1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Instituţia prefectului îşi are originea în antichitate, nesemnificând fie unităţi administrative care, la români, purtau denumirea de “praefectural”, fie funcţii oficiale civile, militare ori economice – “proefecţi” ori “praefectus urbis” – prefectul Romei2.

În cea mai mare parte în ţările Uniunii Europene la un eşalon local există un reprezentant al statului care exercită funcţie de “Poliţie administrativă3”, de administraţie generală, şi de control a actelor autorităţilor locale (Funcţia de tutelă administrativă).

Este cazul Guvernatorului de provincie din Belgia, a consilierului de plan în Germania, al prefectului în Grecia, Italia şi Franţa, al guvernatorului civil în Spania, al comisarului regal în Olanda, ori a guvernatorului civil de district din Portugalia.

În majoritatea acestor ţări reprezentatul statului are rolul de a coordona servicii exterioare ale diferitelor ministere, în altele acest rol devine unui reprezentant al Ministerului de Interne (Danemarca), în altele unui reprezentant al Guvernului (Grecia), iar în altele unui reprezentat al Primului Ministru.

Serviciile exterioare sau desconcentrate, deci tradiţionalele organe locale de specialitate ale administraţiei de stat de la noi, nu trebuie confundate cu administraţiile ministeriale care îşi au sediul în alte localităţi decât in capitala uneia sau alteia dintre ţările membre ale Uniunii Europene.

Sistemul francez actual de organizare al administraţiei locale are 5 elemente fundamentale1:

  1. “Suprapresiunile tutelei ” fac din sfera controlului administrativ al centrului să se treacă în sfera controlului exclusiv al tribunalelor
  2. Interdicţia unei ierarhii între colectivităţile teritoriale duce şi la opoziţia acestora de a coopera vertical
  3. Globalizarea datoriilor de către stat a colectivităţilor teritoriale, care a început la începutul anilor ’70, care a avut ca efect utilizarea de către administraţia de stat a mijloacelor de subvenţionare pentru a controla problemele locale
  4. Autonomia financiară a colectivităţilor locale este mai puţin reuşită, decât în celelalte ţări ale Comunităţii, în ceea ce priveşte posibilitatea de a recurge la împrumuturi, precum şi pentru stabilirea de impozite şi taxe locale
  5. Sistemul repartizării competenţelor pe blocuri funcţionează cu dificultate, punând autorii fiecărui sistem administrativ într-o situaţie de competiţie sau de ignorare reciprocă, în loc unea de cooperare.

Profesorul francez M. Waline afirmă că prefectul este o “creaţie napoleoniană1” , ea fiinţând din anul al VIII-lea de la Marea Revoluţie Franceză.

Până la modificarea Constituţiei franceze din 1958, prefectul era reprezentantul guvernului şi şeful administraţiei departamentului în care era numit.

Începând cu anul 1958, în Franţa, prefectul este reprezentantul statului şi al intereselor naţionale, este reprezentantul guvernului este organ de administraţie generală şi organ de coordonare a serviciilor statului din departament.

În România, instituţia prefectului are o îndelungată tradiţie. Chiar dacă nu s-a numit astfel, o întâlnim atât în Muntenia, cât şi în Moldova, înainte de unirea principatelor sub denumirea de Ispravnici de judeţe, ori Ispravnici administratori. Numiţi de domn, pe 3 ani, dintre 2 candidaţi propuşi de 4 administratori, iei aveau atribuţii administrative şi poliţieneşti2 .

După 1859, instituţia este denumită a prefectului, sub influenţa franceză, fiind necunoscută şi reglementată prin legea comunală din 1 Aprilie 1864, dar cu deosebire in Legea pentru consiliile judeţene din 2 Aprilie 1964 care prevedea că “Prefectul, în calitate de cap al administraţiei judeţene, dirige toate lucrările acestei administraţii şi execută hotărârile Consiliului Judeţean”. Odată cu înfiinţarea funcţiei de prefect, prin aceeaşi lege a fost înfiinţată şi aceea de subprefect, care era reprezentantul prefectului în conducerea plăşilor, în care era împărţit judeţul.

După 1944, instituţia prefectului nu a mai fost cunoscută, atribuţiile acestuia de control al legalităţii actelor administrative revenind altor organe ale administraţiei statului şi parţial instituţiei judecătoreşti – toate sub controlul politic al partidului unic.

Începănd din 1991, instituţia prefectului a fost reînfiinţată prin legea 69/1991 privind administraţia publică locală (actuala lege 215/2001) şi prin Constituţie.

Astfel, potrivit art. 122 din Constituţie. Prefectul este reprezentantul guvernului la nivel judeţean, dar, privind reglementarea în ansamblul iei, desprindem următoarele calităţi ale prefectului :

  1. Reprezentant al Guvernului
  2. Şef al serviciilor statului din judeţ (Municipiul Bucureşti)
  3. Autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea respectării legii de către autorităţile administraţiei publice locale.

Ca reprezentant al guvernului, prefectul este supus “Jocului politic”, iar funcţia sa are caracter politic. Cât priveşte calitatea sa de şef al serviciilor publice statale, textul nu face distincţie între serviciile publice exterioare ale ministerelor şi serviciilor publice exterioare are autorităţilor centrale de specialitate.

