Procesul de constituire a administrației românești a fost unul îndelungat, întins pe mai multe sute de ani, într-o istorie zbuciumată, marcată de poziția geografică a României la intersecția a trei mari puteri:
Formarea statului național unitar după Primul Război Mondial marchează intrarea României într-o nouă etapă a evoluției sale. În acest context, ,, un rol deosebit de important l-a avut reforma electorală din decembrie 1918 sau măsurile luate pentru dezvoltarea învățământului, adoptarea Statutului Minorităților, unificarea monetară din 1920 și unificarea sistemului administrativ și legislativ, printr-o serie de măsuri, adoptate începând cu luna aprilie a anului 1920, când organele administrative regionale sunt dizolvate și înlocuite cu organe centrale.
În anul 1965, a fost adoptata Constituția care trebuia să consfințească „victoria definitivă a socialismului în România”. Pe baza art. 15 din Constituție, care prevedea că „Teritoriul Republicii Socialiste România este organizat în unități administrativ-teritoriale: județul orașul și comuna”, reluându-se astfel o veche tradiție, în februarie 1968 a fost adoptată Legea privind Organizarea Administrativ-Teritorială a României, prin care se desființau raioanele și regiunile și se constituiau 39 de județe, la care se adăuga Municipiul București, capitala țării. În 1981, numărul județelor a fost stabilit la 40, plus Municipiul București cu Sectorul Agricol Ilfov.
Titlul V al Constituției din 1965, „Organele locale ale Puterii de Stat”, consacră rolul dominant al consiliilor populare în viața locală. Astfel, potrivit art. 86, „Consiliile populare sunt organele locale ale puterii de stat în unitățile administrativ-teritoriale în care au fost alese”[1]. Principalele atribuții ale consiliului popular sunt legate de adoptarea planului economic și bugetului local,aprobarea contului de încheiere a exercițiului bugetar, alegerea și revocarea comitetului executiv sau, după caz, biroului executiv, înființarea unor organizații economice, întreprinderi și instituții de stat de interes local etc.
Potrivit art. 94, consiliile populare dispuneau de un comitet executiv sau birou executiv, care erau organe locale ale administrației de stat cu competență generală în unitatea administrativ-teritorială în care a fost ales Consiliul popular.
Se apreciază că regimul administrației locale în perioada regimului comunist este unul din cele mai „centralizate cunoscute în istorie. Acest fapt nu rezultă numai din organizarea administrației, ci și din alte fapte ce aveau menirea de a accentua controlul asupra acesteia. Astfel, de exemplu, exista un Congres al Consiliilor Populare și, din 1976, o Cameră Legislativă a Consiliilor Populare. ‘’[2]
Odată cu schimbarea regimului de guvernare în Romania au intervenit și schimbări majore în organizarea administrația publice centrale si locale, administrația publică locală devenind autonomă. Principiul autonomiei locale ducând la descentralizarea administrativă.
Descentralizarea este ,,acel sistem potrivit căruia administrarea intereselor locale, comunale, orășenești sau județene se realizează de autorități liber alese de cetățenii colectivității respective ‘’[3]. Având la dispoziție, conform prevederilor constituționale, mijloace financiare proprii și beneficiind de putere autonomă de decizie, acest sistem răspunde ideii de libertate.
Dacă centralizarea corespunde imperativelor de unitate, descentralizarea administrativă corespunde celor de diversitate. Organizarea administrativă nu s-a realizat niciodată, într-o manieră categorică, pe o singură dimensiune. Atât centralizarea excesivă, cât și autonomia absolută sunt de condamnat, eforturile îndreptându-se spre a doza corect, spre a realiza un echilibru între cele două extreme.
Descentralizarea administrativă se îmbină cu autonomia locală, în sensul că în unitățile administrativ-teritoriale există și autoritățile administrative locale autonome, alese de colectivitățile locale, care satisfac interesele publice locale, precum și autoritățile administrației teritoriale de stat, deconcentrate la nivelul circumscripțiilor teritoriale, care servesc interesele publice locale și exercită, prin delegare, unele atribuții statale, și în sensul că organele administrației statului în teritoriu satisfac și interese ale colectivităților locale.
Autonomia locală, privită exclusiv din punct de vedere administrativ, nu apare decât ca o ultimă treaptă de dezvoltare a descentralizării administrative; în esență, aceasta reprezintă transferarea unor competențe administrative de la nivel central către diverse organe sau autorități administrative, care funcționează autonom în unitățile administrativ-teritoriale, fiind alese de colectivitățile locale respective.
