Art. 1 alin. 1 al Constituţie României din 1991 consfinţeşte, fără nici un dubiu, structura unitară de stat a României („România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”).
Modul în care Constituţia reglementează în continuare autorităţile centrale (Parlamentul, art. 58-79; Preşedintele României, art. 80-100; Guvernul, art. 101-109) demonstrează că, Statul român are un singur centru de impulsuri politice şi guvernamentale, încadrându-se astfel în definiţia dată de Georges Burdeau statului unitar.
Precizarea aceluiaşi autor, potrivit căreia statul unitar nu este incompatibil cu descentralizarea în favoarea colectivităţilor locale, este adevărată şi în cazul Statului român. Astfel, Constituţia recunoaşte, prin art. 119, în favoarea colectivităţilor teritoriale locale, principiul autonomiei locale şi principiul descentralizării serviciilor publice.
Aşa cum sublinia Georges Burdeau, în cadrul statelor unitare atribuţiile autorităţilor locale sunt stabilite de puterea centrală, care şi controlează modul în care acestea le exercită. În cazul nostru, acest control se realizează prin Prefect, potrivit art. 122 din Constituţie.
În aceste condiţii, este evident că structura de stat a României este net diferită de cea a statelor federale Germania şi Belgia. Ea diferă de asemenea, de cea a statelor regionale şi comunitare, Spania şi Italia, datorită faptului că,
în România, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare (art. 58 alin.1 din Constituţie), astfel încât nu este posibil nici un transfer de atribuţii legislative le nivel de colectivitate teritorială locală, ca în cazul Spaniei şi Italiei.
Comparaţia care mai rămâne de făcut este cea dintre România şi statele unitare Franţa şi Marea Britanie.
Între structura unitară a Statului român şi structura unitară a Marii Britanii există mari diferenţe. Acestea încep de la nivel constituţional. Statul român s-a bazat pe constituţii scrise încă din a doua jumătate a sec. XIX, pe când Marea Britanie nu are constituţie scrisă. Cutuma constituţională britanică a consacrat Parlamentul ca deţinător de necontestat al exerciţiului suveranităţii naţionale, neîngrădit de un act normativ cu forţă juridică superioară actelor sale, în timp ce suveranitatea poporului român se exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum (art. 2 alin. 1 din Constituţie), în condiţiile stabilite de legea fundamentală. Exerciţiul suveranităţii în România se face în mod uniform pentru întreg teritoriul ţării. Parlamentul fiind ţinut să respecte regulile înscrise în Constituţie, act normativ superior actelor sale. Situaţia este diferită în cazul parlamentului britanic, care, având exerciţiul neîngrădit al suveranităţii, poate legifera în mod uniform pentru întreg teritoriul ţării, dar poate legifera şi diferit pentru anumite părţi ale teritoriului. De fapt, reglementările diferite pentru Anglia, Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda de Nord constituie o realitate cu profunde rădăcini istorice în Marea Britanie.
Altfel stau lucrurile, dacă ne raportăm la structura de stat a Franţei. Franţa a avut prima constituţie scrisă de pe continentul european (1791) şi are o tradiţie multiseculară de stat unitar. La fel ca şi în România, în Franţa există un singur centru de impulsuri politice şi guvernamentale, care îşi exercită în mod uniform autoritatea pe întreg teritoriul naţional, în condiţiile impuse de Constituţie. De asemenea, în ambele ţări funcţionează un sistem de descentralizare în favoarea colectivităţilor locale, care însă nu afectează caracterul unitar al statului, pentru că autorităţile locale au numai atribuţiile acordate de puterea centrală, aceste atribuţii sunt numai de natură Administrativă (promovarea intereselor locale se poate face numai în baza şi în cadrul legii emise de puterea centrală) şi puterea centrală controlează actele autorităţilor locale.
Singura diferenţă esenţială dintre România şi Franţa este dată de statutul de fostă putere colonială a Franţei: Franţa metropolitană are relaţii de tip cvasiconfederal cu unele dintre fostele sale colonii, cum este Noua Caledonie. După cum bine se ştie, România nu a avut niciodată colonii şi, ca atare, nu se poate pune problema unor relaţii de dominaţie faţă de alte state sau teritorii.
În concluzie, structura de stat a României este aproape identică cu cea a Franţei continentale, ţara fondatoare a Comunităţilor europene. Rezultă că, sub aspectul structurii de stat, între România şi Uniunea Europeană nu există nici o incompatibilitate.