organele statului.
În art.4 se prevedea că statul Ucraina şi toate organele sale funcţionează pe baza ordinii de drept, asigură apărarea dreptului şi a ordinii, interesele societăţii, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Se prevedea libertatea constituirii partidelor politice, în conformitate cu principiile constituţionale, şi dreptul partidelor de a participa la dezvoltarea şi realizarea politicii Ucrainei, prin reprezentanti aleşi în Consiliul naţional al deputaţilor.
Principiul director al dezvoltării politice a societăţii - se arăta în Constituţie - îl constituia o extindere mai largă a democraţiei, participarea mai largă a cetăţenilor la conducerea treburilor societăţii şi a statului, perfecţionarea mecanismului de stat, sporirea activităţii organizaţiilor publice, întărirea fundamentelor statului de drept, afirmarea libertăţii cuvântului, acordându-se o atenţie deosebită faţă de opinia publică.
În legătură cu cetăţenia se prevedea că în Ucraina există o singură cetăţenie - cetăţenia ucraineană - care se dobândeşte şi se pierde potrivit prevederilor legii. Cetăţenii ucraineni erau egali în faţa legii, indiferent de originea socială, statutul de proprietate, de avere, rasă sau naţionalitate, sex, educaţie, limbă, atitudine faţă de religie, ocupaţie, domiciliu şi alte condiţii.
Drepturile egale ale cetăţenilor erau asigurate în toate domeniile vieţii economice, politice, sociale şi culturale. Străinilor li se garantau acele drepturi şi libertăţi care le sunt în general recunoscute, inclusiv acela de a face apel la tribunale sau la alte instituţii de stat pentru a se asigura protecţia drepturilor personale, proprietăţii şi familiei.
În ceea ce priveşte organul suprem al puterii de stat, Constituţia Ucrainei prevedea că Rada naţională a deputaţilor era aleasă pe termen de cinci ani. Concomitent cu aceasta mai funcţiona Rada supremă a Republicii autonome Crimeea, care se bucura de autonomie, şi radele locale ale deputaţilor, reprezentând organele puterii constituite pe plan local.
Sistemul electoral al Ucrainei se întemeia pe baza votului universal, egal, direct şi secret.
Rada supremă a Ucrainei era singurul organ al puterii legislative. Ea adopta Constituţia sau o amenda, hotăra cu privire la structura de stat, soluţiona problemele privind frontierele Ucrainei, elabora direcţiile politicii externe, ratifica programele economice, convoca alegerile, alegea Curtea Supremă a Ucrainei, confirma propunerea Preşedintelui Ucrainei pentru desemnarea unei persoane în funcţia de prim-ministru etc.
În cadrul unor şedinţe extraordinare, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi, Rada supremă a Ucrainei putea să delege Cabinetului de miniştri al Ucrainei autoritatea de a emite decrete cu caracter legislativ, dar numai într-o serie de domenii specificate. Rada îşi păstra totuşi dreptul de a anula acele decrete ale Consiliului de miniştri care erau incompatibile cu Constituţia Ucrainei, efectuând aceasta pe calea unor legi.
Deputaţii care făceau parte din Rada Supremă, în număr de 450, erau aleşi de către districtele electorale, având fiecare un număr aproximativ egal de votanţi.
Lucrările Radei Supreme a Ucrainei se desfăşurau în sesiuni. Ea putea fi convocată, totuşi, şi în sesiuni speciale de către preşedintele sau prezidiul Radei supreme, din iniţiativa sa sau a unei treimi din numărul deputaţilor, ori la cererea Preşedintelui Ucrainei. Rada supremă a Ucrainei îşi păstra puterile până când se desfăşurau alegerile pentru un nou organ al puterii supreme de stat.
Dreptul de iniţiativă legislativă în Rada supremă aparţinea deputaţilor Ucrainei, preşedintelui Radei supreme, Preşedintelui Ucrainei, Curţii Constituţionale, Cabinetului de miniştri, Curţii Supreme a Ucrainei, Procurorului general, Radei Supreme a Republicii Autonome a Crimeei şi Academiei de Ştiinţe a Ucrainei.
Prezidiul Radei Supreme a Ucrainei era un organ subordonat acesteia - similar birourilor permanente ale Camerelor în sistemul românesc -, care organiza munca Parlamentului şi îşi exercita puterile în limitele Constituţiei. Printre altele, el organiza sesiunile, coordona activitatea comisiilor permanente, organiza pregătirile pentru referendum şi discutarea publică a proiectelor de lege, ocupându-se totodată şi de publicarea legilor Ucrainei.
Preşedintele Radei Supreme era ales prin vot secret, pe termen de cinci ani, neputând fi ales decât pentru două mandate consecutive. El putea fi revocat însă oricând de către Rada Supremă a Ucrainei prin vot secret.
Curtea Constituţională era aleasă de Rada Supremă a Ucrainei, pe termen de 10 ani, din rândul specialiştilor în domeniul dreptului, şi se compunea dintr-un preşedinte, doi vicepreşedinţi şi 12 membri. Persoanele alese în cadrul Curţii Constituţionale nu puteau fi în acelaşi timp membri ai unor alte organe a căror activitate este controlată de Curtea Constituţională sau de deputaţii naţiunii, şi nici să facă parte din mişcări sau partide politice. Persoanele alese, în îndeplinirea îndatoririlor lor, erau independente şi se supuneau numai Constituţiei Ucrainei.