Autonomia locală este forma modernă de exprimare a principiului descentralizării administrative. Aceasta este asociată cu stabilirea unui statut distinct al colectivităților locale, al autorităților acestora, în raport cu administrația de stat și cu autoritățile care exercită funcțiile acestuia în unitățile administrativ teritoriale.
Administrația publică, din punct de vedere material, se realizează printr-o multitudine de forme organizatorice, care alcătuiesc sistemul administrației publice. Acest angrenaj este la rândul său subsistem al sistemului organizării sociale a societății globale.
Având rolul de realizare a valorilor politice, prin care se exprimă interesele generale ale societății, administrația publică, privită ca activitate, este legată de puterea în stat. Sistemul administrației publice este legat, organizatoric și funcțional, de puterea legiuitoare și de puterea executivă.
Puterea executivă este cea care asigură conducerea și controlul întregului sistem al administrației publice, pentru realizarea puterii statului.
Primarul este autoritatea executivă a colectivităților locale care îndeplinește, în același timp, și rolul de reprezentant al statului în unitatea administrativteritorială în care este ales. În fiecare comună, oraș și municipiu se alege prin vot direct un primar. Pentru funcția de primar, alegerile se desfășoară în circumscripțiile electorale organizate pentru alegerea consiliilor locale și sub conducerea acelorași instanțe electorale.
Atribuțiile primarului sunt dependente de calitatea acestuia de reprezentant al colectivității în care a fost ales și reprezentant al statului în unitatea administrativ-teritorială.
Primarul asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, a legilor și a celorlalte acte normative emise de autoritățile statale. În aceeași calitate, primarul îndeplinește funcția de ofițer de stare civilă și conduce serviciile de stare civilă și de autoritate tutelară.
În calitate de reprezentant al statului în comuna sau orașul în care a fost ales, „primarul îndeplinește sarcini ce-i revin din actele normative privitoare la recensământ, la organizarea și desfășurarea alegerilor, la aducerea la cunoștința cetățenilor a legilor ’’[4].
Atunci când acționează ca autoritate executivă a administrației locale,primarul trebuie să asigure executarea hotărârilor consiliului local. Totodată, „primarul este abilitat de lege să facă propuneri consiliului local cu privire laorganizarea referendumului local, la reglementările locale privitoare la urbanism și amenajarea teritoriului, la proiectul de statut al personalului,numărul de personal și salarizarea acestuia. În aceeași calitate, primarul esteabilitat de lege să exercite atribuții specifice în materie de buget local, ordineși liniște publică, salubritate, drumuri publice și circulație rutieră, conducere a serviciilor publice locale și administrare a bunurilor comunei sau ale orașului, prevenire și limitare a urmărilor unor situații excepționale. ‘’[5]
De asemenea, primarul, în calitatea sa de reprezentant al persoanei juridice (comuna sau orașul), încheie acte juridice supuse regulilor dreptului civil sau comercial, care nu intră sub incidența contenciosului administrativ. Comunele, orașele și municipiile au câte un primar și un viceprimar. Pe toată durata mandatului de primar și de viceprimar, contractul de muncă al acestora se suspendă.
Descentralizarea administrației publice românești a produs o diversificare a serviciilor publice și o sporire a complexității muncii, ceea cea a condus la creșterea numărului funcțiilor de conducere și la specializarea acestora. Primarii și președinții consiliilor județene, în exercitarea calității lor de autorități executive ale administrației publice locale, trebuie să îmbine elementele de natură tehnică, științifică, administrativă, cu calități și aptitudini manageriale, fapt care implică profesionalizarea conducerii de vârf în administrația publică locală. În acest context, s-a constatat necesitatea eficientizării managementului public la nivel local, prin separarea palierului politic de cel executiv și prin atragerea de specialiști cu o înaltă calificare.
Gruparea colectivităților sociale, în raport cu care se construiește sistemul administrației publice, se face pe criteriul teritorial și pe cel funcțional, care sunt criterii de organizare a societății. Colectivitățile sociale în raport cu care se construiește sistemul administrației publice alcătuiesc populația țării, element definitoriu al statului.
Sistemul administrației publice se construiește pentru realizarea unor activități de organizare a executării și de executare a legii, care se referă la întreaga populație a țării și se aplică pe întreg teritoriul statului și în unitățile teritorial-administrative ale acestuia.
În temeiul Constituției României conducerea generală a administrației publice este încredințată guvernului, care alături de Președintele României alcătuiesc autoritățile puterii executive.
Alături de funcția de guvernare, puterea executivă exercită și funcția de administrare.
