1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Statul, conceput ca principal nivel de guvernare, traverseazăo perioadăde criză fiind obligat să-şi reconsidere rolul.El nu mai reprezintă singurul cadru pentru rezolvarea problemelor care afectează societatea. Statul providenţă apărut după cel de al doilea razboi mondial, într-un moment în care se punea problema reconstrucţiei şi relansării economice, era sinonim cu asigurarea unei bună stări, a prosperităţi generalizate. Acest concept este criticat în prezent în contextul accentuării crizei economice, creşterii şomajului, creşterii taxelor şi impozitelor.

Pe fondul accentuării procesului de globalizare statele sunt considerate, pe de o parte, prea mici pentru a face faţă problemelor care apar la nivel global – economice, de securitate, politică monetară, etc. fapt ce duce la crearea de organizaţii suprastatale (de ex. Uniunea Europeană), iar pe de altăparte sunt considerate prea mari pentru a răspunde în mod eficient la problemele cetăţenilor şi cărora li se pot găsi soluţii eficiente mai ales la nivel regional sau local.

Pentru a întelege mişcările care au loc în prezent în plan regional trebuie săfacem diferenţa între regionalism şi regionalizare.

Unii autori folosesc termenul de regionalism în dublu sens: privit ca o mişcare de sus în jos şi astfel definesc regionalizareaşi termenul regionalism şi privit ca o mişcare de jos în sus ceea ce consider că defineşte regionalismul.

  • Regionalismul privit ca o mişcare de jos în sus,în care, regiunea este perceputăde către oamenii care o locuiesc ca un teritoriu omogen, reprezintăconştientizarea intereselor comune şi aspiraţia lor de a participa la gestionarea acestor interese. În acest sens se poate vorbi de o “conştiinţăregională” care aprecizăcăstatul este prea îndepărtat şi prea mare pentru a rezolva problemele regionale. Plecându-se de la aceastăaccepţiune statul e acuzat căvrea săimpunăun model unitarparticularităţilor regionale. În acest sens regionalismul corespunde unei dorinţe profunde a colectivităţilor locale de a fi responsabilede rezolvarea problemelor carele privesc în mod direct.
  • Regionalizarea presupune o abordare de sus în josşi vizează alte scopuri şi mijloace de punere în aplicare faţăde cele ale regionalismului. Ca răspuns la mişcarea regionalistăstatul poate sărecunoascăo identitate regională– regiunea fiind perceputăca un teritoriu considerat omogen de către stat - şi poate lua măsurile necesare pentru ca regiunile săparticipe la gestionarea propriilor afaceri.

Punctul de plecare al regionalizării îl constitue dezechilibrele regionale, în fapt conştientizarea acestora. Aceastăconştientizare este urmatăde intervenţia structurilor guvernamentale naţionale sau

a unor entităţi suprastatale care au ca scop descentralizarea sau deconcentrarea la nivel regional a unor activităţi sau competenţe aflate anterior la nivel central. Avem de a face, în acest caz, cu acte

administrative care sunt expresia unei voinţe politice centrale în materie de structuri locale/intermediare.

Regionalizarea se poate manifesta atât în plan naţional cât şi internaional. În plan internaţional ca exemple doar în Europa ar fi: cooperarea scandinavă, cea dintre statele Benelux şi mai recent Uniunea Europeană.

Regionalizarea şi regionalismul sunt concepte ce descriu douămişcări în plan regional între care existăo interacţiune inevitabilă. Regionalizarea urmăreşte de cele mai multe ori reducerea dezechilibrelor economice regionale şi o dezvoltare armonioasăa întregului teritoriu naţional în timp ce regionalismul implicăo oarecare putere de decizie a regiuni în ceea ce priveşte afacerile de interes regional şi afirmarea identităţii sale. Nevoilor regiunilor li se răspunde printr-o politicăde stat care la rândul ei are repercursiuni asupra sentimentului regional şi antreneazăreacţii ale regiunii.

