Administrație publică

1. Administrație publică - definiții, caracteristici

Statul reprezintă forma organizată și exteriorizată a puterii publice de pe un anumit teritoriu exercitată asupra întregii colectivități umane aflate în acel loc.

Dreptul administrativ este ramura dreptului public, care cuprinde un ansamblu de norme juridice care reglementează anumite raporturi sociale din sfera de administrare a treburilor statului și ale colectivităților locale.

Noțiunea de administrație publică reprezintă noțiunea centrală a dreptului administrativ și constituie noțiunea fundamentală pentru știința administrației, analizată sub multiple accepțiuni, în conținutul complex al acesteia fiind cuprinse imperativele: a prevedea, a organiza, a conduce, a coordona și a controla.

Administrația publică este activitatea de organizare și executare concretă a legii, cu caracter dispozitiv și prestator, realizată în principal de organele administrației publice, și în subsidiar și de celelalte organe ale statului, precum și de organizații particulare de interes public. Administrația publică se realizează de către acele structuri statale care formează sfera executivului, funcția executivă fiind exercitată prin intermediul organelor cuprinse în sistemul administrației publice. Ea reprezintă prestatorul de servicii pentru cetățeni.

Puterea executivă este constituită dintr-o categorie distinctă a autorităților publice, respectiv administratia publică sau de stat este formată din :

• la nivel central sau național :

- guvernul - autoritate supremă a întregului executiv, având atribuții generale în materie administrativă;

• ministerele și celelalte autorități ale administrației publice, centrelor de specialitate, dintre care majoritatea sunt în subordinea guvernului , cu o sferă limitată de acțiune,
• la nivel local sau teritorial :
• prefecții, reprezentanți ai guvernului în teritoriu;
• serviciile publice deconcentrate, aparținând autoritătilor centrale de specialitate ale administrației publice cu acțiune limitată în sectoare, precum finanțele, învățământul, sănătatea etc.

-consiliile locale și cele județene, autorități autonome reprezentative ale colectivităților locale,

-primarii, organe executive ale consiilor locale;

În dreptul administrativ și în știința administrației noțiunile de putere executivă și cea de administrație publică sunt utilizate în principal, în două sensuri și anume : sensul formal-organic și cel material-funcțional.

În sens formal organic, prin aceste noțiuni se desemnează totalitatea acelor autorități sau organe ale statului reunite, de regulă, într-un sistem unitar, având în mod obișnuit, în frunte guvernul, corespunzător funcției pe care o exercită și a atribuțiilor comune pe care le îndeplinesc.

În sens material funcțional, aceleași noțiuni desemnează o anumită funcție sau o activitate fundamentală prin care se realizează sau se exercită puterea publică, numită și activitate administrativă sau executivă.

Noțiunea de administrație publică este importantă în studiul dreptului administrativ și cel al științei administrației, doarece sub aspect organic sistemul adminstrativ este cel care înfăptuiește, în principal activitatea executivă a statului, iar sub aspect funcțional actul decizional administrativ reprezintă cea mai importantă formă concretă prin care se manifestă autoritatea acestui sistem.

Administrația publică are următoarele caracteristici generale:

• reprezintă un sistem unitar ce reunește în cadrul ei, în baza relațiilor juridice autorităti, aflate pe diferite nivele ale organizării administrative condus de guvern;
• activitatea executivă îndeplinită de ea este constituită de acțiuni de prescriere sau de dispoziție, constituite din reglementări și acțiuni de prestație declanșate din oficiu sau la cerere, vizând activitatea concretă de aplicare a legii în situații și asupra unor subiecte strict determinate (de exemplu: stabilirea și încasarea impozitelor, sancționarea contravențiilor, emiterea autorizațiilor etc.);
• administrația este structurată funcțional și teritorial, fiind alcătuită din autorități publice și instituții publice ce dispun de stabilitate instituțională și continuitate funcțională, necesare îndeplinirii sarcinilor de durată și de moment care le revin;
• activitatea executivă este formalistă întrucât se realizează cu respectarea anumitor proceduri - sub sancțiunea nevalabilității acțiunilor săvârșite cu încălcarea regulilor, în cea mai mare parte a ei este și juridică prin efectele produse, adică prin drepturile și obligațiile rezultate.