Potrivit art. 121 din Constituția României republicată: „Autoritățile administrației publice, prin care se realizează autonomia locală în comune și în orașe, sunt consiliile locale alese și primarii aleși, în condițiile legii. Consiliile locale și primarii funcționează, în condițiile legii, ca autorități administrative autonome și rezolvă treburile publice din comune și din orașe”[6], iar potrivit art. 122: „Consiliul județean este autoritatea administrației publice pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean.”[7]
Consiliul local este o autoritate colegială a administrației publice locale, aleasă în vederea soluționării problemelor de interes local ale comunei, ale orașului sau ale municipiului, după caz.
Această autoritate se bucură de un statut autonom, în sensul că deliberează asupra intereselor specifice ale colectivităților locale și hotărăște cu privire la modul de realizarea a acestora, fără vreun amestec din partea autorităților administrației publice județene.
Consiliile locale, așa cum au rezultat ele din alegeri, sunt responsabile în exclusivitate de modul de gestionare a acestor interese. Răspunderea lor politică este numai de ordin electoral, pentru că ele sunt înzestrate cu competența specifică administrației publice locale, pentru a decide asupra modului de soluționare a problemelor administrative ale colectivității locale. Autonomia acestor autorități colegiale rezidă în autoorganizarea acestora, sub toate aspectele. Ele recepționează cererile și informațiile din mediul local și adoptă hotărâri privitoare la administrarea treburilor publice locale.
Unele informații privitoare la colectivitatea locală, la organizarea și funcționarea consiliului local provin în cea mai mare parte de la primar, dar această situație nu transformă autoritatea executivă - primarul - în conducătorul autorității deliberative - consiliul local, ședințele consiliului local fiind conduse de un președinte ales dintre consilierii locali.
În privința alegerii consiliilor locale și a primarilor, este necesar să subliniem că legislația în vigoare a adoptat soluția alegerii prin vot direct a ambelor autorități ale administrației publice locale. Formula cea mai utilizată, pe plan european, o constituie alegerea directă a consilierilor locali, din rândul acestora fiind desemnat primarul.
În Legea administrației publice locale se precizează că autoritatea deliberativă o constituie consiliul local, iar cea executivă este primarul. Calitatea primarului de autoritate executivă derivă atât din faptul că el este cel care asigură punerea în aplicare a hotărârilor consiliului local, cât și din faptul că el este cel care trebuie să pună în practică dispozițiile privitoare la realizarea în colectivitățile umane de bază a dispozițiilor legii și a celorlalte acte normative.
Consiliile locale sunt compuse din consilieri locali aleși prin vot universal, direct, egal, secret și liber exprimat. Numărul consilierilor locali variază între nouă și 31, în funcție de populația comunei, a orașului sau a municipiului, excepție făcând municipiul București, unde numărul consilierilor locali este de 55. Consiliile locale sunt alese pe baza reprezentării proporționale, în cadrul unui scrutin de listă.
Legea administrației publice locale este consecventă în principiul potrivit căruia consiliile locale pot decide în orice problemă de interes local, cu excepția celor date prin lege în competența altor autorități publice. Dincolo de această regulă generală, înscrisă în Legea administrației publice locale, legiuitorul a ținut să precizeze câteva atribuții care țin în exclusivitate de autonomia locală, ele neputând fi transmise altor autorități ale administrației publice.
Astfel, legea prevede printre atribuțiile consiliului local dreptul acestuia de a alege viceprimarul/viceprimarii, de a aproba statutul comunei sau al orașului și Regulamentul de funcționare a consiliului local, pe baza unor norme orientative emise de guvern. Fidelă principiului autonomiei locale, legea prevede că autoritatea deliberativă a comunei sau a orașului asigură autogestionarea acestuia prin buget, prin gestionarea personalului și administrarea domeniului public sau privat al comunei sau al orașului.
Consiliul local, exercitând conducerea prin buget a treburilor publice locale, este cel care aprobă bugetul local, corelând veniturile și cheltuielile acestuia, în funcție de posibilitățile pe care le are la dispoziție. Ca atare, fiecare consiliu local este îndreptățit să stabilească dimensiunile serviciilor și structura acestora, numărul de personal și statutul acestuia, în funcție de complexitatea sarcinilor administrative și de posibilitățile financiare de care dispune.
Consiliile locale, dând expresie calității colectivităților locale de persoane juridice de drept public exercită, totodată, autoritatea publică în limitele teritoriale ale unităților administrativ-teritoriale. Consiliile locale lucrează în ședințe lunare, convocate de primar, sub conducerea unui președinte.
