În România, deciziile administraţiei publice centrale privind implementarea procesuluide descentralizare au fost puse în practică odată cu adoptarea Legii privind taxele şiimpozitele locale în 1994, moment care a marcat constituirea veniturilor proprii aleunităţilor administrativ-teritoriale. Pentru realizarea şi monitorizarea procesului dedescentralizare au fost înfiinţate structuri tehnice specifice la nivel ministerial,interministerial, judeţean şi interjudeţean.
Implementarea acestui proces se face continuu pe fondul unei strategii care facetrecerea spre etapa autosusţinerii financiare. În prezent, există anumite divergenţe de opiniiprivind capacitatea administraţiei publice locale de a asigura o anumită calitate a serviciilorpreluate în procesul descentralizării. Reprezentanţii administraţiei publice locale îşi asumăresponsabilitatea preluării serviciilor descentralizate pe baza unui mecanism de negociere şiconsultare între administraţia centrală şi structurile asociative din administraţia public locală, având drept principal scop corelarea modalităţilor de transferare a responsabilităţiifurnizării unor servicii de interes comunitar cu sursele de finanţare aferente acestora.
Impactul descentralizării pe termen lung, şi în România însă, este clar unul pozitiv dacă avem în vedere că fiecare colectivitate dintr-o anumită unitate administrativ-teritorialăare nevoi specifice manifestând o cerere mai mare pentru un anumit bun public. Acestenevoi reies din cultura zonei geografice respective, din condiţiile naturale existente, dinsituaţia finanţelor publice locale şi din specificul activităţilor unităţii administrativ-teritorialeîn cauză. Cererea pentru anumite bunuri publice este diferită într-o unitate administrativteritorialăcu specific turistic faţă de una cu specific industrial. Fiecare dintre ele va produce,în cunoştinţă de cauză, bunuri publice pentru creşterea bunăstării în funcţie de cererea avută.