Potrivit unei definiţii date de Georges Burdeau, care prezintă dublul avantaj de a fi efectiv aplicabilă statelor europene pe care le studiem şi de a evidenţia caracteristicile sistemului politico-administrativ, statul unitar este acela care „posedă un singur centru de impulsuri politice şi guvernamentale. Puterea politică, în plenitudinea atribuţiilor şi funcţiilor sale, aparţine unui titular unic care este persoana juridică a statului.
Toţi indivizii plasaţi sub suveranitatea statului sunt supuşi aceleaşi autorităţi unice, trăiesc sub acelaşi regim constituţional şi sunt dirijaţi de aceleaşi legi”. Burdeau adaugă o precizare esenţială pentru studiul nostru: „Cu siguranţă, statul unitar nu este incompatibil cu descentralizarea în favoarea colectivităţilor locale. Autonomia colectivităţilor locale, faţă de puterea centrală este, însă, limitată. Aceasta întrucât, competenţa autorităţilor locale este stabilită de puterea centrală, care apoi controlează modul în care acestea o exercită”.
Potrivit constituţiilor actuale, calificativul de stat unitar se aplică la 10 dintre cele 15 state ale Uniunii Europene: Danemarca, Grecia, Finlanda, Franţa, Irlanda, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia şi Suedia.
Pentru a ilustra caracteristicile statului de acest tip, vom prezenta două concepţii total diferite, dar având acelaşi efect – structura unitară a statului. Aceste concepţii sunt ilustrate de exemplul francez şi de exemplul britanic.
Exemplul Republicii Franceze
Constituţia Republicii Franceze din anul 1958, cunoscută sub numele de Constituţia celei de-a V-a republici consacră în mod neechivoc tradiţia multiseculară de stat unitar al Franţei. Ca argument de text cităm art.2 alin.1: „Franţa este o Republică indivizibilă ....”. Este interesant de menţionat şi Titlul XI din Constituţie, consacrat descentralizării în cadrul unui stat unitar, potrivit căruia colectivităţile teritoriale se administrează liber, de către consilii alese în condiţiile legii, dar sunt supuse unui control administrativ general, care se exercită în departamente de către reprezentantul guvernului.
În Franţa dezbaterile asupra caracterului unitar al Republicii au un caracter repetitiv şi aprins, atât în rândul clasei politice, cât şi în doctrina juridică. În ceea ce priveşte clasa politică, nimeni nu s-a declarat pentru repunerea în cauză a caracterului unitar al statului, însă promotorii unei descentralizări mai accentuate sunt acuzaţi că ameninţă unitatea statului.
Exemplul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlanda de Nord
După cum se ştie, Marea Britanie nu dispune de o Constituţie scrisă. Constituţia sa este formată dintr-un ansamblu de reguli şi principii cutumiare (convenţii constituţionale) şi dintr-o serie de texte scrise, inaugurate de Magna Carta, în 1215.
Principiul constituţional fundamental este cel al suveranităţii parlamentului, potrivit căruia acesta are putere de a legifera pentru întreg teritoriul Marii Britanii (Anglia, Ţara Galilor, Irlanda de Nord şi Scoţia) şi în orice domeniu, ceea ce demonstrează caracterul unitar al statului. Dar, în virtutea aceleaşi suveranităţi, Parlamentul poate legifera în mod diferit pentru anumite părţi ale teritoriului şi poate, de asemenea, să delege anumite atribuţii unor organe regionale, ceea ce conferă specificitate modelului britanic. Astfel, unitatea statului britanic, spre deosebire de alte state unitare, este însoţită de diversitatea dreptului (de pildă, dreptul englez diferă în mod evident de dreptul scoţian) mai ales în ceea ce priveşte colectivităţile teritoriale locale.
Reforma administrativă din 1997 a condus la crearea Adunării Naţionale Galeze, care are competenţă de reglementare secundară, la crearea parlamentului Scoţian, care are atât competenţă de reglementare primară, cât şi secundară, şi la crearea Adunării semi-autonome din Irlanda de Nord, care are, de asemenea, atât competenţă de reglementare primară, cât şi secundară. Ca urmare a înfiinţării acestor autorităţi şi având în vedere competenţa lor, am fi tentaţi să situăm Marea Britanie în rândul statelor regionale. Ei bine, Marea Britanie rămâne totuşi un stat unitar, dar cu o configuraţie originală, deoarece atribuţiile autorităţilor regionale sunt delegate de Parlament, în virtutea suveranităţii sale, şi pot fi retrase oricând, cum de altfel s-a şi întâmplat cu Adunarea semi-autonomă din Irlanda de Nord, care a fost suspendată în perioada februarie - iunie 2000. De asemenea, Parlamentul Marii Britanii poate legifera oricând în domeniile delegate, legea sa având prioritate asupra oricăror ale reglementări.