- Actul de numire
Acesta reprezintă un act juridic unilateral emis de o autoritate publică, la respectarea căruia persoana fizică se obligă prin jurământ, prin care i se conferă acesteia calitatea de funcţionar public.
Din definiţie rezultă următoarele trăsături ale actului de numire într-o funcţie publică:
- a) Prima trăsătură este aceea că actul de numire este un act juridic, adică o manifestare de voinţă făcută cu scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii.
Statutul de funcţionar public se dobândeşte din momentul numirii şi se exercită din momentul depunerii jurământului[1].
- b) Cea de-a doua trăsătură este că voinţa juridică pe care o exprimă are caracter unilateral, cu admiterea acceptării de către funcţionar, care se realizează în momentul prestării jurământului.
- c) Cea de-a treia trăsătură a actului este caracterul său formal, obligaţia formei scrise a actului de numire.
- d) Actul administrativ trebuie să conţină clauze impuse obligatoriu de către lege, şi anume: temeiul legal al numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data de la care urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de desfăşurare a activităţii.
- e) Actul de numire în funcţie fiind o manifestare de voinţă făcută în consideraţiunea unei persoane fizice determinate, el are un caracter personal, intuitu personae[2].
- f) O altă trăsătură a actului de numire în funcţie vizează calitatea organului emitent, care este o autoritate publică.
[1] Credem că această soluţie este susţinută şi de legea fundamentală, în unele texte din care exemplificăm. Articolul 104 (2) prevede că “Guvernul în întregul său şi fiecare din membrii în parte îşi exercită, mandatul începând de la data depunerii jurământului”.Însă textul constituţional care fundamentează, în cea mai mare măsură teza noastră este articolul 54(2) care prevede că “Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege”. Folosind interpretarea literară, relevăm semnificaţia conjuncţiei “şi” care leagă exercitarea obligaţiilor funcţionarilor civili şi militari cu bună credinţă de momentul depunerii jurământului. Orice funcţionar public trebuie să-şi îndeplinească toate obligaţiile ce-i revin cu bună credinţă. Nu poate fi conceput ca în unele cazuri să manifeste bună credinţă şi în altele rea credinţă. Cum toate obligaţiile trebuie îndeplinite astfel, rezultă că nedepunerea jurământului, care legitimează buna credinţă, atrage după sine imposibilitatea îndeplinirii oricărei obligaţii.
[2] El vizează deci aptitudinile fizice şi psihice ale unui anumit subiect de drept privat, care, prin numire, dobândeşte statutul de subiect de drept public. El devine instrumentul autorităţii publice, cum se exprimă constant doctrina interbelică . (Paul Negulescu), abordând problema funcţionarilor publici, afirmă că “aceste persoane fizice sunt instrumentele de a voi şi de a acţiona ale organelor sau funcţiunilor“(în Tratat … op. cit., p. 525.)