După Georges Burdeau, statul federal este acel stat care, cu toate că apare ca un singur subiect de drept internaţional public, este constituit din state membre ce îşi păstrează anumite atribute ale suveranităţii interne şi în, special, o parte importantă a puterii legislative. Statele membre (federale) se deosebesc de colectivităţile teritoriale locale din statul unitar prin faptul că posedă o competenţă proprie, fixată prin constituţia federală, în materie legislativă, executivă şi jurisdicţională, şi participă la formarea voinţei statului federal (central) deoarece organizarea parlamentului federal cuprinde, pe de o parte, o adunare care reprezintă statele membre.
Până în anul 1993, definiţia statului federal în ansamblul ei se aplica doar unui singur stat membru al Comunităţilor europene, şi anume Germania.
În pofida trăsăturilor care o apropiau de statul federal, Belgia, care s-a angajat în procesul de federalizare încă din 1970, nu a ajuns în acest stadiu decât în 1993.
După 1 ianuarie 1995, în Uniunea Europeană există 3 state federale: Austria, Belgia şi Republica Federală Germania.
În continuare, vom prezenta structurile de stat din Republica federală Germania şi Belgia.
Exemplul Republicii Federale Germania
Ca şi în cazul celorlalte ţări, principalele caracteristici ale federaţiei germane rezultă din analiza textelor constituţionale.
Constituţia actuală a Germaniei este Legea fundamentală pentru Republica Federală a Germaniei din 23 mai 1949. Ea s-a aplicat la început landurilor din zonele de ocupaţie americană, britanică şi franceză, cu excepţia landului Sarre plasat după război, până la 1 ianuarie 1957, sub suveranitatea Franţei. De la 1 ianuarie 1957, Legea fundamentală se aplică şi landului Sarre, iar de la 3 octombrie 1990 se aplică şi ansamblului Berlinului şi teritoriului fostei Republici Democrate Germane.
Tratatul între Republica federală a Germaniei şi Republica democrată Germană privind reunificarea Germaniei, din 13.08.1990, cunoscut sub numele de „Tratatul de Uniune”, căruia Legea din 23.09.1990 îi dă valoare constituţională, a determinat reformularea art.146 din Legea fundamentală, care începe, acum, astfel: „Prezenta Lege fundamentală, care se aplică pentru tot poporul german, după desăvârşirea unităţii şi libertăţii Germaniei,...”.
De asemenea, acest tratat prevedea posibilitatea unei reforme constituţionale în următorii 2 ani, pentru eventualitatea înlocuirii Legii fundamentale printr-o Constituţie adoptată prin referendum, însă această reformă nu s-a produs.
În urma reunificării, Berlin a redevenit capitala ţării.
Caracterul federal al statului german este garantat prin Legea fundamentală. Contrar părerii unor autori, acesta nu a fost impus constituantei germane din anii 1948-1949 ( un consiliu parlamentar format din 65 de membri desemnaţi de landuri). Forma unitară a statului nu corespunde tradiţiei germane, singura experienţă în acest sens fiind statul unitar naţional-socialist dintre anii 1933-1945, stat contestat de consiliul parlamentar după pierderea războiului.
În virtutea art.20 alin.1 din Legea fundamentală, Germania este un „Stat federal, democrat şi social”, iar conform art.30 „Exercitarea puterilor publice şi îndeplinirea îndatoririlor statale cad în sarcina landurilor, în măsura în care această Lege fundamentală nu prevede sau admite o altă reglementare”. Totuşi preeminenţa federaţiei este asigurată de art.31, care reia un vechi adagiu al federalismului german „Dreptul federal primează asupra dreptului landurilor”, care se aplică în cazurile competenţei concurente, adică atunci când Legea fundamentală conferă o competenţă comună atât federaţiei cât şi landurilor.
Conform art.79 alin.3 din Legea fundamentală. Nu pot face obiectul revizuirii: principiul împărţirii federaţiei în landuri; participarea landurilor la elaborarea legislaţiei federale; conţinutul esenţial al drepturilor fundamentale.
Rezultă de aici că, federalismul german beneficiază de cele mai puternice garanţii juridice. De altfel, structura federală a statului german este agreată atât de clasa politică cât şi de populaţie.
Referitor la mecanismul de funcţionare a federalismului german, menţionăm că Legea fundamentală pretinde, prin art. 28, că în constituţiile celor 16 landuri să fie respectate principiile statului de drept republican, democratic şi social, precum şi libera administrare a comunelor.
Cele 16 landuri ale Germaniei sunt state unitare.
Exemplul Regatului Belgiei
Întrucât Belgia este singurul stat din Uniunea Europeană care a trecut recent de la structura unitară la cea federală, se impune un scurt istoric al acestui proces.
Prin Constituţia din anul 1831, în vigoare până în 1994, dar cu nenumărate modificări, Belgia este proclamată monarhie constituţională, stat unitar. În timpul celui de-al doilea război mondial, Belgia este ocupată de germani, fiind eliberată la 5.02.1945. La 26.06.1945, Belgia devine membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite; în aprilie 1949, aderă la NATO ca membru fondator şi, tot ca membru fondator, aderă, în 1952, la Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului iar, în 1957, la Comunitatea Economică Europeană.
Viaţa politică postbelică a Belgiei este marcată de conflictele, uneori violente dintre sudul valon şi nordul flamand, astfel încât, în 1968, se pune problema reformării profunde a statului. Drept urmare, prin revizuirea Constituţiei din 1970, se renunţă la structura unitară a statului, deschizându-se procesul de federalizare, iar în 1980 sunt instituite comunităţile şi regiunile, ca persoane juridice de drept public.
O altă revizuire constituţională importantă are loc în 1988, când Statul transferă comunităţilor şi regiunilor atribuţii legislative semnificative.
Revizuirea Constituţiei din 1993 încheie, practic, procesul de federalizare, prevăzând la art.1: „Belgia este un Stat federal care se compune din comunităţi şi regiuni” şi reformând Senatul, care de atunci reprezintă comunităţile şi regiunile. Toate aceste modificări au fost preluate de actuala Constituţie a Belgiei, adoptată în anul 1994.
În Belgia organizarea puterii în raport cu teritoriul este complexă. Pe de o parte, avem Statul federal cu organismele sale, iar pe de alta, comunităţile şi regiunile, fiecare având organe caracteristice pentru statele federale. Belgia este compusă din trei comunităţi (comunitatea franceză, comunitatea flamandă şi comunitatea germanofonă) şi din trei regiuni (Regiunea valonă, Regiunea flamandă şi Regiunea Bruxelles). Deoarece aria comunităţilor nu coincide în întregime cu aria regiunilor, există patru spaţii lingvistice: spaţiul de limbă franceză, spaţiul de limbă olandeză, spaţiul bilingv Bruxelles şi spaţiul de limbă germană.
Trebuie menţionat că, Belgia este un stat federal atipic, întrucât nu există constituţii ale regiunilor şi comunităţilor şi nici organe jurisdicţionale ale acestora.