Preşedintele Ucrainei era şeful statului şi şeful puterii executive. Pentru ca cineva să poată fi desemnat preşedinte, trebuie să aibă vârsta de cel puţin 35 de ani. Aceeaşi persoană nu putea fi aleasă de două ori ca preşedinte al statului. Ea nu putea să cumuleze alte responsabilităţi pe linie de stat şi nici să se angajeze în activităţi comerciale. Preşedintele era ales pe cinci ani, prin vot egal, universal, direct şi secret. El era considerat garantul drepturilor fundamentale ale cetăţenilor şi suveranităţii de stat, reprezenta Ucraina pe plan internaţional, conducea şi prezida activitatea Cabinetului de miniştri, supunea bugetul spre aprobare Radei Supreme a Ucrainei, propunea Radei Supreme a Ucrainei candidatul pentru funcţia de prim ministru şi, corelativ, propunea demiterea primului ministru, propunea Radei Supreme a Ucrainei numirea unor înalţi funcţionari de stat, membrii Comitetului de apărare a frontierelor statului, ai Comitetului vamal, organiza şi desfiinţa ministere. Totodată el putea anula actele Cabinetului de miniştri sau ale miniştrilor, aproba decretele Radei cu privire la reforma economică, hotăra în probleme de cetăţenie, acorda amnistia, adopta hotărâri cu privire la declararea războiului, impunerea legii marţiale, decidea în caz de necesitate ori stare de urgenţă şi putea declara anumite zone ale Ucrainei ca zone calamitate.
În exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele emitea decrete şi ordine, dar Curtea Constituţională avea dreptul să le declare inaplicabile în cazul în care acestea ar fi contravenit Constituţiei şi legilor Ucrainei. Preşedintele Ucrainei se bucura de imunitate. În cazul încălcării Constituţiei şi a legilor, Preşedintele putea fi înlăturat din funcţie de către Rada Supremă a Ucrainei, la recomandarea Curţii Constituţionale. O asemenea decizie trebuia să aibă acordul a cel puţin două treimi din numărul total al deputaţilor naţionali ai Ucrainei. În caz de deces sau încetare înainte de termen a puterilor Preşedintelui, sau a înlăturării acestuia din funcţie, până la organizarea noilor alegeri puterile prezidenţiale erau delegate Prezidiului Radei Supreme a Ucrainei.
Cabinetul de miniştri era organul de stat care exercita puterea executivă. El era subordonat Preşedintelui şi răspundea de activitatea sa faţă de Rada Supremă a Ucrainei. Rada Supremă a Ucrainei aproba programul noului guvern format, dar ea putea - dacă situaţia o cerea - să-şi exprime neîncrederea în primul ministru, în diverşi membri ai Cabinetului sau chiar faţă de Cabinet în ansamblul său.
Printre atribuţiile Cabinetului de miniştri mai figurau înfăptuirea programelor de stat de dezvoltare economică, adoptarea unor măsuri pentru înfăptuirea securităţii naţionale şi apărarea ţării, aplicarea politicii economice şi a politicii externe etc. Cabinetul de miniştri adopta rezoluţii, ordine, iar atunci când beneficiază de delegare legislativă - decrete.
Organele locale ale puterii în provincii, regiuni, oraşe erau radele locale ale deputaţilor naţiunii, care rezolvau problemele locale, în special ale dezvoltării, în limitele competenţei lor, adoptând hotărâri valabile numai pe teritoriul respectiv. Organele administrative ale radelor locale ale deputaţilor naţiunii erau comitetele executive, a căror competenţă era stabilită în baza legii.
În Ucraina exista un sistem judiciar care cuprinde Curtea Supremă a Ucrainei, Curtea Supremă a Republicii Autonome Crimeea, Curţile de provincii şi oraşe, tribunalele oraşelor Kiev şi Sevastopol, tribunalele interraionale şi militare. Cel mai înalt control asupra activităţii judiciare era exercitat de Curtea Supremă a Ucrainei. Judecătorii şi asesorii naţionali sunt independenţi şi se supun numai legii.
În Ucraina justiţia era administrată, în sistemul Constituţiei anterioare, pe baza principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Dezbaterile în cadrul şedinţelor de judecată erau publice, era asigurat dreptul la apărare, iar procedura se desfăşura în limba vorbită de majoritatea populaţiei dintr-o anumită localitate. Persoanelor care nu cunoşteau limba respectivă li se asigura posibilitatea de a lua cunoştinţă de actele din dosar printr-un interpret şi de a se adresa tribunalului în propria lor limbă.
O idee importantă era şi înscrierea prezumţiei de nevinovăţie în art.158 al Constituţiei Ucrainei.
Constituţia Ucrainei a menţinut instituţia procuraturii, în fruntea căreia se afla Procurorul general al Ucrainei, subordonat Radei Supreme. În exercitarea atribuţiilor lor, procurorii erau independenţi, ei aplicau Constituţia şi legile Ucrainei.
În ceea ce priveşte revizuirea Constituţiei, trebuie precizat că modificările textelor constituţionale urmau să fie adoptate, potrivit art.171, numai de către Rada Supremă a Ucrainei, cu majoritate de cel puţin două treimi din membrii săi.