Administrația publică îndeplinește și funcții concrete rezultate din atribuțiile care-i revin, de natură fiscală, educațională, sanitară, culturală etc.

Administrația publică prin funcția ei concretă delimitează sarcinile determinate care alcătuiesc conținutul funcției generale și care trebuie îndeplinite de către o autoritate determinată.

În acest sens apreciem ca funcții formale ( și nu de conținut ) următoarele acțiuni ce revin administrației :

1. . funcția de conducere, manifestată în special prin acte de reglementare (normative) în cadrul cărora locul central îl ocupă decizia administrativă;
2. . funcția de coordonare, ca activitate de corelare a acțiunilor executive în vederea realizării unitare a sarcinilor și atribuților ce revin administrației;
3. . funcția de îndrumare, ca activitate de orientare a acțiunilor executive în vederea realizării lor în deplină unitate ca baza legală care le determină,
4. . funcția de control ca activitate de constatare a stadiului îndeplinirii sarcinilor și de măsurare a rezultatelor acțiunii administrative;
5. . funcția de punere în executare concretă a măsurilor dispuse conform legii.

Prin toate aceste funcții se pune în evidența principala trăsătură a administrației, respectiv latura organizatorică a ei, adică asigurarea derulării normale a raporturilor sociale în urma intervenției executive a statului.

Pentru a defini administrația publică, este necesar, în primul rând, să se determine granițele generale ale acesteia și să se enunțe principalele concepte ale disciplinei și practicii administrației. În al doilea rând, definirea administrației publice trebuie să releve locul și rolul acesteia în contextul politic, economic și social al statului de drept, bazat pe principiul separației puterilor în stat.

Societatea omenească organizată în stat suveran are interesul, dar și calitatea ca între persoanele fizice și juridice să domnească ordinea, înlăturând dezordinea, să păzească granițele țării și securitatea statului, să asigure o instruire a populației, circulația cetățenilor, asigurarea veniturilor bănești necesare acoperirii cheltuielilor funcționarii organelor sale, gospodărirea domeniului public și alte necesității pentru buna funcționare a statului. Pentru realizarea acestor sarcini, statul înființează servicii publice, de menținere a ordinii, de educație, finanțe publice, de pază a granițelor țării etc.

Toate aceste servicii publice, organizate într-un sistem de organe, alcătuiesc administrația publică. Raporturile sociale dintre organele administrației publice, precum și dintre acestea și particulari ( persoane fizice și juridice ) sunt reglementate de normele dreptului administrativ și devin raporturi juridice de drept administrativ.

2. Raportul dintre administrația publică și mediul politic, economic și social

În orice societate există mai mulți factori care stabilesc obiectivele și sarcinile, organizarea internă și competențele administrației publice. Toți acești factori depind, însă, de puterea politică, de organizarea politică a statului și de structura forțelor politice, economice și sociale, respectiv de partidele politice și de grupurile de presiune.

În România, capacitatea de adaptare a instituțiilor la cerințele în schimbare ale mediului socio-economic, precum și la statutul de stat membru al Uniunii Europene constituie una din prioritățile reformei administrației publice românești. Acest proces, care se desfășoară atât la nivel central, cât și la nivel local, are ca obiective de referință elaborarea și promovarea politicilor publice și a actelor normative naționale în conformitate cu standardele Uniunii Europene și cu acquis -ul comunitar și crearea cadrului instituțional adecvat pentru desfășurarea procesului de descentralizare administrativă și financiară.

Atingerea acestor obiective presupune adoptarea unor instrumente și metode moderne de management în diferite domenii de interes public și creșterea capacității de gestionare eficientă a programelor cu finanțare externă, în contextul creșterii gradului de transparență în relațiile publice.

Principiile administrației publice reprezintă un ansamblu unitar de reguli de bază având o natură politică, economică, socială și juridică care determină în mod esențial organizarea, funcționarea și activitatea sistemului executiv de organ e al statului. În acest sens Constituția României, republicată în anul 2003 prevede că „administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice”.

