În ultimii nouă ani organizaţiile neguvernamentale din România şi-au recăpătat identitatea şi au adus o contribuţie importantă la modernizarea societăţii. Ele şi-au creat, definit şi promovat o identitate proprie, formând totodată o comunitate care îşi găseşte locul şi rolul în societatea civilă românească la începutul unui nou ciclu de guvernare.
Astfel, pe parcursul a nouă ani, organizaţiile neguvernamentale au preluat, pe fondul unei crize a resurselor statului, funcţii şi roluri care înainte de 1989 reprezentau atribuţii exclusive ale administraţiei, devenind un actor important al promovării valorilor democratice şi a schimbărilor sociale, a unor raporturi noi între stat şi societate.
Organizaţiile neguvernamentale sunt caracterizate printr-o mare mobilitate în ceea ce priveşte modul şi direcţiile lor de acţiune. Această mobilitate reprezintă condiţia lor de supravieţuire, atâta vreme cât funcţionarea lor este dependentă de o corectă identificare a nevoilor în comunitate şi de atragerea resurselor necesare pentru abordarea acestor nevoi. Organizaţiile neguvernamentale reprezintă un "termometru" al comunităţii. Dinamicitatea lor este relevantă în ceea ce priveşte capacitatea comunităţii de a reacţiona rapid la propriile sale nevoi, catalizând resurse pe care administraţia publică nu le are. În acelaşi timp, analiza direcţiilor de acţiune ale organizaţiilor ar putea da administraţiei publice, semnale relevante privitoare la problemele pe care în viitorul apropiat va trebui să le abordeze administraţia.
ONG-urile pot juca, deci, un rol fundamental în identificarea unor probleme ce ar putea fi trecute cu vederea de către autorităţile publice, iar prin utilizarea resurselor umane proprii, a datelor locale şi capacităţii lor organizatorice pot monitoriza activitatea agenţiilor publice şi le pot sprijini în realizarea obiectivelor lor. Adeseori, ONG-urile pot acoperi anumite nevoi ale comunităţii, mai bine şi mai ieftin decât o poate face sectorul public (exemple frecvente sunt oferite din domeniile asistenţei grupurilor vulnerabile sau al managementului unor instituţii de asistenţă medicală).
Căile prin care sectorul neguvernamental poate influenţa dezvoltarea comunităţii:
- încurajând oficialii şi agenţiile guvernamentale să adopte soluţii elaborate şi folosite cu
succes în cadrul sectorului.
- educând şi sensibilizând publicul în privinţa drepturilor prevăzute de stat.
- participând la adaptarea programelor oficiale la nevoile publice, exprimând punctul de vedere al opiniei publice şi punând în valoare experienţele locale.
- colaborând cu agenţii oficiale.
- influenţând politicile de dezvoltare locala a instituţiilor naţionale şi internaţionale.
- ajutând administraţia publică şi finanţatorii să elaboreze o strategie de dezvoltare mai eficientă prin întărirea instituţiilor, creşterea calificării profesionale a personalului, instruirea acestuia şi întărind capacitatea lor managerială.
Uneori, organizaţiile neguvernamentale sunt considerate "alternative" la soluţiile administraţiei. Expresia folosită ar putea crea confuzie. Populaţia unei comunităţi nu este în situaţia de a alege între modelul de dezvoltare propus de administraţie şi cel propus de ONG-uri, pentru simplul motiv că organizaţiile nu pot lansa o asemenea ofertă. Este puţin probabil că eforturile organizaţiilor să poată duce la rezolvarea în întregime a unei probleme în comunitatea locală. Lipsa de resurse este în acest caz principalul obstacol. ONG-urile pot găsi noi soluţii pentru probleme cu care se confruntă populaţia, dar aceste soluţii devin relevante doar dacă ele pot influenţa procesul de dezvoltare la nivelul întregii comunităţi.
Administraţia şi organizaţiile neguvernamentale nu pot oferi alternative în competiţie, ci soluţii complementare ce deschid calea către o adevărată colaborare între ele.
Ele şi-au dovedit adesea eficienţa în identificarea şi soluţionarea problemelor comunităţii, în atragerea şi punerea în valoare a unor resurse umane şi financiare, în evaluarea gradului de eficacitate a politicilor publice prin:
- creşterea calităţii serviciilor publice;
- gestionarea mai eficientă a patrimoniului public;
- rentabilizarea serviciilor publice;
- conservarea mai bună a patrimoniului public;
- reducerea cheltuielilor administrative.
