Desconcentrarea administrativă constă în lărgirea sferei de atribuţii a serviciilor şi agenţilor autorităţii centrale (executive) de la nivel local, adică transferarea puterii de decizie a puterii centrale către reprezentanţii săi locali, menţinându-se, totodată, strânsa dependenţă şi subordonare a acesteia din urmă, sau, mai concis, transmiterea către agenţii locali ai statului a unei puteri de decizie mai mult sau mai puţin întinse[1].
Desconcentrarea constituie, totuşi, o etapă pe calea recunoaşterii diversităţii şi specificului local precum şi a adoptării deciziilor luate de autorităţile locale ale statului. Aşa cum se precizează în literatura franceză de specialitate desconcentrarea reprezintă "transferul atribuţiilor autorităţilor centrale către reprezentantul local al acestora (prefectul), ori la reprezentanţi locali ai statului, ca şi dreptul de tutelă administrativă de la organele centrale de stat la reprezentanţii locali ai acestora"[2].
A mări, aşadar, sfera atribuţiilor prefectului, de exemplu, este ceea ce înseamnă simplu desconcentrare administrativă iar a-l face pe prefect alesul administraţilor locali este ceea ce înseamnă descentralizare. Desconcentrarea semmnifică, deci, o etapă intermediară menită să pregătească, de cele mai multe ori, calea descentralizării, cu care însă nu trebuie confundată, întrucât între desconcentrare şi descentralizare nu există o diferenţă de nivel, ci o diferenţă de natură[3].
[1] M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.253;
[2] Idem.
[3] Idem.