Finanţarea DEL se face atât din impozitarea locală a firmelor, cât şi din surse provenind din finanţarea privată a DEL, aceste două elemente fiind extrem de importante deoarece reprezintă principalele resurse de care poate dispune o colectivitate locală în demersul ei spre o dezvoltare socio-economică cât mai armonioasă[1].
- a) Impozitarea locală a întreprinderilor – în ţările din Europa occidentală, resursele colectivităţilor locale provin în marea lor parte din impozite locale, plătite în majoritate de către întreprinderi. Astfel, întreprinderile beneficiază de politici locale, finanţând în mare măsură cheltuielile locale. În practică, impozitarea locală a întreprinderilor poate fi considerată drept un element de politică atractivă, fie prin miza exoneraţiilor de care întreprinderile pot beneficia, fie prin posibilitatea pe care o au colectivităţile locale de a îşi fixa ele însăşele nivelul de impozitare, acesta putând varia în mod considerabil de la o colectivitate la alta.
Impozitarea întreprinderilor, oricare ar fi nivelul administrativ luat în considerare, prezintă avantajul de a fi aşezată asupra unei mase de contribuabili relativ puţin numeroasă, de a fi facil de colectat permiţând taxarea rentelor provenind din furnizarea serviciilor publice.
Însă fiscalitatea locală asupra întreprinderilor prezintă anumite specificităţi în raport cu cea realizată la scară naţională, astfel:
- la scară naţională, cât şi la scară locală, impozitul serveşte la colectarea resurselor necesare colectivităţii, dar poate să facă acest lucru în funcţie de două obiective, care sunt adesea incompatibile: astfel, impozitul poate fi privit ca un mod de finanţare a serviciilor publice, fie ca un mijloc de a modifica repartiţia veniturilor între contribuabili. În primul caz, el este stabilit în funcţie de beneficiile obţinute de către contribuabili, în cel de al doilea caz, în funcţie de capacitatea lor contributivă.
- la scară locală, posibilitatea de a întreprinde politici redistributive este limitată prin mobilitatea de care dispun contribuabilii: o colectivitate care iniţiază o politică redistributivă atrage indivizi săraci care beneficiază de aceasta şi în acelaşi timp respinge pe cei bogaţi care o finanţează. Ca urmare, impozitarea trebuie mai curând să aibă la bază principiul beneficiilor percepute de către contribuabili.
În ţările Europei Centrale şi de Est, în schimb, şi în particular în România, situaţia se prezintă cu totul diferit. Deschiderea spre economia de piaţă a acestor ţări a fost însoţită de grave disfuncţionalităţi ale sistemelor fiscale existente.
Impozitarea locală a întreprinderilor poate fi privită ca o plată legitimă a bunurilor publice locale de care acestea beneficiază în activitatea lor şi care determină reducerea costurilor unitare de producţie.
Existenţa unor disparităţi între nivelurile de impozitare asupra întreprinderilor poate fi privită drept un rezultat normal al marjei de manevră acordat colectivităţilor locale în urma descentralizării. Cu toate acestea însă, deşi colectivităţile locale au puterea de a-şi modifica rata de impozitare în anumite limite, această posibilitate este restrânsă de către importanţa relativă a bazelor de impozitare de care acestea dispun. În ţările europene, bazele de impozitare locală sunt stabilite de către guvernul central, iar colectivităţile sunt cele care fixează rata de impozitare.
- b) Finanţarea privată a politicilor de dezvoltare locală. Dezvoltarea locală este strâns legată de intervenţionismul colectivităţilor locale, ceea ce ne poate conduce la ideea că ea trebuie să se bazeze pe o finanţare publică. Recurgerea la o finanţare privată se realizează adesea numai atunci când s-au epuizat modurile uzuale de finanţare a cheltuielilor publice, adică în cazul unei lipse de resurse a colectivităţilor locale. Ea este limitată de regulile contabilităţii publice locale care prevăd că, pe de o parte, colectivităţile locale nu pot împrumuta decât pentru finanţarea cheltuielilor de investiţii – care fac parte din intervenţiile economice – şi pe de altă parte, rambursarea datoriei este o cheltuială obligatorie.
În ţările dezvoltate ale Europei de Vest[2] au apărut noi forme de finanţare privată a dezvoltării locale, finanţări bancare originale, precum Multi Option Financing Facilities – o modalitate financiară ce asociază finanţări pe termen scurt şi pe termen lung, şi care permite conducerea unei gestiuni de trezorerie adoptată cerinţelor colectivităţilor locale.
Au apărut şi anumite forme de creditare – leasing (de închiriere) care se bazează pe relaţia dintre furnizor, instituţia de credit, care cumpără bunul şi colectivitatea – care închiriază bunul de la instituţia de credit. Totodată finanţarea privată a dezvoltării locale poate recurge şi la încheierea anumitor contracte administrative, ca cesionarea.
Aceste transformări progresive ale finanţării politicilor locale reprezintă, în ultimă instanţă, redefinirea relaţiilor dintre agenţii publici şi privaţi ai dezvoltării locale.
- c) Agenţii dezvoltării economice locale: întreprenderile, colectivităţile locale, camerele de comerţ şi industrie, politicile locale ale statului – administraţiile locale, cadrul european, agenţiile de dezvoltare.
DEL plecând de la descentralizare şi respectând limitele fixate de Uniunea Europeană presupune folosirea sinergică a agenţilor săi pentru a se ajunge la strategii de dezvoltare economico-socială cât mai eficiente, specifice fiecărei colectivităţi locale în parte.
[1] Profiroiu Alina, Soria Racoviceanu, Dezvoltarea economică locală, Editura Economică, 1998
[2] Profiroiu Alina, Dezvoltarea economica locală, Editura Economică, 1998