1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

"Procesul de descentralizare vizeaza reorientarea percepţiei cetateanului, care incepe sa se raporteze tot mai mult la autoritatile locale in proiectiile si in asteptarile proprii. Autoritatile locale nu mai reprezintă doar o simplă interfata a centrului, ci un partener puternic si credibil, care poate orienta si sustine acest proces", a declarat Ministru delegat pentru Administratia Publica, Gabriel Oprea.

Pana in 1990 Romania a avut una dintre cele mai centralizate forme de administratie publică. Deciziile erau luate in cea mai mare parte de la Bucuresti, iar deciziile fundamentale ce vizau evolutia comunitatilor locale erau in totalitate apanajul administratiei centrale.

Dupa anul 1990 odata cu transformarile democratice petrecute in Romania, comunitatilor locale au început sa le fie incredintate noi atributii dar si noi responsabilitati, in mod deosebit in gestionarea treburilor publice de la nivelul localitatii sau a judetului.

De altfel Constitutia Romaniei adoptata in 1991 vorbeste pentru prima data despre descentralizare, iar modificarile aduse in 2003 introduc si deconcentrarea intre principiile de baza ale organizarii si eficientizarii administratiei publice locale stipuland faptul ca „administraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice".

Constitutia Romaniei legitimeaza consiliile judetene, consiliile locale si primarul ca fiind autoritatile administratiei publice prin care se realizeaza autonomia locala. Pe acest fond s-a realizat inceputul procesului de descentralizare in Romania la sfarsitul anilor '90 şi mai accentuat după anul 2000. Aceasta pe de o parte datorită necesitatii indeplinirii unor prevederi din aquis-ul comunitar, indeosebi cele din capitolul de dezvoltare regionala si cel privind justitia, administratia si internele, dar si dintr-o serie de alte capitole cum au fost cele cu privire la protectia sociala, mediu etc.

Pe de alta parte, comunitatile locale dar si autoritatea centrala au sesizat si au fost presate sa adopte unele masuri datorita nevoii de compatibilitate cu situatia din administratia publica europeana. Autoritatile locale romanesti nu puteau fi partenere în diverse proiecte cu finantare europeana daca nu erau detinatoare ale patrimoniului scolilor sau spitalelor, daca nu gestionau in totalitate problemele legate de protectia copilului etc. Asa cum nu puteau fi coparticipante la realizarea unor proiecte nationale cum au fost salile de sport, locuintele ANL etc.

Mai mult, România a adoptat prin Legea 199/1997 „Carta europeană a autonomiei locale" care apreciază că „autorităţile administraţiei publice locale reprezintă unul dintre principalele fundamente ale oricărui regim democratic" şi prin intermediul cărora „dreptul cetăţenilor de a participa la rezolvarea treburilor publice " „ se poate exercita la modul cel mai direct".

 

Aceasta presupune existenţa de autorităţi ale administraţiei publice locale înzestrate cu organe decizionale, constituite democratic şi beneficiind de o largă autonomie în ceea ce priveşte competenţele, modalităţile de a le exercita şi mijloacele necesare pentru îndeplinirea misiunii lor.

În acest sens, Carta europeană defineşte autonomia locală ca fiind „dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu şi în interesul populaţiei locale, o parte importantă a treburilor publice" considerând că „exerciţiul responsabilităţilor publice trebuie, de manieră generală, să revină, de preferinţă, acelor autorităţi care sunt cele mai apropiate de cetăţeni".

Urmand aceste principii, in Romania s-a elaborat o serie intreaga de reglementari ce au vizat descentralizarea si transmiterea unor atributii dar si a unui suport financiar pentru sustinerea acestora, catre administratia publică locala. Rand pe rand au trecut in sarcina administratiei publice locale atributii privind sistemul de invatamantul prescolar si preuniversitar (mai intai patrimoniul, apoi salarizarea personalului didactic si nedidactic), sanatate, protectia copilului, protectia sociala (inclusiv venitul minim garantat), evidenta informatizata a persoanei, politia comunitara etc.

Desi de fiecare data au existat indoieli in legatura cu capacitatea institutionala a administratiei publice locale de a gestiona eficient aceste responsabilitati, trebuie sa spunem ca tot de fiecare data transferul a fost un succes. Evident au fost si o serie de probleme pe parcurs, probleme inerente oricarui anceput. Cele mai multe dintre acestea au aparut insa ca urmare a faptului ca administratia centrala a refuzat intotdeauna sa duca pana la capat, intr-un domeniu sau altul, descentralizarea.

Asa se face ca in cea mai mare parte procesul este inceput in toate domeniile, dar practic nefinalizat in nici unul. Si in invatamant si in sanatate si in social suntem in situatia unei descentralizari partiale, in care intalnim atat atributii exclusive ale administratiei publice locale cat si atributii partajate cu administratia centrala si chiar unele delegate (definite ca atare inclusiv in Legea cadru 195/2006 privind descentralizarea) ceea ce conduce la suprapuneri de autoritate dar si la locuri goale cand este vorba de finantare (toata lumea comanda, nimeni nuplateste!).

Este adevărat că prin OUG 45/2003 privind finanţele publice locale s-a descentralizat o serie de proceduri, pentru prima dată putînd vorbi de o zonă de predictibilitate, chiar dacă limitată, a resurselor financiare ale administraţiei publice locale. Dar dimensiunea acestor resurse comparativ cu atribuţiunile primite a determinat şi va determina în continuare o situaţie tensionată la nivelul administraţiei publice locale, o insatisfacţie permanentă faţă de satisfacerea nevoilor comunităţilor, faţă de serviciile pe care autorităţile locale ar trebui să le ofere cetăţenilor.

Loading...