În acest sens putem afirma că necesitatea achiziţionării de servicii de către autorităţile publice este determinată de extinderea cererii de servicii adresate sectorului public, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi din punct de vedere calitativ, în sensul că cererea de servicii publice a devenit din ce în ce mai mare, iar solicitările sunt din ce în ce mai diversificate faţă de oferta guvernamentală. În aceste condiţii, autorităţile publice au la dispoziţie două alternative: fie să-şi îmbunătăţească oferta, fie să contracteze aceste servicii. Din punct de vedere al eficienţei economice, experienţa altor state (de exemplu Statele Unite, Marea Britanie, Olanda) a dovedit că este mai avantajoasă a doua variantă; costurile pentru aceleaşi servicii care înainte erau prestate de o instituţie publică, în condiţiile contractării lor sunt mai reduse. Deoarece autorităţile publice sunt supuse unor constrângeri legate de funcţia lor redistributivă şi au responsabilitate politică pentru modul în care este gestionat bugetul public care este limitat, serviciile de interes public ar putea fi contractate de organizaţii neguvernamentale.
Avantajul contractării de servicii derivă din caracteristica nondistribuţiei profitului care face ca atât încrederea clienţilor (beneficiarilor), dar şi a contractorului să fie mai ridicată la contractantul de tip nonprofit, faţă de contractantul orientat către profit. Serviciile de interes public ar putea fi contractate fie de către societăţile comerciale, fie de către organizaţiile neguvernamentale, fie, în colaborare, de către organizaţii din cele trei sectoare.
În acest sens, relaţia de prestare de servicii dintre autorităţile publice şi organizaţiile neguvernamentale constă în faptul că sarcina este definită de autorităţi, iar prestatorul (organizaţia neguvernamentală) execută comanda respectivă, într-un domeniu considerat de autoritatea respectivă ca fiind de interes public. Deci, contractul de prestare de servicii între autoritatea publică şi organizaţia neguvernamentală este relaţia în care autoritatea publică comandă realizarea unui serviciu pe care se obligă să-l plătească, iar organizaţia neguvernamentală se obligă să execute obiectul contractului.
În România, cadrul legal care reglementează contractarea de servicii publice de la autorităţile publice este cel al contractului de concesiune. Hotărârea Guvernului 1228/1990 nu face nici un fel de referiri speciale la concesionarea de servicii către sectorul nonprofit, nici în sensul exceptării sale de la acest tip de activitate, dar nici în sensul încurajării achiziţionării de servicii de către acest sector de la autorităţile publice.
În concluzie, importanţa organizaţiilor neguvernamentale nu mai poate fi lăsată doar la nivelul aprecierilor simţului comun, căci acestea au şi alte roluri, cum ar fi:
- contrapondere a puterii statului şi a sectorului privat; un exemplu în acest sens îl constituie asociaţiile de protecţia consumatorilor, a căror misiune este de a educa şi apăra cetăţenii (în calitatea lor de consumatori) în relaţia cu firmele şi companiile comerciale.
- cadrul de participare cetăţenească; există două obstacole majore în calea creşterii implicării autentice de masă în politica de stat, şi anume:
- dificultatea descentralizării ariilor de decizie la nivel de stat;
- lipsa abilităţilor şi valorilor necesare acestui tip de participare.
Activitatea în organizaţiile neguvernamentale presupune implicarea membrilor în procese decizionale care dezvoltă participanţilor la acestea abilităţile corespunzătoare şi capacitatea de a-şi exercita rolul de homo politicus.
- asigurarea de bunuri şi servicii publice; există numeroase obstacole în calea furnizării serviciilor publice de către societăţile comerciale şi instituţiile statului. Cu toate acestea, statul, prin funcţionarii săi, nu poate identifica şi satisface în totalitate marea varietate de nevoi şi interese în societate. Astfel, cererea de bunuri şi servicii publice rămâne neacoperită. Aceste goluri pot fi acoperite prin activitatea organizaţiilor neguvernamentale, ele nefiind restricţionate de criteriul profitabilităţii (ca în cazul societăţilor comerciale) şi dovedind o mai mare receptivitate şi creativitate în acoperirea nevoilor sociale. Cu toate acestea, chiar şi organizaţiile neguvernamentale se pot lovi de o serie de dificultăţi în acest tip de activitate, cum ar fi cele care ţin de mecanismele acţiunii colective.
- furnizarea mai eficientă a bunurilor şi serviciilor comparativ cu sectorul public; susţinerea unor structuri administrative mai puţin numeroase sau prezenţa voluntariatului creează premise pentru reducerea costurilor de producţie corespunzătoare bunurilor sau serviciilor livrate. La aceasta se adaugă şi faptul că cei care lucrează în organizaţiile neguvernamentale sunt mai interesaţi de satisfacerea cerinţelor clienţilor decât de respectarea procedurilor formale, birocratice.