La 28 iunie 1996 a fost adoptată, în cadrul celei de a V-a sesiuni a Radei Supreme a Ucrainei noua Constituţie a acestei ţări, care abrogă constituţia anterioară, adoptată în timpul regimului sovietic, cu modificările cunoscute.
Constituţia cuprinde un preambul şi 15 capitole, în cadrul cărora sunt analizate şi reglementate următoarele materii: principii generale (Capitolul I), drepturile, libertăţile şi îndatoririle indivizilor (Capitolul II), alegerile şi referendumul (Capitolul III), Rada Supremă a Ucrainei (Capitolul IV), preşedintele Ucrainei (Capitolul V), cabinetul de miniştri al Ucrainei; alte organe şi autorităţi executive (Capitolul VI), Procuratura (Capitolul VII), sistemul judiciar (Capitolul VIII), structura teritorială a Ucrainei (Capitolul IX), Republica Autonomă Crimeea (Capitolul X), autoguvernarea locală (Capitolul XI), Curtea Constituţională a Ucrainei (Capitolul XII), amendamentele la Constituţia Ucrainei (Capitolul XIII), prevederi finale (Capitolul XIV), prevederi tranzitorii (Capitolul XV).
Preambulul Constituţiei aminteşte importanţa actului prin care a fost declarată independenţa Ucrainei din 24 august 1991, tradiţiile de independenţă ale poporului ucrainean, ataşamentul faţă de principiile democratice şi drepturile omului, precum şi responsabilitatea faţă de generaţiile viitoare în ce priveşte asigurarea condiţiilor de trai şi de demnitate, pentru dezvoltarea persoanei umane.
Capitolul I, consacrat principiilor generale, defineşte Ucraina ca stat unitar şi suveran, al cărui teritoriu este indivizibil, forma republicană de guvernământ şi suveranitatea poporului fiind unica autoritate a puterii în Ucraina. De asemenea, în acest capitol se subliniază supremaţia constituţiei, ataşamentul faţă de principiile statului de drept şi cerinţa aplicării directe a prevederilor constituţionale de către tribunale şi alte autorităţi pentru protejarea drepturilor cetăţenilor.
În legătură cu tratatele internaţionale, se arată că acestea constituie o parte a legislaţiei interne, precizându-se în acelaşi timp că încheierea tratatelor internaţionale care ar contraveni Constituţiei Ucrainei este posibilă numai efectuându-se necesarele schimbări în Constituţia Ucrainei (art.9 pct.2); limba de stat este limba ucraineană, dar se asigură totodată protejarea minorităţilor şi folosirea limbilor acestora.
O prevedere importantă este aceea prevăzută de art.13 pct.1, în conformitate cu care pământul, minereurile, atmosfera, apa şi alte resurse naturale care se găsesc pe teritoriul Ucrainei, resursele naturale ale platoului continental, ale zonei economice exclusive sunt proprietatea naţiunii ucrainene.
Drepturi de proprietate vor putea fi dobândite în numele naţiunii ucrainene de către organele autorităţii statului şi organele locale de autoguvernare, în cadrul limitelor prescrise de Constituţie. Orice cetăţean are dreptul de a folosi resursele naturale care sunt proprietatea naţiunii, în concordanţă cu prevederile legale. Statul asigură protecţia tuturor formelor de proprietate şi de gestiune, ca şi orientarea socială a economiei. Toţi subiecţii dreptului de proprietate sunt egali în faţa legii.
Pământul este în deosebi un bun naţional şi el trebuie să primească o protecţie specială din partea statului. Potrivit art.15, viaţa socială în Ucraina se întemeiază pe principiile diversităţii politice, economice şi ideologice. Nici o ideologie nu poate fi recunoscută de către stat ca obligatorie.
Cenzura este interzisă. Statul garantează libertatea activităţii politice care nu este oprită de către Constituţie sau de către legile Ucrainei.
Politica internaţională a Ucrainei este orientată, în conformitate cu art.18, spre protejarea intereselor naţionale şi a securităţii, prin menţinerea unei cooperări paşnice şi reciproc avantajoase cu membrii comunităţii internaţionale, în conformitate cu principiile general recunoscute şi normele dreptului internaţional.
Capitolul II, consacrat drepturilor şi libertăţilor, cuprinde o amplă enumerare de drepturi, printre care dreptul la dezvoltare liberă, egalitatea în faţa legilor, protecţia străinilor, dreptul la viaţă, la demnitate, inviolabilitatea persoanei, inviolabilitatea domiciliului, dreptul la viaţă intimă şi respectul vieţii de familie, libertatea de deplasare pe teritoriul Ucrainei, libertatea cuvântului, a conştiinţei, a religiei, dreptul de asociere, dreptul de a desfăşura activităţi politice, de a lua parte la conducerea treburilor statului, dreptul de întrunire paşnică, dreptul de a adresa petiţii autorităţilor, dreptul de a-şi folosi proprietatea şi rezultatele creaţiei intelectuale, dreptul de a desfăşura activităţi antreprenoriale, dreptul de a munci, dreptul la grevă, dreptul la odihnă, la securitate socială, la locuinţă, la un standard de viaţă satisfăcător, dreptul la protecţia sănătăţii ş.a.