Nu întotdeauna regionalizarea răspunde şi se muleazăpe cerinţele regionalismului.Existăo mare varietate de abordări teoretice cu privire la regionalism - regionalizare.Anumite abordări altfel, greu de încadrat într-o anumitătipologie.

Regionalismul, în special în Europa, a devenit un concept tot mai larg acceptat atât ca o formăde descentralizare care întăreşte şi democratizeazăputerea statală, cât şi pentru îmbunătăţirea formelor instituţionalizate de cooperare internaţională.

         Exista o evoluţie în ceea ce priveşte caracterul regionalismul peplan european care, dintr-o „mişcare”, a devenit o „activitate normalizatăşi instituţionalizatăevoluând spre conceptul de “regionalism pacificat”. În anii 1990 în prim plana trecut un nou tip de regionalism care se contureazăîn parte şi sub influenţa fenomenului de globalizare fiind caracterizat prin apariţia unor regiuni noi, uneori suprastatale, care nu sunt rezultatul unei dezvoltări organice şi pentru care sunt create instituţii noi.

 Unii analisticercetând fenomenele legate de regionalism în funcţie de dimensiune şi natura relaţiilor stabilesc 3 categorii de bază:

  • regionalism în cadrul naţional;
  • regionalism transnaţional – în cazul unor spaţii unitare cultural şi/sau economic - cooperări de tip euroregiune;
  • regionalism internaţional – manifestat prin structuri de tipul OSCE

În acelaşi timp, trebuie operatăo distincţie între regionalism- termen întâlnit în discursul politic, a cărui finalitate poate conduce la federalizare (un ansamblu teritorial construit pe baze istorice şi culturale, care dobandeşte competenţe în materie de politici publice – este cazul landurilor germane), şi regionalizarecare este o acţiune administrativă, ce vizeazăcrearea de spaţii mai mari de cooperare şi, nu în ultimul rând, definirea unor noi unităţi administrativ-teritoriale.

Termenul regionalizarea este, în general, înţeles drept crearea unui nivel nou în organizarea teritorialăa unui stat; instituţiile noi pot varia în privinţa responsabilităţilor şi autorităţilor create, fiind întotdeauna supraimpuse instituţiilor locale existente.

Regionalizarea este un proces pe termen lung, prin care statul introduce un al doilea nivel de guvernare.

Regionalizarea reflect o tendinţăcrescândăde identificare a unor instituţii cu o regiune, dar această idee şi acele instituţii fiind extrem de eterogene de la o ţară la alta.

Termenul de regionalizare a devenit mai larg şi presupune un proces prin care se creeazăo

capacitate sub-naţionalădar supra-localăpentru acţiuni de dezvoltare a unei zone geografice specifice. Acest proces se poate baza pe sistemul politic-administrativ existent sau poate da naştere unei organizaţii teritoriale noi care ar putea susţine mai bine scopul creşterii socio-economice şi a dezvoltării echilibrate.

În prezent s-a statornicito nouărelaţie între nivelul local şi central.Administraţia centralăşi localănu mai rivalizează, ci au trecut la cooperare în baza unei diviziuni a muncii şi a responsabilităţii.Administraţia localănu mai reprezintăo simplăstructurăde implementare, fărăvoinţăproprie, ci devine entitate dinamică care, pe baza unei solidarităţi a colectivităţii, promoveazăidei şi interese locale. Apare, astfel, necesitatea de a organiza o administraţie localăcare săîmbine atât elementele politice importante ale centrului, cât şi cele prin care comunităţile locale se autodefinesc.

Schimbările economico-sociale continue au condus la situaţia când structurile administraţiei locale preiau de la administraţia central,tot mai multe sarcini, fiind necesare reforme administrative succesive. În aceastăsituaţie se impune o analizăcomparatăa centralizării şi a descentralizării.

Funcţiile statului pot fi împărţite, teoretic, în plan orizontal si vertical.