Primarul sau cel puțin o treime din numărul consilierilor locali pot cere convocarea unei ședințe extraordinare. Ședințele ordinare sunt convocate cu cel puțin cinci zile înainte de data ținerii acestora, iar cele extraordinare cu cel puțin trei zile înainte de aceeași dată. Consilierii locali sunt invitați la ședință în scris, precizându-se ordinea de zi, ora și locul de desfășurare a ședinței. Concomitent, ordinea de zi se aduce la cunoștința populației, asigurându-se exercitarea dreptului persoanelor interesate de a participa la aceste ședințe.
În exercitarea atribuțiilor sale, consiliul adoptă, cu votul majoritățiimembrilor prezenți, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul deorganizare și funcționare a consiliului cere o altă majoritate, hotărâri la propunerea: primarului,
viceprimarului/viceprimarilor, consilierilor locali, cetățenilor.
Sistemul administrativ românesc - inspirație franceză și adaptare autohtonăconsilierii care, fie direct, fie prin soț, soție sau rude până la gradul IVinclusiv, au un interes patrimonial în problema supusă dezbaterii.
În exercitarea mandatului, consilierii locali sunt în serviciul colectivității locale. Aceștia au obligația să organizeze periodic întâlniri cu cetățenii și să acorde audiențe. De asemenea, au obligația de a prezenta un raport anual deactivitate, care va fi făcut public prin grija secretarului. Consilierii locali răspund solidar pentru activitatea consiliului local sau, după caz, în nume propriu, pentru activitatea desfășurată în exercitarea mandatului, precum și pentru hotărârile pecare le-au votat.
Consiliul local poate fi dizolvat în cazul în care a adoptat, într-un intervalde cel mult șase luni, cel puțin trei hotărâri care au fost anulate de instanța decontencios administrativ, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă.
Legea administrației publice locale definește consiliul județean ca autoritate a administrației publice județene, consacrând în mod implicit, regula potrivit căreia județul este o colectivitate locală, intermediară între orașe și comune pe de o parte, și stat, pe de altă parte. Această colectivitate locală dispune de propria sa administrație, aleasă în condițiile legii. Consiliile județene sunt compuse din consilieri județeni, numărul acestora fiind determinat de lege, în funcție de numărul populației județului respectiv.
Atribuțiile consiliului județean sunt legate de exercitarea funcției de coordonare a activității consiliilor locale ale comunelor și orașelor, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean.
Pentru realizarea acestei funcții, consiliul județean are atribuții privitoare la organizarea și conducerea serviciilor publice județene, adoptarea de programe și prognoze de dezvoltare economico-socială a județului, stabilirea orientărilor generale în domeniul urbanismului și amenajării teritoriale, administrării domeniului public și privat al județului, asigurarea construirii, întreținerii și modernizării drumurilor de interes județean și drumurilor de legătură cu județele vecine, reorganizarea regiilor autonome de interes județean.
Consiliul județean este condus de un președinte ales prin vot direct de cetățenii cu drept de vot, cu domiciliul în județul respectiv. Acesta este ajutat de vicepreședinți aleși prin vot indirect din rândul consilierilor județeni. De asemenea, consiliul județean adoptă bugetul local al județului și stabilește impozite și taxe județene, precum și taxe speciale pe timp limitat, în condițiile legii.
Atribuțiile economice ale consiliului județean se completează cu dreptul acestuia de a hotărî asupra înființării de instituții și agenți economici de interes județean, dobândirea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat și de servicii publice de interes județean, precum și participarea cu bunuri și capital la societățile comerciale, pentru realizarea de lucrări și servicii de interes județean.
Atribuțiile consiliilor județene se extind și în domeniul social, științific,cultural- artistic, sportiv și în probleme referitoare la tineret, asigurând condițiiinstituționale sau materiale în aceste domenii. Ele exercită și alte atribuții stabilitede lege, cum ar fi atribuirea de denumiri pentru străzi, piețe și pentru alte obiective de interes local.
In principiu, mandatul consiliului județean este de patru ani, consilierii județeni exercitându-și atribuțiile de la data depunerii jurământului până la întrunirea noului consiliu județean desemnat în urma alegerilor generale pentru consiliile județene.
Președintele consiliului județean este, în virtutea legii, o autoritate administrativă distinctă, care, pe lângă atribuțiile de conducere a lucrărilor consiliului județean, dispune și de alte atribuții proprii.
Președintele consiliului județean asigură executarea hotărârilor consiliului județean, exercită atribuțiile ce revin județului în calitate de persoană juridică, sprijină activitatea instituțiilor și a regiilor autonome de interes județean, precum și alte atribuții stabilite de lege sau de consiliul județean.
