La nivelul Uniunea Europeană prin descentralizare înţelege “suma tuturor măsurilor luate la nivel politic pentru a consolida rolul autorităţilor subnaţionale în procesul de luare a deciziilor la nivel naţional şi european şi pentru a realiza un transfer al competenţelor de la nivelul administraţiei centrale către instituţii aflate la nivel local şi regional”[1].
Comitetul Regiunior recunoaşte că nu există nicio obligaţie pentru statele membre ale UE de a opta pentru un anumit model de structură instituţională sau pentru descentralizarea, transferul sau partajarea competenţelor între diferitele modele de guvernanţă; doreşte însă să evidenţieze totodată că UE, în special prin articolul 4 alineatul (2) din Tratatul UE, respectă, de asemenea, autonomia locală şi/sau regională. Acesta, în calitate de reprezentant al autorităţilor subnaţionale (adică locale şi regionale) în cadrul procesului legislativ şi decizional de la nivelul UE, este răspunzător de monitorizarea aplicării principiului subsidiarităţii, fiind foarte interesat de evaluarea constantă a situaţiei descentralizării în UE şi în ţările implicate în procesul de aderare[2].
Astfel, în temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii[3].
Mai mult decât atât, în avizul adoptat recent cu privire la dezvoltarea unei culturi europene a guvernanţei pe mai multe niveluri, care a fost elaborat în continuarea Cărţii albe a CoR pe aceeaşi temă, şi-a anunţat intenţia de a urmări cu atenţie procesul de descentralizare în statele membre şi în ţările implicate în procesul de aderare.
Tratatul de la Lisabona din 2009 a dus la consolidarea principiului subsidiarităţii şi la ancorarea identităţii regiunilor şi localităţilor în tratat, ceea ce a încurajat apoi mai multe state membre să planifice sau să implementeze reforme instituţionale pentru o descentralizare mai cuprinzătoare şi pentru o consolidare a nivelului local şi regional.
Legislaţia naţională a României privind descentralizarea respectă normele europene, cum ar fi: Legea-Cadru privind descentralizarea, Legea nr. 339/2004, care a stabilit principiile pe baza cărora funcţioneaza procesul de descentralizare şi totodată regulile după care acest proces va continua.
Un aspect important în materia descentralizării îl constituie descentralizarea financiară în acest sens fiind luate anumite măsuri ca de exemplu : Legea nr.189/1998 privind finanţele publice, înlocuită de OUG nr. 45/2003, Legea 571/2003 privind Codul fiscal. Ordonanţa nr. 45 stabileşte principiile şi procedurile asupra finanţării, angajării şi utilizării fondurilor publice, responsabiliăţtile şi competenţele administraţiei publice locale în materia finanţelor publice locale etc[4].
Legea-cadru a descentralizării, legea 339/204, a fost lipsită de prevederi care să reglementeze procesele de descentralizare sectorială, iar structura instituţională creată s-a dovedit a fi ineficientă. Legea s-a dovedit a fi total inaplicabilă, deficienţele făcând-o practic inutilă.
Începând cu 2005, au fost lansate dezbaterii publice privind pachetul de legi pentru reforma administraţiei publice. In conţinutul său sunt cuprinse proiectele de lege pentru modificarea Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, Legii nr. 340/2004 privind instituţiile prefectului şi a Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului, precum şi proiectul de lege privind finanţele publice locale şi proiectul de lege cadru a descentralizării[5].
Acestea fiind spuse, putem spune că România a făcut o armonizare a legislaţiei naţionale cu normele europene în ceea ce priveşte descentralizarea.
[1] Avizul Comitetului Regiunilor privind descentralizarea în Uniunea Europeană şi rolul autonomiei locale și regionale în elaborarea și punerea în aplicare a politicilor UE (2013/C 139/08);
[2] Idem.
[3] Atricolul 5, alineat 3, al Tratatului privind Uniunea Europeana;
[4] Dragoş Teodor Rebeleş Troanţă, „Reforma în administraţie. Proces de descentralizare, deconcentrare” Facultatea de Administraţie Publică, SNSPA, Bucureşti, România, pp. 5-6;
[5] Idem.