De asemenea, mai sunt prevăzute în cadrul acestui capitol: dreptul la educaţie, dreptul la creativitate literară, artistică, ştiinţifică şi tehnică, drepturile cetăţenilor în faţa justiţiei, dreptul la despăgubiri în cazul unor sentinţe ilegale sau al unor acţiuni sau inacţiuni ilegale din partea autorităţilor, dreptul de a-şi cunoaşte drepturile şi responsabilităţile, neretroactivitatea legii, dreptul la asistenţă juridică.
Se prevede, totodată, în cadrul aceluiaşi capitol, că nimeni nu poate fi obligat să execute ordine care sunt evident ilegale (art.60 pct.1). De asemeni, nici o persoană nu poate fi judecată de două ori pentru aceeaşi faptă (art.61), nici o persoană nu trebuie să-şi dovedească nevinovăţia în faţa justiţiei, aceasta fiind prezumată până la stabilirea vinovăţiei celui în cauză pe baza unor probe legale, în cadrul unui proces desfăşurat potrivit normelor de procedură judiciară (art.62).
Printre îndatoririle cetăţenilor se numără aceea de a apăra ţara, de a efectua serviciul militar în concordanţă cu prevederile legale, de a nu vătăma mediul înconjurător, de a plăti taxele şi impozitele, de a respecta Constituţia şi legile statului, de a nu aduce prejudicii altor persoane.
Capitolul III se referă la alegeri şi la referendum. Interesează în special prevederile legate de referendum, Constituţia Ucrainei specificând că un referendum poate fi iniţiat de către Rada Supremă a Ucrainei, de preşedintele Ucrainei sau de către trei milioane de cetăţeni cu drept de vot, cu condiţia ca semnăturile să provină din cel puţin două treimi din provincii, întrunind un număr de 100.000 de semnături în fiecare provincie.
Se specifică, totuşi, că nu este posibilă organizarea unui referendum în ce priveşte legile care se referă la taxe, buget sau amnistie.
Capitolul IV este consacrat Radei Supreme a Ucrainei. Acesta este unicul organ legislativ (Parlamentul Ucrainei), într-o ţară care păstrează sistemul monocameral. Constituţia conţine prevederi legate de desfăşurarea alegerilor, de regulă la fiecare patru ani, imunitatea parlamentară, modul în care parlamentarii îşi desfăşoară activitatea, sesiunile parlamentare, prerogativele Parlamentului ş.a.
În acest capitol sunt specificate şi atribuţiile preşedintelui Radei Supreme a Ucrainei, ale comisiilor parlamentare şi comitetelor acesteia, precum şi domeniile în care urmează a se proceda la adoptarea unor reglementări numai pe cale de legi.
Dreptul de iniţiativă legislativă revine preşedintelui Ucrainei, deputaţilor naţionali şi Ucrainei, Cabinetului de miniştri şi Băncii Naţionale a Ucrainei. Proiectele de legi considerate de preşedintele Ucrainei ca fiind urgente vor fi însă luate în discuţie cu prioritate.
În legătură cu sistemul bugetar al Ucrainei se precizează că acesta se întemeiază pe o alocare corectă şi neprejudiciabilă a bogăţiei sociale între cetăţeni şi comunităţile teritoriale. Statul aspiră către un buget echilibrat pentru Ucraina. Bugetul de stat este adoptat anual pe perioada 1 ianuarie - 31 decembrie şi numai în mod excepţional pentru alte perioade.
Consiliul Băncii Naţionale a Ucrainei dezvoltă principiile fundamentale ale politicii creditului monetar şi veghează la aplicarea acestei politici.
Supravegherea parlamentară a protecţiei drepturilor constituţionale şi libertăţilor individului şi ale cetăţeanului se înfăptuieşte prin autoritatea reprezentativă a Radei Supreme a Ucrainei cu privire la drepturile omului.
Capitolul V este dedicat Preşedintelui Ucrainei. Se precizează că acesta îndeplineşte funcţia de şef al statului şi acţionează în numele statului. El este garantul suveranităţii de stat, integrităţii teritoriale a Ucrainei, în concordanţă cu prevederile Constituţiei, fiind totodată şi un garant al drepturilor şi libertăţilor indivizilor şi cetăţenilor.
În Ucraina, şeful statului este ales de către cetăţeni prin vot universal, egal, direct şi secret, pe o perioadă de cinci ani. Persoanele care candidează la această funcţie trebuie să aibă vârsta de 35 ani împliniţi, să aibă drepturi electorale şi să fi locuit în Ucraina cel puţin 10 ani înainte de data alegerii. Totodată, se cere ca viitorul candidat să vorbească în mod curent limba ucraineană. Aceeaşi persoană nu poate fi aleasă decât pentru două mandate consecutiv. În timpul mandatului său, preşedintele Ucrainei nu poate să ocupe o poziţie în organele autorităţii de stat sau în asociaţiile publice şi nici să îndeplinească alte funcţii salariate sau antreprenoriale ori să fie membru al conducerii unei societăţi care aduce profituri.
În timpul mandatului său, preşedintele se bucură de imunitate, dar în cazul în care s-ar dovedi vinovat, el este pasibil să răspundă potrivit legii.
