Legea la care trimite Constituţia pentru reglementarea statutului juridic al funcţioanrului public este Legea nr. 188/1999 privind Statutul juridic al funcţionarului public, cu modificările ulterioare,[1] republicată[2] în urma modificărilor care i s-au adus prin Legea nr. 161/2003[3], care reprezintă astfel legea-cadru în materie. Ultima modificare adusă reglemntării privind statutul juridic general al funcţionarului public s-a realizat prin Legea nr. 251/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.[4]
În analiza pe care o întreprindem statutului juridic al funcţionarului public am avut în vedere actele normative în vigoare, inclusiv recenta Lege nr. 251/2006.
Prin art. 2 din legea cadru este definită funcţia publică ca reprezentând ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administraţiei publice autonome.
Referirea, din definiţie, şi la autorităţile administraţiei publice autonome a fost introdusă prin Legea nr. 251/2006 şi nu este, în opinia mea, tocmai corectă, dat fiind fpatul că ea induce ideea că autorităţile amdinistraţiei publice autonome ar fi o altă categorie de autorităţi faţă de cele centrale sau locale. Ori am putiut constata în capitolele consacrate Guvernului şi administraţiei centrale de specialitate, că în sistemul constituţional actual, administraţia publică centrală include atât administraţia publică subordonată Guvernului sau ministerelor, cât şi administraţie publică autonomă.
Cât priveşte amdinistraţia publică locală şi aceasta include organe administrative autonome, cum ar fi consiliul local, cel judeţean, primarul, dar şi organe subordonate, exemplu servicii publice subordonate consiliului local sau consiliului judeţean sau servicii publice deconcentrate, care se subordonează ministerelro şi celorlalte rogane centrale de specilitate.
De aceea, în opinia noastră, era mai corect ca textul să rămână în forma anterioară modificării realizată prin Legea nr. 251/2006, fără să mai facă referire, în mod distinct, la administraţia publică autonomă.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că funcţia publică poate fi definită ca situaţia juridică legal determinată a persoanei fizice învestite cu prerogative în realizarea competenţei unei autorităţi publice, în regim de putere publică, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public.
Constatăm, din definiţiile enunţate, că unul din elementele care dau identitate funcţiei publice este faptul că prin intermediul ei se exercită prerogative de putere publică. Legiuitorul nu se rezumă numai să precizeze acest lucru, ci şi enumeră, în articolul 2(3), care sunt activităţile care implică exercitarea prerogativelor de putere publică,[5] fiind vorba despre:
a)punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;
- b) elaborare proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora;
- c) elaborarea proiectelro politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor necesare realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a documentelor necesare executării legilor, în vederea realizării competenţei autorităţii sau instituţiei publice;
- d) consilierea, controlul şi auditul public intern;
- e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
- f) colectarea creanţelor bugetare;
- g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sua juridice de drept public sau privat, din ţară sau străinătate, în limita competenţelor stabilite d e conducătorii autorităţilor sau isntituţiilor publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sai instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;
- h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice.
Titularul unei funcţii publice este funcţionarul public.
Importanţa funcţionarului public pentru statul de drpet care se ediifică acum în România rezultă şi din faptul că, în calitate de instrument prin care administraţia îşi realizează atribuţiile, prerogativele de putere publică, funcţionarul public este şi cel care, după aderarea României la Uniunea Europeană, va contribui esenţia la transpunerea în practică a valorilor Uniunii Europene, la garantarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, între care se regăsesc şi dreptul la o bună administrare şi dreptul la o bună guvernare.[6]
Funcţionarul public reprezintă persoana legal învestită prin numire într-o funcţie publică din structura unui serviciu public administrativ, în scopul îndeplinirii competenţei acestuia.
Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată, funcţionarul public e definit ca reprezentând persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică. Un asemenea statut este recunoscut şi persoanei căreia i-a încetat calitatea de funcţionar public şi continuă să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici.
Totalitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice constituie corpul funcţionarilor publici.
Dacă salariatul îşi desfăşoară activitatea în baza unui raport de muncă, născut dintr-un contract negociat de cele două părţi, dreptul muncii tinzând să devină din ce în ce mai mult un drept negociat[7], de natură convenţională, activitatea funcţionarului public se desfăşoară în temeiul unui raport de funcţie publică sau de serviciu. Acest raport este stabilit pe cale unilaterală, prin voinţa autorităţii care învesteşte, care exclude o “negociere“ sau “punere de acord“ a viitorului funcţionar cu autoritatea respectivă. De altfel, articolul 4 (1) din Legea nr. 188/1999 prevede în mod expres că raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe baza actului de numire, emis în condiţiile legii.
Raportul de serviciu îl definim ca fiind acel complex de relaţii sociale, legal determinate, stabilite între persoana fizică, titulară a funcţiei publice, autoritatea publică din structura căreia face parte funcţia publică respectivă şi subiectele de drept în legătură cu care se realizează competenţa respectivei autorităţi publice.
[1] Publicată în Monitorul Oficial nr. 600 din 8 decembrie 1999.
[2] Republicarea s-a făcut în Monitorul Oficial nr. 251 din 22 03 2004.
[3] Lege nr. 161/2003 privind unele măsuri epntru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003.
[4] Publicată în Monitorul Oficial nr.574 din 4 iulie 2006.
[5] Raţiunea pentru care s-a impus enumerarea acestor activităţi a fost aceea că în practică s-a constatat o tendinţă de a se conferi statut de funcţionari publici unor persoane care, prin activitatea pe care o desfăşurau, nu erau învestiţi cu exercitarea prerogativelro de putere publică, fapt care a dus, imediat după adoptarea legii, la mărirea nejustificată a corpului funcţioanrilor publici, ceea ce impunea intervenţia legiutorului.
[6] Verginia Vedinaş- Consideraţiia supra proiectului de lege pentru modificarea şi completarea legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în Revista de Drept Public nr. 2/2006, p. 68.
[7] Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea - op. cit., p. 118.