Etimologic , cuvântul administraţie provine din limba latină şi este format din propoziţia ad =la, către şi minister = servitor, supus mai mic.
Plecându-se de la sensul etimologic s-a ajuns la o primă semnificaţie a noţiunii de administraţie = serviciului celui mai mic ; activitatea subordonată.
Noţiunea de administraţie publică în accepţiunea organică[1] evocă următoarele autorităţi publice : Preşedintele României , Guvernul , ministerele şi alte organe subordonate direct Guvernului, organe centrale de specialitate autonome, instituţii subordonate ministerelor şi conduse de prefect , organe autonome locale (consiliul judeţean , consiliul local, primarul) şi instituţiile subordonate acestora.
În sens material – funcţional , naţiunea de administraţie publică evocă acte juridice şi operaţiuni materiale prin care se execută legea, fie emiterea de norme subsecvente , fie prin organizarea sau, după caz, prestarea directă de servicii publice.
Într-o formulare concentrată, administraţia publică poate fi definită ca ansamblu activităţilor Preşedintelui României ,Guvernului, autorităţilor administrative autonome locale şi, după caz, structurilor subordonate acestora , prin care, regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile sau, îndeplinitele legii, se prestează servicii publice.
Din definiţii se desprind următoarele trăsături dominate :
- activitate realizată numai de autorităţi executive şi administrative numite autorităţile administrative publice ;
- activitate de aducere la îndeplinirea a legii (ceea ce înseamnă şi adoptarea de acte normative cu forţa juridică inferioară legii) sau, după caz, de organizare sau realizare efectivă a serviciilor publice;
- activitate ce se realizează în regim de putere publică, adică prin intermediul prerogativelor , acordate de Constituţie şi legi , ce fac să prevaleze interesul public (general) atunci când este în conflict cu interesul particular.
Chiar dacă nu este exprimat expres din definiţia rezultată că administraţi publică este clasicul ,,Executiv” sau ,,forma fundamentală de activitate a statului” cum se susţine pe baza Constituţiei din 1965. La ora actuală, doctrina operează cu noţiunea de Executiv pentru a evoca activitatea publică realizată de autorităţile cu caracter constituţional şi cu origine politică, care impulsionează administraţia publică, formând, de fapt, conducerea acesteia. Faptul că unele autorităţi administrative prin care se realizează autonomia locală au şi atribuţii de administraţie de stat nu înseamnă că toată activitatea lor este stabilă. Autonomia locală nu poate însemna ,,stat în stat”, motiv pentru care în toate statele democratice din lume întâlnim ,,tutela administrativă” (controlul reprezentanţilor Guvernului sau chiar ai şefului statului asupra autorităţilor administrative autonome locale, cu drept de atac în conteciosul administrativ).
[1] Autonie Iorganu , Tratat de drept administrativ , vol.I, adiţia a III-a restucturată , revăzută şi adăugită, All Beack, Bucureşti, 2001,p.70