Organizarea structurală constă în reprezentarea şi dispunerea elementelor organizării procesuale într-o structură organizatorică adecvată fiecărui tip de instituţie sau autoritate publică integrată în sectorul public.
Adesea se fac confuzii între două noţiuni fundamental diferite, respectiv organizare structurală şi structură organizatorică. Deşi la prima vedere pare doar o deosebire de poziţionare a cuvintelor, sensul este unul diferit. Dacă organizarea structurală a fost explicată deja, prin structură organizatorică se înţelege configuraţia internă a unei instituţii sau autorităţi publice formată din persoane, subdiviziuni organizatorice şi relaţii, astfel determinate încât să asigure premisele organizatorice adecvate realizării obiectivelor managementului public.
În orice instituţie sau autoritate publică, structura organizatorică reuneşte două
segmente, aflate într-o interdependenţă permanentă: structura de conducere a instituţiei/autorităţii publice şi structura de execuţie a instituţiei/autorităţii publice.
Structura de conducere reuneşte ansamblul funcţionarilor publici, compartimentelor şi relaţiilor organizatorice interne şi externe constituite şi plasate în structura organizatorică astfel încât să asigure condiţiile necesare desfăşurării proceselor de management şi de execuţie prin care creşte gradul de satisfacere a interesului public.
Structura de execuţie este formată din ansamblul funcţionarilor publici, compartimente şi relaţii organizatorice interne şi externe constituite cu scopul realizării şi furnizării de servicii publice specifice tipului de instituţie/autoritate publică.
În toate instituţiile şi autorităţile publice din ţara noastră cele două componente ale structurii organizatorice sunt destul de bine reprezentate, putându-se destul de uşor face o distincţie între elementele celor două.
Deşi o astfel de grupare serveşte doar unei analize teoretice, este totuşi important să semnalăm faptul că tipul de structură arată practic care sunt acele componente structurale implicate cu precădere în procesele de management, în activităţi de analiză, concepţie tehnică, de decizie etc. şi care au o contribuţie semnificativă în procesele de realizare şi furnizare a serviciilor publice.
În unele domenii ale sectorului public din ţara noastră se utilizează şi un alt concept şi anume structură administrativă, în special în domeniul administraţiei publice. Prin structură administrativă se înţelege configuraţia internă şi relaţiile care se stabilesc între componentele sistemului administrativ, în procesul de realizare a obiectivelor fundamentale ale managementului public.
În instituţiile şi autorităţile publice din sistemul administrativ din ţara noastră prin cadrul legislativ de la nivel central se stabileşte structura organizatorică, care devine astfel obligatorie, ea nu poate fi adaptată sau modificată pe altă procedură decât cea prin care a fost stabilită iniţial. Apare astfel un paradox care explică multe din blocajele sistemului administrativ şi care este o consecinţă a gradului ridicat de centralizare a sistemului administrativ din România. Deşi aceste structuri ar trebui să servească drept cadru de desfăşurare a activităţilor prin care se realizează şi furnizează serviciile publice, putând fi adaptate în funcţie de intensitatea şi amploarea cererilor de diferite servicii ce apar în sistem, totuşi în practică acest lucru nu este posibil.
Doar procedura legală este cea prin care pot fi aduse modificări structurilor organizatorice din instituţiile şi autorităţile publice integrate în sistemul administrativ din ţara noastră.
Acest mod depăşit de înţelegere a rolului unei structuri organizatorice atrage foarte multe disfuncţionalităţi cu consecinţe directe asupra proceselor de management şi de execuţie din instituţiile şi autorităţile publice limitând semnificativ capacitatea administrativă a acestora de a-şi realiza misiunea socială pentru care au fost constituite.
Este acesta unul din multele exemple de încălcare a unui principiu fundamental declarat în lege, acela al autonomiei.
În cele două componente ale structurii organizatorice există următoarele componente primare.
- postul;
- funcţia publică;
- compartimentul;
- relaţiile organizatorice;
- relaţiile administrative;
- ponderea ierarhică;
- nivelul ierarhic.
În continuare se va face o prezentare a conţinutului acestor concepte cu rol determinant în îmbunătăţirea funcţionalităţii structurii organizatorice.
Postul este componenta structurală de bază alcătuită din ansamblul obiectivelor, sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor desemnate pe anumite perioade fiecărui funcţionar public.
Deoarece postul reprezintă „celula” de bază a structurii unei instituţii şi/sau autorităţi publice, sunt prezentate toate elementele componente ale acestuia, respectiv: obiectivele postului, sarcinile, competenţele şi responsabilităţile ce revin fiecărui post.
Obiectivele postului reprezintă scopurile determinate în timp şi chiar cuantificate pe care le are de realizat titularul postului. Aceste obiective se regăsesc în sistemul piramidal de obiective al instituţiei/autorităţii ca obiective ale funcţionarilor publici şi titularilor de funcţii publice de conducere şi de execuţie, care sunt fie funcţionari publici, fie reprezentanţi ai politicului.
Obiectivele posturilor asigură prin realizarea şi agregarea lor succesivă şi ascendentă realizarea obiectivului fundamental al managementului public. Deoarece obiectivele postului arată practic rolul titularului de post în realizarea obiectivelor de ansamblu ale instituţiei/autorităţii publice, ele justifică existenţa, menţinerea sau eliminarea postului din structura organizatorică a instituţiei publice