Potrivit legislaţiei actuale, Guvernul numeşte un prefect la nivel de judeţ care atât ca reprezentant al Guvernului, pentru a exercita controlul de tutelă administrativă, cât şi ca reprezentant al Guvernului pentru a conduce activitatea serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate, organizate la nivel unitar administrativ – teritoriale, după cum prevede art.133(1) din Legea 215/2001.
Legislaţia din perioada interbelică , ca de exemplu Legea administrativă din august 1938, prevedea prin art.192 ca organele de tutelă administrativă:
- ministrul de interne pentru ţinuturi şi municipiul Bucureşti;
- rezidentul regal pentru municipii, oraşe reşedinţe şi staţiuni balneo-climaterice
- prefectul pentru celelalte comune
Reglementând condiţiile şi modul de exercitare a tutelei administrative, acelaşi articol prevedea că ori de câte ori legea cere aprobarea unui organ tutelar, fără să se prevadă un organ numit, tutela se exercită în ordinea enunţată mai sus.
Organele de tutelă sunt obligate să se pronunţe în termen de 30 de zile de la primirea actului. După trecerea acestui termen actul se consideră aprobat. Odată cu actul supus aprobării se va trimite şi dosarul cu toate actele ce au servit la luarea deciziei.
În cadrul legii 215/2001 este reglementat dreptul de control al prefectului numai în ceea ce priveşte legalitatea actelor nu şi oportunitatea adoptării sau emiterii unui act administrativ de către autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene. Deşi legea nu prevede exact acest lucru, el rezultă implicit din prevederile alin. 1 al art. 135, potrivit cărora în exercitarea controlului cu privire la legalitatea actelor autorităţii administraţiei publice locale şi judeţene, prefectul le poate ataca în faţa instanţelor de contencios administrativ.
Prefectul nu poate solicita instanţei anularea sau modificarea unui act pe motiv că nu este necesar sau nu se referă la nişte cerinţe actuale. Actul poate fi atacat în contencios administrativ numai dacă în conţinutul sau în forma sa încalcă reglementările legale.
Prin precizarea autorităţii în cadrul căreia prefectul poate ataca actul pe care îl consideră ilegal se consacră constituţia Contenciosului Administrativ, iar prin aceea potrivit căruia “actul atacat este suspendat de drept” se are în vedere necesitatea de a proteja atât persoana în faţa unor abuzuri ale autorităţilor administraţiei publice locale cât şi interesele naţionale în raport cu cele locale, suspendarea efectelor juridice ale actului atacat fiind de natură a evita producerea unor pagube.
Potrivit art. 50 alin.1 din Legea 215/2001 hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor în cunoştinţă publică, iar cele individuale de la data comunicării. Aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect (alin. 2).
Potrivit legii din 215/2001 prefectul se pronunţă asupra legalităţii actului administrativ şi poate ataca actul în faţa instanţei de contencios administrativ în termen de 30 zile de la comunicare.
Secretarul comunei, oraşului, municipiului sau judeţului are atribuţia de a comunica, în termen de 10 zile de la adoptare sau emitere, actele emise de către consiliul local, ori judeţean sau de primar, ori preşedintele Consiliului Judeţean, prefectul.
Privind actul, serviciul juridic de contencios din aparatul tehnic de specialitate al prefecturilor judeţene (serviciul juridic şi control al legalităţii actelor din aparatul tehnic de specialitate al Prefecturii Municipiului Bucureşti ), verifică legalitatea actelor şi dacă le consideră ilegale întocmesc documentaţia necesară sesizării instanţei de contencios administrativ.
Alin. 1 al art. 135 din legea nr. 215/2001 prevede că din momentul sesizării, de către prefect a instanţei de contencios administrativ “actul atacat este suspendat de drept”.
La fel prevede şi art. 27 alin. 1 din aceeaşi lege.
Această prevedere legală este contestată însă de Valentin Prisăcaru1. În multe art. Ale legii 215/2001, ca de exemplu art. 50 – pentru hotărârile consiliului local, art. 71 – pentru dispoziţiile primarului şi art. 117 – pentru dispoziţiile preşedintelui Consiliului Judeţean, se prevede că actele administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale sau judeţene nu produc efecte juridice decât după ce au fost publicate, cele normative, ori au fost aduse la cunoştinţa celor interesaţi, cele individuale.