Aceste principii sunt amplu evidențiate pe parcursul acestei lucrări fiind analizate principalele dispoziții cuprinse în Legea administrației publice locale

- Legea nr. 215/2001, republicată în anul 2007 și modificată prin O.U.G. nr. 20/2008 și prin Legea nr. 35/2008. Acest act normativ, reglementează regimul general al autonomiei locale, precum și organizarea și funcționarea autorităților administrației publice locale.

Administrația publică ca sistem de autorități reprezentând puterea executivă este un subsistem în cadrul autorităților statului și, implicit, o componentă a sistemului social global. Ea reprezintă o reunire de elemente dispuse într -o anumită structură și supuse unor interacțiuni atât între părțile care o compun, cât și între ansamblul propriu- zis raportat la mediile social, politic și juridic în care acesta se integrează.

2.1. Administrația publică și mediul politic

Politica reprezintă o formă a acțiunii sociale constând dintr -un ansamblu de concepții, instituții, relații și măsuri menite a consacra, apăra și promova într -un mod organizat și eficient interese specifice ale unui grup, colectivități, instituții, organizații, autorități și stat. De cele mai multe ori instituțiile și acțiunile politice vizează modul de exercitare a puterii publice (legislative, parțial executive) sau se află în strânsă legătură ori în raport de acest mod (după cum, de exemplu, partidele se află sau nu la guvernare sau sunt în opoziție).

Administrația publică este, prin însăși natura sa, strâns legată de partidul (partidele politice) care se află la guvernare. Caracterizând administrația publică drept o activitate în principal organizatorică, se desprinde poziția sa de intermediar între planul conducerii politice și planul în care se realizează valorile politice, deciziile politice. Administrația publică, în statul de drept, reprezintă principala pârghie prin care se realizează valorile stabilite la nivelul palierului politic.

În regimurile politice cu partide unice, administrația publică are caracteristici speciale, pe care nu le regăsim în regimurile multipartidiste. Organizarea puterii într-un asemenea regim va realiza, întotdeauna, două aparate administrative distincte, unul controlându-l pe celălalt. Administrația propriu-zisă va fi subordonată, în principiu, guvernului, dar, în fond, controlată și direcționată de aparatul de partid central.

În dreptul public contemporan, problema fundamentală o constituie distincția dintre legislativ și executiv, distincție ce reprezintă și esența structurii puterii politice. La început s-a apreciat că fiecare autoritate dispunea de o putere proprie ce îi permitea să contrabalanseze influența celorlalte autorități, legislativul și executivul aflându-se pe poziții antagonice, de unde și ideea separației puterilor în stat, idee regăsită și în Constituția României.

În prezent, adevărata divizare nu mai este cea dintre puterea de a face legea și puterea de a o executa, ci dimpotrivă, între puterea care aparține executivului de-a conduce politica națională, utilizând administrația publică, pe de o parte, și libertatea lăsată legislativului de a controla acțiunea executivului.

Cu alte cuvinte, la ora actuală poate fi identificată tendința de a da guvernului misiunea, dar și posibiltatea luării marilor decizii politice, care se traduc prin legi sau prin măsurile executive, corpurilor legiuitoare rezervându-li-se rolul de organisme de reflecție și de control al acțiunilor guvernului.

În relația executiv-legislativ, guvernului nu i se mai rezervă doar un rol secundar, ci deseori primordial, el devenind „elementul motor și dinamic al întregului sistem politic”. Limitarea puterii în regimurile constituționale actuale se realizează prin: asigurarea independeței autorității judecătorești, promovarea unor principii cum sunt principiul supremației Constituției și legii, principiul respectării ierarhiei normelor juridice, înființarea unor autorități cu atribuții de control, etc.

În practică este dificil de stabilit unde începe și unde se sfârșește impulsul politic la nivelul puterii executive. Atât președintele, cât și guvernul se comportă preponderant ca autorități politice în raport cu parlamentul.

În orice societate există mai mulți factori care stabilesc obiectivele, sarcinile, oganizarea internă și competențele administrației publice. Toți acești factori depind însă de puterea politică, de organizarea politică a statului și de structura forțelor politice, economice și sociale, respectiv de partidele politice și de grupurile de presiune. Subordonarea administrației publice organelor politice este explicată prin faptul că prima, spre deosebire de a doua nu are o ideologie proprie, de unde rezultă faptul că va trebui să o primească întodeauna din exterior.

