Principii şi reguli de organizare şi funcţionare a serviciilor publice

Înfiinţarea serviciilor publice, indiferent de natura şi modul lor de gestiune, se face cu condiţia respectări unor principii de organizare şi funcţionare fundamentale[1]:

1. Principiul eficienţei serviciului public este impus de faptul că toate cheltuielile necesare se suportă de la buget, adică din taxele şi impozitele plătite de contribuabili. În aceste condiţii, administraţia este obligată să găsească cel mai bun raport între eforturile (costurile) făcute şi efectele obţinute, respectiv cantitatea şi calitatea serviciilor prestate cetăţenilor. Acest principiu trebuie avut în vedere în toate fazele şi etapele de elaborare a capitolelor de cheltuieli bugetare necesare funcţionării serviciilor publice.
2. Principiul echităţii (egalităţii) prestărilor de servicii, este un corolar al principiului egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii şi, ca atare, toţi cetăţenii trebuie să beneficieze în aceeaşi măsură de serviciile publice. El se aplică deopotrivă agenţilor serviciilor publice şi utilizatorilor serviciilor publice. Agenţii serviciilor publice sunt supuşi aceloraşi reguli în ceea ce priveşte derularea carierei lor sau accesul la posturi. Acest principiu explică, astfel, regula fundamentală a funcţiei publice, aceea a accesului legal la posturile publice. Ea interzice orice discriminare bazată pe motive de ordin religios, rasial, filozofic sau politic.

Pentru aplicarea deplină a principiului echităţii, administraţia trebuie să recurgă sistematic la concurenţă şi să asigure transparenţa pentru furnizorii de servicii publice.

3. Principiul descentralizării serviciilor publice este prevăzut atât de Constituţia României, cât şi de Legea Administraţiei Publice Locale[2] (art. 1) şi se concretizează prin deplasarea centrului de greutate al serviciilor publice de la „centru” către comunităţile teritoriale.

După cum se ştie, scopul organizării serviciilor publice îl constituie satisfacerea unor interese generale ale comunităţii. De aici rezultă că descentralizarea va trebui să ţină cont, în primul rând, de acest scop şi, în ultimul rând, de organizarea (împărţirea) administrativ-teritorială. Ideea contrară este falimentară, pentru că sacrifică interesele cetăţenilor de dragul autonomiei locale.

Descentralizarea serviciilor publice este o acţiune extrem de delicată. Ea trebuie să ţină cont de gradul de specializare al acestora şi de necesitatea continuităţii lor. Astfel, oricât de mult s-ar dori descentralizarea unui serviciu public, administraţia locală nu va putea realiza acest deziderat în lipsa specialiştilor necesari acestui serviciu. Este de neconceput ca o comună să-şi înfiinţeze un post de radio fără electronişti sau redactori, o şcoală fără profesori sau un spital fără medici[3].

Pentru ca serviciile publice să fie prestate în condiţii de eficienţă, este necesar ca administraţia publică să aplice anumite reguli, între care amintim[4]:

◙ Regula continuităţii este impusă de faptul că, prin natura interesului public asigurat, multe servicii publice nu pot fi întrerupte fără riscul dereglării sau periclitării vieţii publice. Aceste servicii vitale pentru orice comunitate trebuie să fie asigurate în mod continuu şi uneori în mod permanent. De exemplu, spitalele şi serviciile de pază contra incendiilor trebuie să funcţioneze non stop, în timp ce serviciul stării civile este continuu, fără a fi însă permanent. Continuitatea este esenţa serviciului public, ea determinând responsabilitatea administraţiei faţă de modul în care este respectată. De aceea, administraţia are obligaţia de a prevedea mijloacele şi modalităţile de intervenţie, de a face stocuri de materii prime şi combustibili, de a pregăti forme alternative de satisfacere a nevoilor cetăţenilor în cazuri excepţionale etc. Continuitatea serviciului generează şi alte consecinţe pentru administraţia publică, mai ales cu privire la regimul contractelor administrative şi al concesionării.

◙ Regula adaptării (flexibilităţii) la nevoia socială este determinată de faptul că nevoile sociale sunt în continuă diversificare şi modificare cantitativă şi calitativă, iar serviciul trebuie să răspundă prompt şi eficient la evoluţia nevoilor colective şi exigenţele interesului general. Adaptarea serviciului public la nevoia socială se realizează prin „Statutul de organizare şi funcţionare” a prestatorului de servicii: regie autonomă, societate comercială, instituţie publică etc. Este de reţinut faptul că statutul oricărui serviciu public este definit de o autoritate a administraţiei publice şi că dezvoltarea, restrângerea, transferul sau încetarea acestuia se hotărăşte de către administraţie. Ca atare, serviciile publice create de administraţie rămân sub autoritatea acesteia, indiferent de modul de organizare şi funcţionare a lor. În cazul persoanelor juridice care au în obiectul lor de activitate prestări de servicii, dar nu se află sub autoritatea administraţiei publice, indiferent de forma în care se prestează serviciul public (locaţie, închiriere, concesiune), administraţia trebuie să prevadă condiţii contractuale obligatorii pentru prestator şi posibilitatea adaptabilităţii serviciului la cererea socială. În cazul acestor contracte administrative, ne găsim în situaţia specială regulilor de drept public întrucât administraţia răspunde la comanda socială, indiferent cui a delegat gestiunea serviciului public. Clauzele obligatorii în sarcina prestatorilor de servicii nu încalcă principiul libertăţii de voinţă a părţilor contractante, ci exprimă, în termenii dreptului public, atributul administraţiei ca reprezentantă a cetăţenilor, calitatea de autoritate publică.

◙ Regula cuantificării rezultatelor serviciului public este determinată de cel puţin două motivaţii concrete:

1. a) necesitatea aprecierii corecte a modului în care serviciul public satisface cerinţele sociale ale cetăţenilor şi, implicit, evaluarea rapidă a activităţii serviciului;
2. b) necesitatea asigurării transparenţei faţă de cetăţeni, aceştia putând, graţie cuantificării, să controleze modul în care se desfăşoară activitatea serviciilor publice, asigurându-se în acest fel principiul echităţii acestora.

 

[1] Cărăuşan V. Mihaela, op.cit., p.129, accesat la adresa http://ro.scribd.com/doc/53857870/Drept-administrativ-I, la data de 20.05.2013, ora 15:10.

[2] Legea nr. 215/2001 a administratiei publice locale, publicata in Monitorul Oficial nr. 204 din 23 aprilie 2001.

[3] Cărăuşan V. Mihaela, op.cit., pp. 130-132, accesat la adresa http://ro.scribd.com/doc/53857870/Drept-administrativ-I, la data de 20.05.2013, ora 15:10.

[4] I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administrativă, Editura Risoprint, Cluj Napoca 1998, pp. 44-50.