Administrație publică

Tendința dominantă care se manifestă în prezent în administrația publică este cea de descentralizare. În esență, descentralizarea constă în deplasarea puterii de la centru spre periferie. În contextul fenomenului de descentralizare, asistăm la o creștere substanțială a rolului instituțiilor publice care își desfășoară activitatea la nivel local. Important de subliniat este că entitățile publice centrale au o poziție bine definită în peisajul administrației publice, însă impactul economic și social al celor locale este și va deveni în viitor tot mai mare.

Expresia fenomenului de descentralizare o constituie autonomia locală care reprezintă, în același timp, principiul fundamental ce guvernează activitatea instituțiilor publice în plan local. Conținutul acestui principiu rezidă în faptul că exercitarea responsabilităților publice trebuie să revină autorităților care sunt cele mai apropiate de cetățeni.

Autonomia locală este definită în Carta Europeană a Autonomiei Locale[1]. Astfel, prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă ale autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu și în interesul populației locale, o parte importantă a treburilor publice.

Principiile care stau la baza autonomiei locale sunt:

• în cadrul politicii economice naționale, autoritățile administrației publice locale au dreptul la resurse proprii, suficiente, de care pot dispune în mod liber în exercitarea atribuțiilor lor;
• resursele financiare ale autorităților administrației publice locale trebuie să fie proporționale cu competențele prevăzute de Constituție sau de lege;
• cel puțin o parte dintre resursele financiare ale autorităților administrației publice locale trebuie să provină din taxele și impozitele locale, al căror nivel este stabilit de acestea în limitele legale;
• sistemele de prelevare pe care se bazează resursele de care dispun autoritățile administrației publice locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată și dinamică, astfel încât să le permită să urmărească, pe cât posibil, evoluția reală a costurilor exercitării competențelor acestora;
• protejarea unităților administrativ-teritoriale aflate într-o situație mai dificilă din punct de vedere financiar necesită instituirea de proceduri de egalizare financiară sau de măsuri echivalente care să corecteze efectele repartiției inegale a resurselor potențiale de finanțare;
• autoritățile administrației publice locale trebuie să fie consultate, într-o manieră adecvată, asupra modalităților de repartizare a resurselor redistribuite care le revin;
• subvențiile alocate unităților administrativ-teritoriale trebuie, pe cât posibil, să nu fie destinate finanțării unor proiecte specifice;
• în scopul finanțării propriilor obiective de investiții, autoritățile administrației publice locale trebuie să aibă acces, în condițiile prevăzute de lege, la piața națională de capital.

Demn de menționat este faptul că autonomia locală nu intră în contradicție cu caracterul de stat național și unitar al României. Prin urmare, colectivitățile locale sunt integrate organic în structura statului român, care le asigură libertatea necesară desfășurării activităților specifice. Fundamentul economic al autonomiei locale este reprezentat de patrimoniul pe care autoritățile locale îl au în proprietate și pe care îl gestionează în conformitate cu legile aflate în vigoare.

Carta Europeană a Autonomiei Locale cuprinde și o serie de precizări referitoare la limitele autonomiei locale:

• competențele de bază ale autorităților administrației publice locale sunt prevăzute de Constituție sau de lege;
• autoritățile administrației publice locale au capacitatea deplină de a-și exercita inițiativa în toate domeniile care nu sunt excluse din cadrul competențelor lor sau care nu sunt atribuite altor autorități;
• exercitarea responsabilităților publice trebuie să revină, în general, acelor autorități care sunt cele mai apropiate de cetățeni (la atribuirea unei responsabilități către o altă autoritate, trebuie să se țină seama de amploarea și de natura sarcinii, precum și de cerințele de eficiență și de economicitate);
• competențele atribuite autorităților administrației publice locale trebuie să fie depline și exclusive (aceste competențe nu pot fi puse în cauză sau limitate de către o altă autoritate centrală sau regională, decât în cazurile prevăzute de lege);
• în cazul delegării competențelor de către o autoritate centrală sau regională, autoritățile administrației publice locale trebuie să beneficieze, pe cât posibil, de libertatea de a acționa în funcție de specificul condițiilor locale;

> autoritățile administrației publice locale trebuie să fie consultate în timp util și în mod adecvat, în cursul procesului de planificare și de adoptare a deciziilor pentru toate problemele care le privesc direct.

Un aspect important în problematica administrației publice îl constituie determinarea gradului optim de descentralizare, care este o funcție de trei politici adoptate de către stat, și anume: politica de stabilizare macroeconomică, politica de redistribuire a veniturilor și politica de alocare optimă a resurselor. Trebuie să existe un echilibru între competențele instituțiilor publice care funcționează la nivel central și competențele autorităților publice locale. Acest echilibru se realizează prin:

• creșterea calității actului administrativ;
• delimitarea competențelor instituțiilor publice potrivit sarcinilor ce urmează a fi îndeplinite;
• sporirea capacității autorităților locale de a-și realiza obiectivele previzionate în timp util;
• utilizarea optimă a resurselor umane din instituțiile publice;
• evitarea unor suprapuneri în planul activităților desfășurate de instituții publice aflate pe paliere ierarhice diferite, precum și a unor raporturi de concurență ce s-ar putea crea între acestea;
• întărirea autonomiei locale.

Instituțiile publice locale din România posedă o serie de competențe care pot fi grupate astfel:

• competențe obligatorii;
• competențe facultative;
• competențe delegate de stat;
• activități complementare celor desfășurate de instituții publice situate pe niveluri ierarhice superioare;
• alte activități.

Competențele obligatorii ale instituțiilor publice locale au în vedere administrarea generală, administrarea patrimoniului local, aprobarea bugetului local și a împrumuturilor, colectarea și depozitarea deșeurilor, tratarea apei, alimentarea cu apă și canalizarea.

Dintre competențele facultative ale instituțiilor publice amintim urbanismul, locuințele, transportul în comun, distribuția energiei termice, asigurarea ordinii publice și a unor măsuri de protecție socială, igiena publică, întreținerea unităților școlare, sanitare și de cultură de interes local, protecția mediului înconjurător etc.

[1]

Carta Europeană a autonomiei Locale a fost adoptata la Strasbourg pe 15 octombrie 1985 și a intrat în vigoare la 1 septembrie 1988. Parlamentul României a ratificat Carta Europeană a Autonomiei Locale prin adoptarea Legii nr. 199/1997, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.331/26 noiembrie 1997, cu excepția art.7, paragraful 2.