Această formulă, relativ recentă de stat, este o structură intermediară între statul federal şi statul unitar, fiind definită , de Philippe Lauvaux, după cum urmează: „Modelul statului regional a fost conceput de autorii Constituţiei spaniole republicane din 1931 sub denumirea de Stat integral. Distincţia dintre statul regional şi statul federal este în primul rând de natură juridică. În statul regional există o singură ordine constituţională, aceea a statului central originar şi Constituţia este cea care determină statutul şi atribuţiile organelor regionale dar, potrivit principiului federalist de repartizare a competenţelor legislative. Dimpotrivă, statul federal posedă o dualitate de ordini constituţionale: ordinea statului federal şi ordinele statelor federate.
Această structură de stat intermediară se regăseşte în Spania şi Italia. Pentru a-l înţelege semnificaţia trebuie prezentate şi câteva repere istorice ale evoluţiei statelor respective.
Exemplul Regatului Spaniei
În secolul XIX şi în prima parte a sec. XX, Spania este marcată de confruntarea, deseori violentă, dintre mişcarea liberală care urmărea o centralizare pronunţată a statului şi conservatorii, adepţi ai unei cvasiindependenţe provinciale. Această confruntare face ca, de la începutul sec. XIX, până în 1939, Spania să cunoască o năucitoare alternanţă de regimuri politice. Astfel, după războiul de eliberare naţională, purtat împotriva Franţei napoleoniene, este restaurată, în 1814, monarhia absolută. În 1820, are loc o lovitură militară de orientare liberală. Aceasta a fost înfrântă cu ajutorul Franţei, astfel încât, între 1823-1934, este restaurată monarhia absolută. Urmează războiul civil dintre 1834 – 1839, care aduce la putere un regim liberal constituţional. În 1843, este din nou restaurat absolutismul. În 1868, are loc o revoluţie, care readuce la putere monarhia constituţională. În 1872, izbucneşte un nou război civil, care conduce la proclamarea primei Republici, în 1873. Aceasta durează până în 1876, când se instaurează o dictatură militaro-monarhică. În primul război mondial, Spania rămâne neutră. În 1930 este înlăturată dictatura şi, în 1931, este proclamată cea de-a doua Republică. Între 1936-1939, se desfăşoară crâncenul război civil declanşat de Franco. Astfel, Spania devine teatrul de confruntare dintre fascism (intervin, de partea lui Franco, Germania şi Italia) şi socialism (intervin de partea Republicii, URSS şi Brigăzile internaţionale). În urma victoriei în războiul civil, Franco devine şef al statului pe viaţă (caudillo), instituind un regim dictatorial. Şi în al doilea război mondial, Spania îşi păstrează neutralitatea. Izolarea sa internaţională este atenuată de războiul rece, astfel încât, în anul 1955, este admisă în ONU.
În 1975, după moartea lui Franco, Juan Carlos devine Rege al Spaniei şi reuşeşte să controleze cu succes spinosul proces de tranziţie de la dictatură la democraţie.
În 1978 este adoptată, prin referendum, actuala Constituţie a Spaniei, care consacră monarhia constituţională, ca formă de guvernământ, şi principiul autonomiei comunităţilor regionale. Astfel, regiunilor autonome le sunt consacrate 16 articole, reunite în Cap. III „Comunităţile autonome”, ale Titlului VIII „Organizarea teritorială a statului”.
Pentru aplicarea principiului autonomiei comunităţilor regionale, Constituţia spaniolă nu a instaurat o cartă a autonomilor, nu a stabilit comunităţile autonome şi nu a prevăzut un partaj uniform al competenţei. Ea a definit însă, procedura de constituire a comunităţilor autonome. Astfel, provinciile limitrofe având caracteristici istorice, culturale şi economice comune pot revendica reunirea într-o comunitate automată.
Instrumentul juridic fundamental al fiecărei comunităţi autonome este „Statutul”, care cuprinde atribuţiile ce revin acesteia, din „inventarul de atribuţii” ce pot fi recunoscute comunităţilor autonome, prevăzut de Constituţie. Rezultatul aplicării acestor prevederi constituţionale a fost crearea a 15 comunităţi autonome, care au competenţe diferite şi inegale. Cu toate acestea, comunităţile regionale dispun de competenţă legislativă şi au instituţii, deliberative şi executive, comparabile cu cele ale unui stat federal. Dintre comunităţile autonome care dispun de cele mai largi prerogative menţionăm: Catalonia, Galiţia, Ţara Bascilor, Andaluzia, Aragon, Navara şi Castilia.
În pofida largii autonomii de care se bucură comunităţile regionale, Spania s-a confruntat şi se confruntă în continuare, cu violenţele mişcării separatiste basce ETA.
Exemplul republicii Italiene
Primul reper istoric al statului italian contemporan se situează în sec. XIX, când, sub presiunea mişcărilor naţionaliste, se realizează, în mare parte, unificarea Italiei, în jurul regatului Piemontului, Victor Emmanuell II proclamându-se Rege al Italiei, în anul 1861. În primul război mondial, Italia se alătură puterilor Antantei, obţinând astfel, în 1919, Tirolul de Sud şi zonele Triest şi Fiume. În 1922, Mussolini devine şeful guvernului şi instaurează regiumul fascist, regele rămânând, la modul formal, şeful statului. În 1940, Italia se alătură Germaniei, în al doilea război mondial. Din 1942, ia naştere mişcarea de rezistenţă împotriva regimului fascist, iar după debarcarea anglo-americană din Sicilia, Mussolini este înlăturat de la putere, la 25.07.1943.
Noul guvern declară, la 13.10.1943, război Germaniei.
În urma unui referendum, în 1946 se proclamă republica, iar în 1947 se adoptă actuala Constituţie a Italiei, care a intrat în vigoare la 1.01.1948 şi a suferit, de atunci, o serie de revizuiri.
În 1949, Italia devine membră fondatoare a NATO, în1952, membră fondatoare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, iar în 1957, membră fondatoare a Comunităţii Economice Europene.
Începând cu anii’60, Italia cunoaşte o dezvoltare economică accelerată, care adânceşte decalajul şi totodată disensiunile dintre Nordul industrializat şi Sudul patriarhal, generând un puternic curent federalist.
Sursa de inspiraţie pentru construcţia juridică a statului italian regional, care are ca elemente constitutive statul central şi regiunile cu grade diferite de autonomie, se regăseşte în Constituţia spaniolă din 1931. Art.116 din Constituţie recunoaşte expres statutul de autonomie pentru 5 regiuni, în timp ce pentru celelalte 15 regiuni, art. 131 stabileşte doar un statut de descentralizare.
Constituţia italiană dedică un spaţiu considerabil reglementării regimului regiunilor provinciilor şi comunelor şi, în acest cadru, acordă o deosebită atenţie problemei repartizării atribuţiilor între Stat şi regiuni, aceasta fiind una dintre cele mai importante şi complexe probleme ale statului regional.
După cum am arătat, statele cu structuri regionale şi comunitare puternice se află într-o stare intermediară între statul unitar şi cel federal. Prin referendumul din 7 octombrie 2001, care a confirmat revizuirea titlului V din Constituţie „Regiunile, provinciile şi Comunele”, Italia a făcut un pas important spre federalism. Astfel, pe de o parte, regiunile cu statut obişnuit pot dobândi forme speciale de autonomie, dându-se astfel posibilitatea „nivelării” regimului celor două tipuri de regiuni, iar, pe de altă parte, regiunilor li s-a recunoscut competenţa legislativă generală şi autonomia financiară.