Prin regionalizare administrativăse înţelege delegarea de către stat a unor sarcini către autorităţile subordonate guvernului sau către organismele care se constituie la nivel local, care, deşi sunt înzestrate cu o anumităautonomie juridică, totuşi acţiunile lor sunt controlate de către stat; prin
funcţiile şi atribuţiile pe care le deţin, acestea au ca scop promovarea dezvoltării economice regionale şi se bazează, în final, pe mobilizarea colectivităţilor locale şi a organizaţiilor economice.
O situaţie asemanatoare se regăseste în Luxemburg, unde guvernul a delimitat patru asemenearegiuni, dar suprafaţa micăa statului nu face necesarăînzestrarea acestora cu instutuţii proprii.
În Franţaa existat, mai întâi, o regionalizare administrativă, caracterizatăprin instituirea prefecturilor de regiune. Colectivităţile locale şi interesele lor economice şi sociale erau reprezentate printr-o comisie consultativă, care funcţiona pe lângăprefectul regiunii; în anumite regiuni au fost introduse structuri de mobilizare a dezvoltării economice cu scopul de a promova interesele economice ale regiunii. Logica era, totuşi, aceea a centralizarii, iar dezvoltarea era condusăde către stat. Situaţia a început săse schimbe o datăcu evoluţia economica din cursul anilor’70 şi prin reforma descentralizării care a început în 1982. Dintre toate acestea a continuat săfuncţioneze doar prefectul regiunii, care era însărcinat cu punerea în practicăa politicii naţionale şi comunitare ce priveadezvoltarea economic şi social şi amenajarea teritoriului.
Deşi Germaniaeste un stat federal, landurile care o compun sunt adesea asimilate regiunilor, putându-se vorbi, într-o oarecare măsură, de o regionalizare administrativăinternăîn landurile cele mai întinse.
În Grecia,administraţia descentralizatăa statului este însărcinatăcu dezvoltarea regional în cele 13 regiuni administrative. Secretarul general al regiunii este asistat de un consiliu regional consultativ care este format din reprezentanţii colectivităţilor locale. Acestea sunt, în mod egal, reprezentate în consiliul de administraţie al Casei Regionale de Dezvoltare.
În Suedia,dezvoltarea regional se caracterizeazăprin faptul căexistăun guvernator de district care are o serie de atribuţii, dar interesele locale sunt reprezentate în consiliul de administraţie care îl asistă.
În Scoţia şi Ţara Galilordin Marea Britanie, regionalizarea este administrativă. În 1994 au fost introduse nouăbirouri regionale ale guvernului cărora li s-au adăugat în aprilie 1999 cele nouăagenţii de dezvoltare regională.
În Portugalia, crearea regiunilor administrative, constituite ca noi colectivităţi teritoriale, a fost respinsăprin referendumul din 8 noiembrie 1998. În schimb, existăcinci comisii regionale de coordonare, organe descentralizate însărcinate cu punerea în aplicare a planului de dezvoltare regional sub autoritatea ministrului echipamentelor, amenajării şi administrării teritoriului.
În Slovacia, reforma din 1996 a împarţit teritoriul în opt regiuni şi, cu aceasta ocazie, s-a mărit numarul circumscripţiilor administrative de la 26 la 79. Este de remarcat prezenţa birourilor administrative regionale care sunt organizate dupămodelul birourilor administrative ale circumscripţiilor.Biroul administrativ regional este însărcinat săcoordoneze activitatea colectivităţilor locale în ceea ce priveşte dezvoltarea regională.
În Ungaria, divizarea teritorialăîn opt regiuni administrative, care fusese introdusăîn 1990, a fost abandonatăîn 1994. Atribuţiile regiunilor au fost preluate la nivel provincial de biroul administrativ public al provinciei, iar legea a sporit în 1996 rolul provinciilor (colectivităţi locale) în materie de dezvoltare regională, ceea ce corespunde în fapt descentralizării.
În ceea ce priveste Estonia, politica de dezvoltare regionalănu a modificat organizarea teritorialăa ţării. În 1995 au fost create douăorganisme centrale: Consiliul consultativ de politicăregionalăpentru coordonarea interministerialăa dezvoltării regionale şi Agenţia Estonianăde Dezvoltare Regională. Politica statului este pusăîn aplicare la nivelul a cincisprezece circumscripţii de către un guvernator.
O situaţie asemănătoare se regăseşte şi în Lituania, unde punerea în aplicare a politicii de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare regional este condusăde un guvernator la nivelul unităţilor administrative superioare provincii/departamente).
Din analiza situaţiilor prezentate sedesprind o serie de concluzii:
- în primul rând, regionalizarea administrativănu corespunde neapărat situaţiei în care colectivităţile locale au o putere mult diminuată. Astfel, autorităţile locale din Portugalia şi Marea Britanie dispun de reale mijloace de acţiune;
- în al doilea rând, regionalizarea administrativăeste centratăpe dezvoltarea regională, fiind completată, în unele cazuri, cu descentralizarea anumitor funcţii administrative;
- în al treilea rând, regionalizarea administrativă necesită instutuţii sau mecanisme care implică într-o anumită măsură, colectivităţile locale în politica de dezvoltare regională, deşi acestea rămân sub controlul puterii centrale;
- în ultimul rând, regionalizarea administrativăreprezintă, în toate cazurile (exceptând Suedia
şi Marea Britanie), un răspuns la nevoia de a pune înaplicare politicile comunitare de coeziune. În Slovenia, acest tip de regionalizare este susţinut de instanţele centralizate: Consiliul de dezvoltare regionalăcare funcţioneaza pe lângăguvern şi Agenţia de dezvoltare regional.
În legatura cu aceste cinci forme ale regionalizării se impun câteva precizări:
- în primul rand, trebuie subliniat faptul ca federalismul nu este o forma de regionalizare. Dimpotriva, statul federal reprezinta acel mod de organizare a statului in care structurile si sistemul sau de functionare pot fi afectate de regionalizare sub diferite forme.
- în al doilea rand, regionalizarea nu este intotdeauna omogena. Un stat poate sa cunoasca, pe intreg teritoriul sau, mai multe forme de regionalizare, in functie de problemele la care trebuie sa raspunda si de particularitatile pe care trebuie sa le ia in considerare. În Marea Britanie se regasesc astazi nu mai putin de trei forme diferite de regionalizare.
- în al treilea rand, un stat poate cunoaste, in mod succesiv, mai multe tipuri de regionalizare.
De exemplu, in Frantaa existat o regionalizare administrativa inainte de introducerea descentralizarii regionale actuale. Anumite state din Europa Central a si Orientala ar putea avea o evolutie asemanatoare.
Pe de alta parte, formele pe care le cunoaste regionalizarea intr-un stat nu depind numai de problemele de ordin socio-economic, ci si de o serie de alti factori, specifici fiecarei tari, cum ar fi conceptia despre stat (a societatii si a elitelor politice), circumstantele politice, gradul de integrare nationala. De mentionat insa ca regionalizarea implica limite si riscuri care variaza de la o tara la alta si care pot fi apreciate in mod diferit.
- în al patrulea rand, daca cele cinci tipuri de regionalizare se disting prin pozitia pe care o ocupă puterea centrală si administratiile de stat, trebuie precizat ca acestea nu sunt niciodată absente, chiar daca ele pot fi limitate in statele in care autonomia regională este puternică. Indiferent de modul in care se prezintă situatia, regionalizarea nu trebuie să conducă la omiterea rolului pe care il joaca statul in dezvoltarea regională.