Atribuţiile şefului statului - în număr de 31 - sunt precizate de art.106. În afara atribuţiilor cunoscute pe care le au şefii de stat în general, menţionăm dreptul de a convoca cetăţenii la un referendum cu privire la modificarea Constituţiei, dreptul de a numi pe procurorul general al Ucrainei cu consimţământul Radei Supreme, precum şi de a-l demite pe acesta, dreptul de a numi jumătate din membrii consiliului Băncii Naţionale a Ucrainei, dreptul de a numi jumătate din membrii Consiliului Naţional al Ucrainei pentru radio şi televiziune, dreptul de a desemna şi a demite pe preşedintele Comitetului antimonopol al Ucrainei, preşedintele Fondului Proprietăţii de Stat al Ucrainei, preşedintele Comitetului televiziunii şi radioului public, având consimţământul Radei Supreme a Ucrainei.
Preşedintele are, de asemenea, dreptul de a crea, reorganiza şi desfiinţa ministere şi alte organe centrale ale autorităţii executive, la recomandarea primului ministru. El are, de asemenea, dreptul de a revoca actele Cabinetului de miniştri al Ucrainei şi cele ale Consiliului de Miniştri al Republicii Autonome Crimeea.
Preşedintele Ucrainei conduce şedinţele Consiliului Naţional al Securităţii şi Apărării al Ucrainei, supune Radei Supreme propunerea privind declararea războiului şi ia măsuri privind folosirea forţei armate, adoptă decizia mobilizării generale sau parţiale, instituie starea de necesitate şi de urgenţă în cazul unor situaţii ecologice. Totodată, el numeşte o treime din membrii Curţii Constituţionale a Ucrainei, crează instanţe judecătoreşti în conformitate cu procedura prescrisă de lege, adoptă decizii cu privire la acordarea cetăţeniei Ucrainei sau la retragerea ei, precum şi cu privire la dreptul de azil. Are dreptul de veto în cazul legilor adoptate de Rada Supremă a Ucrainei, cu obligaţia ca în acest caz ele să fie rediscutate de Radă.
Potrivit Constituţiei, preşedintele Ucrainei nu poate să transfere autoritatea sa altor persoane sau organe. El emite decrete şi directive, care sunt aplicabile pe întreg teritoriul ţării. O parte din actele emise de preşedinte trebuie să poarte semnătura primului ministru şi a ministrului de resort. Aşa, de pildă, în cazul stării de urgenţă ecologică, în cazul înfiinţării unor noi organe judiciare, al conferirii gradelor militare superioare etc.
Consiliul Naţional pentru Securitate şi Apărare al Ucrainei este organul de coordonare în problemele securităţii de stat şi apărării. Preşedintele Ucrainei este şi preşedintele Consiliului Naţional de Securitate şi Apărare. Componenţa Consiliului este stabilită de preşedintele Ucrainei. Primul ministru, ministrul apărării, conducătorul serviciului de securitate al Ucrainei, ministrul de interne şi ministrul de externe sunt din oficiu membri ai Consiliului Naţional de Securitate şi Apărare.
Preşedintele Radei Supreme a Ucrainei poate participa la şedinţele Consiliului Naţional de Securitate şi Apărare. Deciziile consiliului dobândesc forţă obligatorie în baza unor decrete ale preşedintelui republicii. Preşedintele Ucrainei îşi exercită autoritatea până când noul preşedinte intră în exercitarea prerogativelor sale. Funcţia de preşedinte poate lua sfârşit prin demisie, imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile din motive de sănătate, demiterea prin impeachment. Imposibilitatea preşedintelui de a-şi exercita prerogativele trebuie să fie stabilită de către Rada Supremă a Ucrainei şi confirmată de majoritatea acesteia, pe baza avizului Curţii Supreme a Ucrainei.
Constituţia prevede, de asemenea, că împotriva preşedintelui poate fi declanşată procedura de impeachment în caz de trădare sau altă crimă gravă. Iniţierea acestei proceduri se face de către majoritatea membrilor Radei Supreme a Ucrainei. Aceasta va crea o comisie specială de anchetă. Deciziile şi recomandările acestei comisii de anchetă vor fi luate în dezbatere la o sesiune a Radei Supreme a Ucrainei, care cu o majoritate de două treimi va dispune punerea sub acuzare a preşedintelui. O decizie definitivă cu privire la îndepărtarea preşedintelui Ucrainei din funcţia sa pe cale de impeachment trebuie să fie adoptată însă de Rada Supremă a Ucrainei cu cel puţin trei pătrimi din membrii care o compun. O asemenea decizie va fi luată numai după ce cazul va fi fost examinat de Curtea Constituţională a Ucrainei şi după ce se va fi primit părerea Curţii Supreme care ar confirma că preşedintele este considerat vinovat de faptele ce i se impută. În asemenea situaţie, până la viitoarele alegeri, primul ministru al Ucrainei va îndeplini atribuţiile preşedintelui. Cu toate acestea, el nu va putea - într-o asemenea situaţie - să exercite o serie de atribuţii, cum ar fi de pildă să se adreseze direct poporului cu mesaje anuale sau extraordinare, să solicite (să propună) un referendum, să numească membrii Cabinetului de miniştri al Ucrainei, sa creeze, să reorganizeze sau să desfiinţeze ministere, să revoce actele Cabinetului de miniştri, să numească membrii Curţii Constituţionale ş.a.
Capitolul VI se ocupă de Cabinetul de miniştri al Ucrainei, precum şi de alte organe ale autorităţii executive.
