In esenta, centralizarea in administratia publica inseamna, in plan organizatoric, subordonarea ierarhica a autoritatilor locale fata de cele centrale si numirea functionarilor publici din conducerea autoritatilor locale de catre cele centrale, carora li se subordoneaza si le dau socoteala de modul cum conduc, iar in plan functional, emiterea actului de decizie de catre autoritatile centrale si executarea lui de catre cele locale. Actele emise de autoritatile locale, in regiunile centrale (atunci cand acestea primesc competenta de a le emite), pot fi anulate de autoritatile centrale (in virtutea dreptului de control ierarhic) ori de cate ori nu sunt in concordanta cu decizia "centrului".
Centralizarea asigura functionarea serviciilor publice sub un singur "dirijor", ceilalti membri ai orchestrei interpretandu-si "partitura" sub bagheta acestuia, fapt ce asigura o functionare coordonata prompta si eficienta a serviciilor publice.[1]
Functionarea pe principiul subordonarii ierarhice a serviciilor publice are drept consecinta înlaturarea suprapunerilor de acelasi nivel, precum si a paralelismelor. Conducerea centralizata, în principiul subordonarii ierarhice asigura pe planul exercitarii dreptului de control, mai multe trepte de efectuare a controlului si de luare a masurilor legale corespunzatoare, fapt ce se constituie în garantii suplimentare pentru apararea intereselor celor administrati.
[1] Romulus Iulian Gheorghiu, Drept administrative, Editura Economica, Bucuresti 2005, pag.79