Între administrația publică și puterea politică există o colaborare foarte strânsă în toate domeniile vieții economice și sociale, dar mai ales în domeniul organizării executării și executării concrete a actelor normative. Astfel, într-un regim prezidențial, șeful administrației, președintele și secretarii de stat nu răspund în fața legislativului. În acest regim, administrația, nu dispune de un ecran politic protector în fața legislativului, acesta găsindu-se în contact direct și transmițându-i influxul său politic, mai ales prin legea bugetară. Controlul este ușor de realizat, administrația nu beneficiază de nici o protecție politică ce să o protejeze de întrebările legislativului.

Administrația publică are o existență autonomă relativ mare, guvernul fiind reprezentat de majoritatea parlamentară, iar funcția publică este supusă impulsului politic al Parlamentului, prin intermediul Guvernului.

Relația dintre cele două medii este hotărâtor influențată și de regimul politic, democratic sau nedemocratic, care guvernează viața social-politică, situație de care depinde, în bună măsură, recurgerea sau nu la mijloace exclusiv administrative, de autoritate ori de constrângere sau, dimpotrivă, la mijloace stimulative de cointeresare, economico-financiare, civile și comerciale, lăsate la aprecierea factorilor sociali.

Metodele de guvernare ale deținătorilor puterii politice influențează și ele organizarea și funcționarea administrației publice. De exemplu, dacă deținătorii puterii politice și-au fixat ca obiectiv o transformare rapidă a structurii economice și sociale ale unei sociețăți, dacă se dorește o transformare și o dezvoltare bazată pe jocul pieții și al forțelor economice, se vor folosi procedee democratice, iar administrația va avea atunci competențe determinate prin lege și mai multă preocupare pentru activitatea de respectare a legalității.

Toate regimurile politice se caracterizează prin existența unor autorități cu caracter constitutional și origine politică aflată în fruntea administrației, diferite de la o guvernare la alta.

Deși organele administrative reprezentative de conducere la nivel central (guvern, miniștri) sau teritorial (prefecți, subprefecți, conducătorii serviciilor publice decon-centrate) ori local (primarii, viceprimarii, consilierii) sunt desemnate (prin alegere sau numire) pe criterii de opțiune politică, totuși, în marea lor majoritate, funcționarii publici sunt numiți în afara acestor criterii, potrivit pregătirii și competenței lor profesionale, uneori chiar împotriva oricărui considerent de natură politică.

Administrația publică are ca principala sarcină executarea deciziilor politice, fapt ce face ca, în acest domeniu, ea să nu mai poate fi neutră. Aceasta întrucât executarea deciziilor politice implică și intervenția a numeroase decizii administrative. Administrația publică poate interveni și în etapa procedurii de elaborare a deciziilor, fie că este consultată, fie că are chiar ea sarcina să realizeze proiectul respectiv.

De asemenea, însăși administrația, mai ales la nivel central, are competența de a adopta acte de politică internă sau externă (declarații, mesaje, comunicate ale guvernului, premierului, miniștrilor) prin care se exprimă o anumită atitudine față de evenimente sau împrejurări ori reuniuni produse pe plan intern sau internațional.

Funcționarul public beneficiază de toate drepturile care sunt acordate, prin constituție, tuturor celorlalți cetățeni, însă ei nu pot să-și exprime opiniile sau să desfășoare activitate politică. Controlul modului de exprimare a opiniei politice a funcționarilor publici poate constitui obiectul celor mai diverse modalități. Astfel, de exemplu, în regimurile cu partid unic, situația funcționarilor publici nu este fundamental diferită de cea a altor concetățeni, în afara faptului că ei sunt obligați să se înscrie în partid dacă doresc să ocupe posturi importante.

Conform Statutului funcționarului public, obligația ca, în exercitarea atribuțiilor ce-i revin, să se abțină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor și preferințelor lui politice, să nu favorizeze vreun partid politic și să nu participe la activități politice în timpul programului de lucru. De asemenea, este interzis ca funcționarii publici să facă parte din organele de conducere ale partidelor politice.