Cabinetul de miniştri al Ucrainei este cel mai înalt organ din sistemul organelor executive; el este răspunzător faţă de preşedintele Ucrainei şi este controlat de Rada Supremă a Ucrainei, în limitele prevederilor constituţionale. Cabinetul se compune din primul ministru, prim vice prim-ministru, trei vice prim-miniştri şi miniştri. Primul ministru este numit de preşedintele Ucrainei, având consimţământul a mai mult de jumătate din compunerea constituţională a Radei Supreme.
Miniştrii Cabinetului sunt desemnaţi de preşedintele Ucrainei, la recomandarea primului ministru. Primul ministru supune preşedintelui propuneri cu privire la crearea, reorganizarea şi desfiinţarea ministerelor şi altor organe centrale. În cazul alegerii unui nou preşedinte, Cabinetul demisionează automat. El trebuie, de asemenea, să demisioneze şi ca urmare a unei hotărâri a preşedintelui Ucrainei sau ca o consecinţă a unui vot de neîncredere din partea Radei Supreme a Ucrainei.
Cabinetul de miniştri exercită o serie de atribuţii similare celor pe care le execută guvernele în toate statele democratice. În limitele competenţei sale, el emite hotărâri şi regulamente, care sunt obligatorii. Actele normative ale Cabinetului de miniştri, ale ministerelor sau ale altor organe centrale executive urmează a fi înregistrate în conformitate cu procedura prevăzută de lege.
În ceea ce priveşte autoritatea locală, se arată că deciziile acesteia nu pot să contravină Constituţiei Ucrainei sau legilor sale, caz în care acestea urmează să fie anulate. Consiliile provinciale sau regionale pot să-şi exprime neîncrederea în şeful administraţiei locale, situaţie în care preşedintele Ucrainei urmează a decide. Autorităţile locale dispun de un număr important de atribuţii, printre care aceea de a elabora bugetul local şi de a adopta norme aplicabile pe plan local, ţinând seama de respectul drepturilor omului şi de măsurile adoptate la nivel central.
Capitolul VII este consacrat Procuraturii. În sistemul ucrainean, aşa cum s-a arătat, procuratura este independentă de ministerul justiţiei, iar procurorul general este numit de preşedintele Ucrainei, cu acordul Radei Supreme a Ucrainei. El poate fi demis de preşedinte, dar şi ca urmare a unui vot de neîncredere din partea Radei Supreme.
Procurorul general este ales pe o perioadă de cinci ani. El îndeplineşte atribuţii judiciare, dar totodată supraveghează legalitatea actelor organelor de cercetare. De asemenea, el veghează la aplicarea hotărârilor judecătoreşti în cauzele penale, ca şi a altor măsuri ce privesc restrângerea libertăţilor personale ale cetăţenilor.
Sistemului judiciar îi este dedicat Capitolul VIII din Constituţie. Se specifică, în art.124, că în Ucraina justiţia este de competenţa exclusivă a tribunalelor, nefiind posibilă delegarea atribuţiilor sale altor organe sau uzurparea de către acestea a unor prerogative judiciare.
Sistemul judiciar în Ucraina se întemeiază pe principiile teritorialităţii şi specializării, în fruntea organelor judecătoreşti aflându-se Curtea Supremă a Ucrainei.
Independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor sunt garantate de Constituţie. Este interzisă orice formă de influenţă asupra judecătorilor. Justiţia este înfăptuită de judecători profesionişti, iar în cazurile prevăzute de lege cu participarea unor asesori populari şi juri.
Constituţia defineşte principiile administrării justiţiei, care sunt: legalitatea, egalitatea părţilor în faţa instanţelor (tribunalelor), asigurarea unor probe, dacă se ia în discuţie vinovăţia unei persoane, competitivitatea părţilor şi libertatea cu privie la prezentarea probelor şi demonstrarea credibilităţii lor în faţa tribunalului, susţinerea de către stat a acuzării prin procurori, asigurarea dreptului la apărare a persoanei acuzate, transparenţa activităţilor desfăşurate, garantarea dreptului de acces la o instanţă superioară, caracterul executoriu al hotărârilor tribunalelor.
Capitolul IX priveşte structura teritorială a Ucrainei. În acest capitol sunt specificate unităţile administrative, precum şi principiile pe care se bazează structura teritorială a Ucrainei, respectiv unitatea şi integritatea teritoriului de stat, împletirea centralizării şi descentralizării în asigurarea autorităţii statului, precum şi echilibrul dezvoltării sociale şi economice regionale, ţinând seama de trăsăturile istorice, economice, geografice, demografice, ca şi de tradiţiile etnice şi culturale.
Un capitol special - Capitolul X - este dedicat Republicii Autonome Crimeea care, după cum se cunoaşte, a constituit în primii ani după 1990 un obiect de serioase controverse între Rusia şi Ucraina. Constituţia precizează că Republica Autonomă Crimeea este o parte inseparabilă, integrantă, a Ucrainei şi îşi soluţionează problemele care sunt recunoscute autorităţii sale în cadrul limitelor stabilite de Constituţia Ucrainei. Republica Autonomă Crimeea are propria sa Constituţie, propriul Parlament şi autorităţi executive. Deciziile acestora, ca şi ale legislativului republicii nu trebuie să contravină Constituţiei şi legilor Ucrainei. Competenţa Republicii Autonome Crimeea se exercită în special în ce priveşte problemele referitoare la agricultură şi păduri, revendicarea terenurilor, lucrări publice, construcţii, turism, muzee, transport public, vânătoare şi pescuit, activităţi sanitare şi turistice.