Până unde se extinde puterea prefectului într-un caz şi celălalt şi deci, care este semnificaţia cuvântului “conduce”, din art. 122 alin. 2, se vor stabili prin lege şi ordonate, deoarece alin. 3 precizează că atribuţiile prefectului se stabilesc potrivit legii şi nu potrivit legii organice.

Ca autoritate de supraveghere a respectării legii de către autorităţile administraţiei publice locale, prefectul are dreptul să atace în contencios  administrativ orice act al unui consiliu ales (local sau judeţean), a oricărui primar sau al oricărui organ executiv creat , potrivit legii, la nivel judeţean, atunci când apreciază că acest act este ilegal. Textul alin.4 consacră şi instituţia contensionului administrativ. Pentru a se evita producerea unor efecte ireparabile, Constituţia prevede principiul suspendării , de drept, a actului atacat, fiind consacrată o normă de protecţie  atât a persoanei , în faţa unor eventuale aluzii ale autorităţii administraţiei publice locale, cât şi a  intereselor naţionale, în raport cu cele locale.

În practica administrativă şi de contencios administrativ s-a pus problema de a şti dacă acţiunea în justiţie a prefectului , ca autoritate de tutelă administrativă, poate fi circumstanţială şi condiţionată de îndeplinirea unor termene.

În opinia lui Antonie Iorgovan1, dreptul prefectului de a ataca în justiţie actele administrative pe care  le estimează ilegale, nu poate fi condiţionat de termene de decădere, ar însemna, urmare a respingerii acţiunii pentru tardivitate, ca să fie “autorizate” a fiinţa acte juridice contra legii şi Constituţiei , ceea nu poate fi acceptat.

Ţinând seama de atribuţiile ce-I revin, prefectul nu le-ar putea îndeplini dacă nu ar avea un aparat tehnic de specialitate şi pentru aceasta în art. 141 din Legea nr.215/2001 este prevăzut că “prefectul are un aparat propriu de specialitate , ale cărui structură şi atribuţii se stabilesc prin hotărâre a Guvernului”.

Potrivit prevederilor art.283 din Legea pentru organizarea administraţiei locale din 1929, prefectul avea unul sau mai mulţi funcţionari administrativi la dispoziţia sa, după cum stabilea  directorul ministerial local, care formau cabinetul prefectului.

Potrivit prevederilor art.1 din Hotărârea  Guvernului nr.118/1992, la prefecturi se organizează un aparat tehnic de specialitate, care asigură realizarea atribuţiilor ce revin, potrivit art.6 din aceeaşi  hotărâre prin aparatul tehnic de specialitate se asigură îndeplinirea atribuţiilor stabilite de lege pentru prefect , în ceea ce priveşte controlul actelor autorităţilor  administrative publice locale şi judeţene, precum şi de coordonare a serviciilor publice ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale, organizate în judeţ.

Spre deosebire de Legea nr.69/1991 care prevedea în art. 6 alin. 1, că în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti se organizează pe lângă prefecturi comisia administrativă, prin legea 215/2001 se prevede în art. 142 alin. 1 că în judeţele cu o suprafaţă întinsă, cu localităţi amplasate la mari distanţă de reşedinţă judeţului sau în mari aglomerări urbane, prefectul poate organiza cu aprobarea Ministerului administraţiei publice, oficii prefecturale.

Aceste oficii prefecturale, prevede alin.2 din acelaşi articol , sunt componentele ale structurii aparatului propriu al prefectului, în subordinea directă a acestuia şi sunt conduse de un director, al cărui numire şi eliberare din funcţie se fac de prefect.

Termenul de comisie administrativă din legea nr. 69/1991 a fost înlocuit prin legea cu nr. 215/2001, cu termenul de comisie judeţeană consultativă, care este formată, aşa cum prevede alin. 2 din prefect şi preşedintele Consiliului Judeţean, subprefect (a cărui numire şi eliberare din funcţie se face prin decizie a Primului Ministru, la propunerea prefectului şi a Ministerului Administraţiei Publice) şi vicepreşedinţii consiliului judeţean şi secretarul general al prefecturii şi secretarul general al judeţului, primarul municipiului reşedinţă de judeţ, respectiv primarul general, viceprimarii şi secretarul general al municipiului Bucureşti, şefii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, organizate la nivelul judeţului sau municipiului Bucureşti, conducătorii regiilor autonome de interes judeţean, ai sucursalelor regiilor autonome de interes naţional şi a societăţilor naţionale din judeţul respectiv sau din municipiul Bucureşti.

Legea nr. 215/2001 şi nici vreo altă lege nu reglementează, în mod specific, dreptul de control al tutelei administrative din partea autorităţilor colectivităţilor locale la nivel de judeţ, asupra celor de la nivel de oraş sau comună.

 

2 Ghe. Zaharia, Odette Budeanu Zaharia, Tudor Budeanu şi Tudor Alexandru Chinariu, Tratat de drept administrativ român, editura Junimea, Iaşi, 2001, Pag. 233

3 Antonie Irgovanu, Drept administrativ, - Tratat elementar, vol.1, Bucureşti, 1994 , pag. 207-208

1 Antonie Iorgovan, Drept administrativ, pag. 299

1 M. Waline, Droit Administratif, Paris, 1973, pag 362, Apud , Valentin Prisăcaru, Op. cit, pag 548

2 Ghe. Zaharia, Op. cit , pag 234

1 Antonie Iorgovan, Drept administrativ, p.227

Loading...