Întru cât procedura de verificare ale legalităţii actelor adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale sau judeţene se desfăşoară înainte de publicarea şi , respectiv, aducerea la cunoştinţa celor interesaţi a acestor acte aceasta înseamnă că această procedură are loc înainte de intrarea în vigoare a actelor administrative controlate, suspendarea producerii efectelor acestor acte prevăzute de lege din art. 27 alin. 1 şi art. 135 alin. 1, apare nerealizabilă .
Cu toate că adoptarea sau emiterea unor acte administrative legale, constituie una din trăsăturile principale ale activităţii organelor administraţiei publice locale, iar controlul de legalitate exercitat de prefect reprezintă o garanţie de asigurare a legalităţii în activitatea organelor administraţiei publice locale, se observă că în lege nu este prevăzută nici o sancţiune pentru cazurile în care organele administraţiei publice locale sau judeţene, în termen de 10 zile de la adoptarea sau emiterea actelor administrative pe care aceste autorităţi le-au adoptat sau emis (art. 80 alin. h).
Sancţiunile au în vedere ca acestea să fie aplicate, atât actul netransmis – cum ar fi nulitatea acestuia – cât şi funcţionarului public care are obligaţia de serviciu să transmită aceste acte secretarului comunei, oraşului, municipiului sau judeţului.
Asemenea prevederi ar duce la o mai bună funcţionare, atât a autorităţilor administraţiei publice sau judeţene, cât şi a prefecturilor în interesul apărării legalităţii şi al satisfacerii intereselor generale ale societăţii la nivelul judeţelor şi comunelor.
O altă problemă este aceea că, dacă se consideră că verificarea legalităţii actelor administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale, de către prefect constituie partea integrată a procedurii de adoptare sau emitere a acestor acte ar însemna că toate actele administrative cu excepţia celor de gestiune curentă, adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale se adoptă sau emit cu acordul prefecţilor, ceea ce ar fi un atac asupra autonomiei locale şi ar face ca pe o cale ocolită să introducă, în activitatea autorităţilor administraţiei publice locale, elemente ale tutelei administrativei.
Dacă, însă, se consideră că acest control face parte din procedura posterioară adoptării sau emiterii actelor administrative de către autorităţile administraţiei publice locale, ar însemna că aceste acte se adoptă sau emit sub condiţia validării lor de către prefect, ceea ce ar crea o incertitudine cu privire la procedura efectelor juridice pentru care aceste acte administrative au fost adoptate sau emise.
Problema asigurării legalităţii actelor administrative adoptate sau emise de organele administraţiei publice locale sau judeţene s-ar putea realiza în aceleaşi condiţii ca şi apărarea drepturilor persoanelor fizice sau juridice care se consideră vătămate în drepturile lor recunoscute de lege, prin acte administrative de autoritate ilegale.
În acest cadru, în situaţia în care prefectul a constatat prin aparatul tehnic de specialitate, ori a fost sesizat, că un organ al administraţiei publice locale sau judeţene din judeţul în care funcţionează a adoptat sau a emis un act administrativ pe care îl consideră ilegal va sesiza în temeiul art. 135 alin. 1 din legea 215/2001, instanţa de contencios administrativ, competentă, caz în care actul ar fi suspendat de drept până la soluţionarea sesizării după cum cel care se consideră vătămat în drepturile sale printr-un act administrativ ilegal sesizează, în temeiul art. 1 din legea contenciosului administrativ numărul 29/19901, instanţa de contencios administrativ competentă solicitând, în condiţiile art. 9 din aceeaşi lege, suspendarea actului administrativ în cauză.
Procedându-se astfel, pe de o parte, prefectul ar avea posibilităţile legale de a contribui la întărirea legalităţii în activitatea de adoptare sau emitere a actelor administrative de către autorităţile administraţiei publice locale sau judeţene, iar pe de altă parte s-ar realiza cerinţele autonomiei locale şi s-ar contribui la o mai bună operativitate în activitatea de adoptare sau emitere a actelor administrative şi producerea efectelor lor.
1 Idem, Tratat de drept administrativ, pag 563
1 Legea 29/1990 – Legea contenciosului administrativ publicată în Monitorul Oficial nr 122/1990 şi modificată prin legea 59/1993