Preşedintele Ucrainei are dreptul să suspende actele normative adoptate de Rada Supremă a Republicii Autonome Crimeea care sunt contrare Constituţiei Ucrainei.
Republica Autonomă Crimeea organizează alegerile pentru Rada sa Supremă, consultarea poporului prin referendum, îşi elaborează şi execută propriul buget, asigură drepturile şi libertăţile cetăţenilor, armonia naţională, promovând protecţia ordinii juridice şi securitatea publică.
Un birou al reprezentantului Cabinetului Ucrainei, al cărei statut este precizat prin lege, va funcţiona în Republica Autonomă Crimeea.
Capitolul XI este dedicat autoguvernării locale. Art. 140 din Constituţie statuează că prin aceasta se înţelege dreptul comunităţilor teritoriale de a-şi soluţiona în mod independent problemele de importanţă locală, în limitele stabilite de Constituţia şi legile Ucrainei.
Problemele ce privesc organizarea administraţiilor municipale se găsesc în competenţa consiliilor orăşeneşti. Membrii consiliilor comunale sau orăşeneşti sunt deputaţi aleşi în unităţile respective, pe o perioadă de 4 ani, în baza unui vot direct şi secret.
De asemenea, tot pe baza unui asemenea vot este ales primarul localităţii respective, care îndeplineşte totodată şi funcţia de preşedinte al consiliului respectiv. Statutul primarului, consiliilor, precum şi al organului executiv se stabileşte prin lege. În mod corespunzător, Constituţia prevede atribuţiile ce revin organelor de administraţie locală la nivelul provinciilor şi raioanelor.
În cadrul competenţei lor, toate organele de autoguvernare locală adoptă decizii, care au valoare obligatorie şi care trebuie să respecte Constituţia Ucrainei.
Capitolul XII - Curtea Constituţională a Ucrainei - precizează că în Ucraina Curtea Constituţională este unicul organ de jurisdicţie constituţională. Ea soluţionează problemele ce privesc compatibilitatea legilor şi altor acte cu Constituţia Ucrainei şi emite totodată interpretări oficiale ale Constituţiei şi legilor Ucrainei.
Componenţa Curţii include 18 judecători, preşedintele Ucrainei, Rada Supremă şi Adunarea judecătorilor din Ucraina având dreptul să desemneze fiecare câte 6 judecători la Curtea Constituţională. Judecătorii trebuie să aibă vârsta de 40 de ani împliniţi, să posede o înaltă pregătire juridică, cel puţin 10 ani de experienţă profesională, să fi locuit în Ucraina în ultimii 20 de ani şi să cunoască bine limba oficială.
Judecătorii Curţii Constituţionale sunt desemnaţi pe un termen de 9 ani, neavând dreptul de a fi realeşi.
Preşedintele Curţii Constituţionale a Ucrainei este ales pe trei ani, în cadrul unei şedinţe plenare a membrilor Curţii, prin vot secret. În exercitarea îndatoririlor, judecătorii se bucură de independenţă.
În conformitate cu prevederile art.150 din Constituţie, jurisdicţia Curţii Constituţionale cuprinde două mari categorii de probleme 1) soluţionarea unor probleme de constituţionalitate şi 2) emiterea unor interpretări oficiale ale Constituţiei şi legilor Ucrainei.
Problemele de constituţionalitate pot viza: constituţionalitatea legilor sau altor acte ale Radei Supreme, actele preşedintelui Ucrainei, actele Cabinetului de miniştri, actele Radei Supreme a Republicii Autonome Crimeea. Sesizarea Curţii se poate face de Preşedintele Ucrainei, cel puţin 45 deputaţi, Curtea Supremă, Reprezentantul autorizat al Radei Supreme a Ucrainei pentru drepturile omului, Rada Supremă a Republicii Autonome a Crimeei.
Deciziile Curţii Constituţionale nu pot fi atacate. Legile (sau articolele din legi) declarate neconstituţionale îşi pierd valabilitatea de la data adoptării deciziei Curţii Constituţionale. La cererea preşedintelui sau Cabinetului de miniştri, Curtea îşi va exprima părerea şi cu privire la concordanţa cu Constituţia a unor tratate la care Ucraina este parte sau care sunt propuse spre ratificare. Aşa cum s-a arătat, Curtea trebuie să-şi exprime opinia, la solicitarea Radei Supreme a Ucrainei, şi în legătură cu procedura de impeachment, declanşată împotriva preşedintelui.
Capitolul XIII se referă la modificarea Constituţiei Ucrainei. Se prevede în acest scop că proiectul de modificare a Constituţiei poate fi iniţiat de preşedintele Radei Supreme, de preşedintele Ucrainei sau de cel puţin o treime din numărul deputaţilor.
Un proiect de lege care amendează Constituţia - cu excepţia prevederilor Capitolului I, III şi XIII - va trebui aprobat de majoritatea membrilor Radei, cu sprijinul a cel puţin două treimi din membrii săi. În ceea ce priveşte Capitolul I "Principii generale", Capitolul III "Alegeri, referendum" şi Capitolul XIII "Amendarea Constituţiei Ucrainei", revizuirea acestora se va putea face numai la propunerea preşedintelui Radei, a preşedintelui Ucrainei sau a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor, ea urmând să fie aprobată cu o majoritate de două treimi, iar ulterior confirmată printr-un referendum.