Administrația publică, de la formele incipiente până la formele cele mai moderne, poate fi înțeleasă atât prin instituțiile sociale, cât și prin determinările impuse membrilor societății, cu alte cuvinte, realizată prin normele care fixează structura și mijloacele de acțiune, ea are ca sarcină esențială punerea în executare a normelor legislative, precum și a celor pe care administrația însăși le elaborează pentru organizarea executării acestora.

Ca atare, administrația publică din societatea modernă, pe de o parte, constituie, ea insăși, un mediu juridic, ca expresie și instrument al numeroaselor reguli de drept, iar, pe de alta parte, se găsește înserată într-o reglementare juridică, formulată de principiile puterii politice.

Administrația publică, sub aspectul structurii și al activității sale, trebuie să se fundamenteze pe lege. Indiferent de regimul politic, de structura și forma de guvernământ a statului, administrația publică, prin rolul conferit în cadrul societății, are obligația de a se supune, în mod obiectiv, unor comandamente dominante ale etapei respective. Aceste comandamente sunt mult mai evidente în cazul statului de drept și „democratic”, bazat pe separarea puterilor în stat și pe respectul drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

2.2. Administrația publică și mediul economico-social

Societatea reprezintă un sistem de colectivitate umană organizată având o infrastructură (economică) determinantă, o structură (socială) ce reflectă componentele categoriale ce o alcătuiesc (grupuri, clase, etc.) și o suprastructură edificată din diverse elemente și fenomene diversificate (ideologice, relaționale și instituționale).

Administrația publică este un fenomen organizațional, un ansamblu de structuri sociale, care ocupă un loc aparte preeminent în societatea globală unde ea este înserată în raport cu celelalte organizații sau grupuri cu care ea poate fi comparată - biserica, asociațiile, sindicatele, societatea civilă, într-un cuvânt, grupuri sociale structurate și ierarhizate.

Administrația publică, precizează Charles Debbasch, reprezintă aparatul de gestiune al problemelor publice. Ea constituie, de asemenea, organizarea care se dă oricărui grup social evoluat, instrumentul de coeziune și de coordonare indispensabilă, fără de care societatea se dezintegrează. Este, prin natura sa, subordonată unor scopuri care îi sunt exterioare. Rolul, structurile și metodele sale depind de societatea în care ea se găsește înserată, de mediul său.

Este chemată să promoveze, să realizeze și să apere acele valori social- juridice consacrate de puterea legislativă, de regulă și în principal, prin reglementări primare, originare, superioare și exterioare executivului, dar conforme unor interese sociale generale derivate din nevoi social-economice fundamentale pentru colectivitate și indivizii care o compun.

Din cele prezentate reiese că administrația publică, întotdeauna va acționa într-un cadru sau, mai precis, într-un mediu social constituit dintr-un ansamblu de sisteme, de structuri sau din alte forme de organizare, exterioare acesteia, care sunt susceptibile de a influența puternic structurile, formele și conținutul activității autorităților administrative ca și psihologia și comportamentele colective și individuale ale personalului acestora.

De asemenea, este de subliniat, în acest context, și faptul că administrația comunică cu toate celelalte structuri sociale prin relații de colaborare, de subordonare sau chiar de constrângere, reacționând corespunzător în raport cu mediul social dat, astfel încât administrația ar putea să apară fie în armonie cu acesta, fie profund diferit și separat de el.

Există o serie de criterii, bazate pe experimentari, observații și verificări, care pot determina o anumită personalitate socială pentru administrație.Un prim criteriu îl constituie ritmul social. Realitatea socială arată că totul se realizează după cum societatea acționează, fie prin evoluții rapide, fie prin revoluții, astfel ca, administrația, cu structurile sale, va avea un ritm corespunzător vieții sociale, adaptându-se acestei stări de fapt, prin „reforme succesive” ori prin „măsurile luate în urma presiunilor sociale”.