Dimensiunea orizontalăînseamnădiviziunea de responsabilităţi şi sarcini realizatăîntre organele centraleale statului.

Dimensiunea în plan vertical,presupune existenţa diferitelor nivele ale administraţiei publice pentru împărţirea puterii şi a responsabilităţilor.

Trebuie menţionatădiferenţa între împărţirea puteriişi împărţirea sarcinilor, existând cazuri când sarcinile sunt delegate la nivele inferioare fărăca responsabilitatea aferentăsăfie la nivelul respectiv. În aceste cazuri puterea central realizeazăstructuri ierarhice, având posibilitatea de a

controla şi chiar anula deciziile nivelelor inferioare.

Autonomia diferitelor nivele administrative nu poate fi absolută, are ca limite generale obligativitatea pentru orice structurăde a respecta legile existente. Existând prin efectul puterii

decizionale a parlamentului, structurile administrative locale/teritoriale constituite un nou nivel de

putere, nu structuri dinafara statului unitar.

Diviziunea sarcinilor poate fi descrisăprin cuplul de concepte centralizare-descentralizare, care pune în evidenţăalternanţa perioadelor de centralizare respectiv descentralizare. Relaţia dintre nivelul central şi cel(e) local(e) este în continuăschimbare, schimbările fiind condiţionate prioritar de factori de ordin practic.

În teoria politicăanglo-saxonăse vorbeşte de următoarele modele şi proceduri privind diviziunea teritorialăa puterii: devoluţia, delegarea, federaţia, descentralizărea şi deconcentrarea.

Diferenţa dintre acestea se referăla gradul de autonomie de care se bucurănivelul local, respectiv de

modul de realizare a transferului.

Devoluţiaeste procesul prin care se realizeazăun transfer al puterii, dela centru spre nivele inferioare. Rezultatul procesului este, în anumite cazuri, un sistem federal, dar poate fi şi unul

descentralizat – cu conţinut democratic.

Delegarease referăla transferul unor sarcini, în contexte şi condiţii date, prescrise, fărăcompetenţe decizionale pentru structurile create.

Federaţiaeste modelul cu cea mai mare autonomie, dincolo de cea decizionalăşi politică, în care caz nu existăsubordonare faţăde centru, relaţia este de cooperare între părţi, bazatăpe dialog constructiv.

Descentralizăreaînseamnăo împărţire a puterii şi a responsabilităţilor între structurile centrale şilocale ale puterii.Nu avem de-a face cu o subordonare a localului faţă de centru, dar nici prerogativele instituţiilor locale, în sens politic, nu au caracter de autonomie absolută.Spre deosebire de structurile federative unde existăelemente de suveranitate la nivel local, în descentralizare instituţiile locale nu dispun de suveranitate.

Deconcentrareainstituie o putere delegatăde la centru spre nivele inferioare, cu o subordonareierarhicăîntre centru şi aceste nivele, structurile locale au competenţe decizionale condiţionate de o împuternicire concretă. Astfel, structurile deconcentrate sunt, de regulă, sectoriale, cu competenţe prescrise. Structurile deconcentrate dispun doar de autonomie executivă, faţăde cea decizional-executivă existent la cele descentralizate.

Atât deconcentrarea cât şi descentralizărea sunt contrapuse centralizării, chiar dacăsub forme

diferite. Existăsarcini administrative care, prin natura lor, se preteazăla modelul deconcentrat, datorităinformaţiei involuate, prin naturadeciziei ce trebuie luatăsau chiar prin cunoştinţele specifice ce se pretind pentru soluţionarea situaţiei. Adesea se invocămotive de eficienţăîn favoarea unei structuri centralizate.

Centralizarea şi descentralizarea sunt douăprincipii de structurare a administraţiei opuse dar şi

complementare, între care trebuie găsit un echilibru optim. Sunt cazuri când descentralizarea este o metodă– camuflată– a centralizării, un astfel de exemplu citat înliteratura de specialitate fiind instituţia prefectului.

Loading...