Art.157 dispune că nu poate fi modificată Constituţia Ucrainei în timp de război sau lege marţială. Pe de altă parte, o modificare a Constituţiei nu va putea fi acceptată dacă prin aceasta s-ar aduce atingere libertăţii indivizilor sau s-ar produce încălcarea independenţei sau a integrităţii teritoriale a Ucrainei.
Capitolul XIV cuprinde prevederi finale. El stabileşte că intrarea în vigoare a noii Constituţii se produce la data adoptării ei. Data adoptării Constituţiei este sărbătoare naţională, fiind denumită "Ziua Constituţiei Ucrainei".
Capitolul XV - ultimul din Constituţie - cuprinde prevederi tranzitorii. Reţinem dintre acestea dispoziţia potrivit căreia legile şi alte acte normative adoptate înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei rămân în vigoare - total sau în parte - numai în măsura în care nu contravin Constituţiei Ucrainei. După ce Constituţia va intra în vigoare, consiliile comunale şi orăşeneşti îşi vor exercita atribuţiile până la alegerea unor noi membri ai acestora.
Până ce va fi constituit un sistem general de jurisdicţie în Ucraina - dar nu mai târziu de cinci ani - Curtea Supremă a Ucrainei şi Înalta Curte de Arbitraj îşi exercită autoritatea în conformitate cu legile existente ale Ucrainei.
O dispoziţie importantă, prevăzută de pct.14 din prevederile tranzitorii, este aceea că folosinţa bazelor militare existente pe teritoriul Ucrainei pentru deplasarea temporară a unor formaţiuni militare străine este permisă numai pe baza termenilor conveniţi prin tratatele internaţionale ale Ucrainei, ratificate de Rada Supremă.
* *
*
Devenind în 1995 membră a Consiliului Europei, Ucraina s-a angajat să aducă o serie de îmbunătăţiri legislaţiei sale, în special în domeniul protecţiei drepturilor omului. Prin Rezoluţia sa 1179(1999) Adunarea Parlamentară a constatat însă că aceste măsuri întârzie, fapt care putea duce la anularea puterilor delegaţiei ucrainene în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei şi chiar la suspendarea reprezentării acestei ţări în Consiliul de Miniştri. Ulterior, prin alte rezoluţii, s-au constatat o serie de progrese, cum ar fi, de pildă, adoptarea noului Cod penal, a Codului civil, a legii partidelor politice, dar s-a solicitat autorităţilor ucrainene o anchetă independentă cu privire la dispariţia ziaristului Heorhiy Gongadze, în legătură cu care cercurile din opoziţie afirmă că ar fi fost implicat însuşi preşedintele ţării (care contestă o asemenea implicare). În ultimii ani, raporturile dintre fostul preşedinte al Ucrainei şi opoziţie s-au degradat, iar o echipă de experţi britanici şi americani s-a deplasat la Kiev pentru a stabili adevărul în legătură cu o eventuală implicare în traficul de arme în favoarea Iranului.
Ca urmare a „revoluţiei portocalii” din anul 2004, în Ucraina au avut loc schimbări importante. În alegerile prezidenţiale ce s-au desfăşurat în anul 2004, Victor Iuşcenko a obţinut funcţia de preşedinte într-o confruntare strânsă cu candidatul Partidului Regiunilor (Victor Ianukovici). Iulie Timoşcenko, fost premier şi susţinătoare a preşedintelui Iuşcenko a fost înlocuită ulterior din funcţia de prim ministru.
Alegerile din 26 martie 2006 s-au desfăşurat sub semnul criticilor aduse fenomenului corupţiei şi descreşterii activităţii economice. La aceste alegeri au fost acreditaţi 1673 observatori internaţionali. Majoritatea alegătorilor s-au pronunţat pentru Partidul Regiunilor, care a obţinut 32,12% din voturi şi 186 mandate. A urmat blocul Iulia Timoşcenko cu 22,27% din voturi şi 129 mandate, Partidul Ucraina Noastră cu 13,94% şi 81 de locuri în Parlament, Partidul Socialist al Ucrainei cu 5,67% şi 33 de mandate, Partidul Comunist al Ucrainei cu 3,66% şi 21 de mandate.
Ca urmare a unor negocieri ce au durat foarte mult, Viktor Ianukovici a fost desemnat prim ministru, cu sprijinul a 271 din cei 450 membri ai Parlamentului, alegerea sa punând capăt unei perioade de patru luni de criză politică.
Începând din anul 2005 în Ucraina a fost declanşat un amplu proces de reforme constituţionale vizând în principal transformarea ţării într-o republică parlamentară, ceea ce implică sporirea atribuţiilor Parlamentului şi reducerea corespunzătoare a prerogativelor prezidenţiale.
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.576.
[2] Webster's New World Encyclopedia, College Edition, Prentice Hall, General Reference, New York, 1993, pag.1070
[3] Gisberg H.Flanz, Ukraine, Comparative notes, în Constitutions of the Countries of the World, Issued, August 1995, Oceana Publications, Inc., Dobbs Ferry, New York, pag.XI.
[4] The Constitution of Ukraina, adopted at the Seventh (Extraordinary) Session of the Supreme Rada of the Ukrainian S.S.S.R., Ninth Convocation, on 20 April 1978, unoficial translation, Council of Advisors to the Parliament of Ukraine.