Un alt criteriu, este cel al mobilității și dispersării în spațiu. Acest criteriu are în vedere modalitatea de implantare teritorială a administrației, care determină legătura sa strânsă cu mediul social. În acest sens, sunt unele tipuri de administrații caracterizate prin „fixitate” sau prin „ mobilitatea” orizontală în spațiu ori prin „ dispersare” sau prin „ concentrare” teritorială a serviciilor.

Raporturile de compatibilitate între administrații și mediul social pot îmbrăca două forme:

a). forma, care există între o structura parțială (ca ansamblu de structuri administrative) și societatea globală, atunci când organizarea sau grupul respectiv este integrat în societate, adică deschis la influențele acesteia și actionând în colaborare cu ea,

b). forma, care se rezultă din corespondența ce se stabilește între intenția administrației sau a grupurilor administrative și intenția publicului, a cetățenilor ori a grupurilor de cetățeni aflați în contact cu competențele administrației. Din această perspectivă, ne punem problema de a ști dacă rolul pe care administrația îl joacă în cadrul societății coincide cu rolul pe care opinia publică dorește să-1 joace administrația în societatea respectivă.

Administrația publică este structura socială care, alături de guvernanți, ca și de alte grupuri ce constituie societatea, se găsește mereu pregătită pentru realizarea unor acțiuni cu efecte concrete, imediate și directe, care să o evidențieze în fața cetățenilor, deși rezultatele obținute sau eșecurile sunt percepute de aceștia ca fiind ale puterii politice, considerată după caz, eficientă sau inoperantă. În această privință, nemulțumirile și satisfacțiile vor fi astfel, receptate de către administrație, potrivit cu răspunsul dat societății sau cu eșecurile suferite din nerealizarea proiectelor pe care societatea le-a pretins.

Există o diferență de natură care separă două categorii de raporturi sociale, unele care se instaurează între administrație și alte organizații sau grupuri sociale, altele, între administrație și cetățeni.

În raporturile cu grupurile sociale, administrația publică, se poate afirma că, este într-un continuu dialog, datorat problemelor care se pun în fața lor, pentru faptul că există o instituționalizare a formelor de consultare, ca și sentimentul drepturilor și obligațiilor pe care îl au fiecare dintre ele. Fiecare dintre acestea au convingerea că își aduc o contribuție însemnată la rezolvarea anumitor probleme, chiar dacă au și puncte de vedere divergente.

Dimensiunile sociale ale administrației se bazează pe anumite criterii:

a). criteriul structural are în vedere centralizarea sau dispersarea teritorială a administrației sub aspectul indiviziunii sau diviziunii modului de îndeplinire a sarcinilor de către executiv, fie într-un mod unitar - grupat la nivelul unei singure autorități centrale sau de către centre superioare care concentrează anumite servicii publice ori, dimpotrivă, implantarea autorităților și, în general, a serviciilor, în teritoriu are loc în strânsă legătură cu satisfacerea unor nevoi specifice colectivităților locale (de exemplu, în materie fiscală până la nivelul comunei, percepția rurală).

b).criteriul de natură funcțională are în vedere durata și ritmul în care executivul reacționează în timp la nevoile sociale prin stabilitatea sau mobilitatea structurilor, atribuțiilor și acțiunilor sale, în care sens se poate vorbi de o administrație rigidă, formalistă, birocratică sau, dimpotrivă, de una flexibilă, mobilă și suplă, care se adaptează din mers nevoilor sociale reale.

Sarcinile economice și sociale ale administrației sunt, în principiu, cele inițial stabilite prin programul guvernamental al partidului care a câștigat alegerile și care sunt transformate ulterior, în acte legislative de către Parlament. Urmează apoi, ca administrația publică să definitiveze ordinea de prioritate a acestor sarcini, să interpreteze actele normative la cazurile concrete și să prevadă, detaliat, măsurile de aplicare și de executare a actelor normative respective.