- facilitatori ai integrării sociale şi politice; organizaţiile neguvernamentale sunt instrumente ale integrării grupurilor şi indivizilor în cadrul societăţii; de exemplu, în societăţile caracterizate printr-un grad înalt de varietate etnică, organizaţiile neguvernamentale contribuie la promovarea diversităţii şi la reducerea tensiunilor interetnice prin promovarea dialogului interetnic.
- promovarea diversităţii de opinii în societate; prin apartenenţa la diferite organizaţii neguvernamentale oamenii devin conştienţi de existenţa unor opinii şi interese diverse în societate şi devin capabili să adopte o poziţie critică faţă de acestea.
- mobilizarea intereselor şi revendicărilor în societate; prin intermediul organizaţiilor neguvernamentale revendicările cetăţenilor pot fi articulate, iar presiunile exercitate de diferite grupuri se transformă în demersuri coerente de influenţare a politicilor publice.
Organizaţiile neguvernamentale îmbunătăţesc eficienţa şi eficacitatea activităţilor socioeconomice, ele oferă servicii mai ieftine şi mai bune pentru că folosesc voluntarii. În multe domenii, organizaţiile neguvernamentale desfăşoară munci aproape gratuite (protecţia animalelor, reciclări profesionale, protecţia mediului, educaţie pentru adulţi şi la distanţă, circulaţia informaţiei), în timp ce Guvernul trebuie să plătească funcţionari pentru aceste lucruri. Organizaţiile neguvernamentale includ spiritul de echipă umană, transparenţa şi participarea publică, fără de care o administraţie riscă să nu capete suportul public pentru acţiunile pe care le întreprinde.
În condiţiile unei susţineri minime, aproape insesizabile la dimensiunea declarată a sectorului, organizaţiile neguvernamentale şi-au adus o contribuţie măsurabilă la procesul de reformă:
- au îmbunătăţit substanţial deciziile publice (amintim aici corectarea şi îmbunătăţirea a numeroase proiecte de legi şi alte acte normative);
- au dat sens reformei din sfera educaţiei;
- au stat la baza succesului în medieri internaţionale, contribuind prin aceasta şi prin proiectele de colaborare internaţională la o imagine externă pentru care, uneori, se cheltuiesc o grămadă de bani publici;
- au gestionat eficace transferul de know-how;
- au preluat aproape integral politicile şi activităţile concrete de protecţie a copilului;
- sunt mesagere ale culturii autohtone şi promotoare ale dezvoltării diversităţii culturale, creând teren favorabil dialogului interetnic, toleranţei şi cooperării cu minorităţile naţionale.
În acest sens, modul de acţiune al organizaţiilor poate reprezenta un model de abordare a problemei, nu neapărat singurul şi nu neapărat cel mai bun, dar cu certitudine extrem de eficient prin prisma raportului investiţie/efect. Acest lucru nu înseamnă că vreodată organizaţiile neguvernamentale se vor substitui administraţiei publice sau că vor realiza ele sarcinile administraţiei. Organizaţiile nu reprezintă o alternativă în sine. Ele trebuie văzute ca un mod de acţiune complementar activităţii
administraţiei, prin care comunitatea se autoresponsabilizează faţă de rezolvarea propriilor probleme.
Una din funcţiile principale ale sectorului nonprofit este aceea de a pleda pentru întărirea sistemelor sociale, de-a oferi cetăţenilor posibilitatea influenţării politicilor publice, de a critica şi supraveghea politica guvernului. Politicile publice sunt planuri, principii, legi sau acţiuni care sunt adoptate de factorii decizie pentru a rezolva o problemă în societate, a se opune unei ameninţări sau a urmări un obiectiv; ele se referă la ceea ce decide să facă un guvern sau parlament pentru rezolvarea problemelor dezvoltării cu efecte asupra întregii societăţi sau la ansamblul de măsuri sub forma unui program de acţiune guvernamentală menite să producă schimbări favorabile pentru întreaga societate sau pentru o anumită parte a societăţii.
Principiile pe care atât organizaţiile neguvernamentale cât şi autorităţile publice ar trebui sa le aplice în elaborarea şi implementarea unor politici publice sunt:
- promovarea dezvoltării;
- furnizarea de beneficii directe cetăţenilor;
- protejarea societăţii de comportamente care ar putea să-i pericliteze existenţa.
În funcţie de factorul de decizie şi de aria de acoperire, politicile publice pe care organizaţiile neguvernamentale încearcă să le influenţeze pot fi naţionale, regionale sau locale şi interne ale unor instituţii.