Ca fenomen suprastructural de natură instituțională, ce se include în fenomenul statal, mai general, și se alătură celorlalte fenomene de natură politică, etică, religioasă, artistică, etc., și administrația publică este determinată în mod esențial - dacă nu într -un mod direct vizibil - de fundamentele economice pe care se sprijină, de relațiile sociale în care se află, cât și de modul de alcătuire și funcționare a însăși statului din care face parte, inclusiv regimul politic de guvernare. Astfel, într-o economie de piață executivul trebuie să vegheze la asigurarea derulării normale și legale a relațiilor specifice proprietății private, inițiativei particulare și liberei concurențe (loiale), intervenind, după caz, în situația în care este necesară rezolvarea unei solicitări ce i-a fost adresată ori atunci când se încalcă regulile ce guvernează relații economice în vederea restabilirii lor pe cât posibil în conformitate cu legea, fără a avea, prin aceasta, o atitudine voluntaristă sau dirijistă pe plan economic. În acest sens, de exemplu, sunt emise numeroase reglementări de natură administrativă pentru aplicarea măsurilor legislative sau executive cu conținut economic din sectoarele industriei, agriculturii, comerțului, finanțelor, vamal, apoi acte individuale necesare acelorași sectoare precum autorizațiile, aprobările, acordurile ori numeroase acte de sancționare contravențională ori de câte ori se constată abateri specifice acelorași domenii și aflate sub jurisdicția administrației.

Administrația este și cea care are în proprietate sau în administrare bunuri din domeniul public - de interes național sau local - și din domeniul privat, având în subordine regii autonome și companii de interes național sau local, o gamă largă de prestatori de servicii publice, înființează, coordonează și controlează societăți comerciale cu capital integral sau majoritar de stat.

Tot administrația este aceea care, prin organe specializate, urmărește constituirea, repartizarea și întrebuințarea fondurilor bănești necesare trebuințelor publice, adică constituirea bugetelor necesare autorităților și instituțiilor publice. O gamă largă de servicii publice în cele mai variate sectoare cum sunt învățământul, sănătatea, cultura, asigurarea ordinii publice, etc.,sunt realizate de administrație constituind cadrul de exercitare și asigurare a unor drepturi și libertăți, inclusiv inviolabilități cetățenești fundamentale într -un stat de drept în care acestea trebuie să se realizeze într-un mod nestingherit.

În măsura în care administrația vine în întâmpinarea nevoilor sociale fundamentale și corespunde exigențelor de satisfacere a acestora avem un raport de compatibilitate între ea și mediul social, întrucât este deschisă la pătrunderea acestui mediu.

În măsura în care administrația nu reușește să vină în întâmpinarea acestor nevoi, iar cadrul său instituțional și funcțional nu este receptiv la impulsurile și informațiile mediului social nereacționând ca atare, neadoptând măsurile și corecțiile necesare, raportul dintre cele două medii devine de incompatibilitate, situație în care nu se mai pune problema reformelor sau reorganizărilor administrative totale sau parțiale de adaptare la nevoile sociale, ci pur și simplu înlăturarea și schimbarea ei.

Inițiativa și participarea cetățenilor - în forme organizate neguvernamentale, sindicale, organizaționale sau individuale - prin acțiuni de colaborare și sprijin a autorităților locale, utilizarea unor raporturi civile, stimulative și diminuarea celor autoritare, de subordonare, facilitează în mare măsură integrarea executivului în mediul social aferent competențelor sale, evitând penetrarea forțată a executivului prin măsuri de constrângere, dar și pătrunderea în același mod, silit, a socialului în administrație prin intervenția grupurilor și acțiunilor de presiune socială.

BIBLIOGRAFIE

1. Alex Negoiță, Drept administrativ și știința administrației, Editura Atals Rex SRL , Bucuresti 1993
2. Alexandru, Drept administrativ, Editura Omnia, Brașov, 1999
3. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. R , Ediția 4, Ed. All. Beck, București, 2005
4. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constitutional și instițuții politice, Editura C. H. Beck, Ediția 15, Volumul II, 2017
5. Nedelcu M. Iulian - Drept administrativ și elemente de știința administrației- Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009, Vol. II, ed. a XIV -a , Ed. C.H. Beck, București, 2013
6. LEGEA nr. 188/1999, Actualizata 2019, privind Statutul funcționarilor publici - republicată, actualizată 2019 prin Legea 156/2018 pentru modificarea si completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici (publicată în M.Of. 554 din 03 iulie 2018)
7. Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Vol.1 și2, Editura C.H. Beck, București, 2014