Atribuțiile specifice președintelui consiliului județean sunt legate de calitatea sa de ordonator principal de credite: întocmirea proiectului de buget și a contului de încheiere a exercițiului bugetar, numirea și eliberarea din funcție a personalului administrației publice județene, inclusiv a secretarului județului, precum și prezentarea de rapoarte consiliului județean cu privire la starea și activitatea administrației județului sau cu privire la starea economică a județului.
Organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală, in Romania se reglementează prin Constitutia statului si lege organică. În prezent, legea organică care are ca obiect administrația publică locală..Principiul descentralizării este consolidat in România de normele constituționale, și de Legea 195/2006 denumită legea- cadru a descentralizării. Carta Europeană a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 5 octombrie 1985 a fost ratificată de România prin Legea 199/1997.
Legea nr. 286/2006 pentru modificarea și completarea Legii administrației publice locale nr. 215/2001 reglementează o serie de elemente de noutate menite să răspundă problemelor importante ale administrației publice locale, în principal celor legate de slaba capacitate administrativă și de lipsa mecanismelor de implementare a prevederilor legale existente.
Între elementele de noutate aduse de Legea nr. 286/2006 se regăsește și conceptul de administrator public, legea oferind posibilitatea delegării anumitor sarcini de la primar, respectiv președintele consiliului județean către administratorul public. Cadrul legal este orientativ, permițând autorităților administrației publice locale să înființeze postul de administrator public și lăsând la latitudinea acestora numărul și importanța atribuțiilor conferite persoanei din funcția respectivă.
În spiritul respectării principiilor descentralizării, autonomiei decizionale și auto- reglementării, funcția are un caracter opțional. Administratorul public poate fi angajat, în condițiile legii, la propunerea primarului sau a președintelui consiliului județean, cu aprobarea consiliului local, respectiv a consiliului județean, în limita numărului maxim de posturi din organigramă. Atât numirea, cât și eliberarea din funcție a administratorului public sunt realizate de primar sau președintele consiliului județean.
Dezvoltarea serviciilor publice locale a fost impulsionată de adoptarea legislației în domeniul finanțelor publice locale. Astfel, se consideră că normele care asigură autorităților locale autonomie în diferite ramuri de activitate (cultură, instituții sociale, sănătate, agricultură etc.) nu pot produce efectul dorit și devin formale dacă nu sunt susținute și de acte normative adecvate pentru crearea condițiilor dezvoltării autonomiei și în domeniul financiar. Pornind de la această constatare a fost adoptată Legea finanțelor publice locale nr. 189/1998.
Legea nr. 189/1998 avea menirea să asigure o autonomie cât mai largă în domeniul finanțelor publice locale, urmărind să contribuie la soluționarea următoarelor neajunsuri: ,,- resurse financiare insuficiente, în raport cu necesitățile de cheltuieli;
- lipsa unui sistem care să stimuleze autoritățile administrației publice locale în descoperirea de noi resurse pentru creșterea veniturilor proprii, pe de o parte și raționalizarea cheltuielilor, pe de altă parte;
- disfuncționalități în administrarea bugetelor locale, cauzate îndeosebi de aprobarea cu întârziere a bugetului de stat și implicit a transferurilor și a sumelor defalcate din impozitul pe salarii către bugetele locale;
- criterii și mijloace neadecvate pentru desfășurarea unui management de calitate, eficient și operativ în sectorul serviciilor publice;
- lipsa personalului de specialitate (fiscal, tehnic etc.) cu ajutorul căruia administrația publică să-și îndeplinească sarcinile. ‘’[8]
Legea își propunea să dezvolte rolul autorităților administrației publice locale în conformitate cu principiile autonomiei locale și cu mecanismele economiei de piață, să stabilească resursele financiare ale administrației publice locale în concordanță cu obligațiile de administrare. În anul 2001, pornind de la observația că Legea nr. 69 a administrației publice locale adoptată în anul 1991 nu mai corespunde evoluției administrației publice românești, a fost adoptată o nouă lege care să reglementeze organizarea și funcționarea administrației publice locale și implicit serviciile publice de la acest nivel.
Rezultat al tendințelor de descentralizare a serviciilor publice, începând din anul 2000, autoritățile locale au primit noi responsabilități în următoarele domenii:
- colectarea impozitelor și taxelor locale;
- susținerea sistemului de protecție a drepturilor copilului;
- susținerea sistemului de protecție a persoanelor cu handicap;
- asistența socială;
- învățământul preuniversitar de stat;
- serviciile de gospodărie comunală;
- serviciile comunitare de urgență;
- serviciile de evidență informatizată a persoanei;
- serviciile de poliție comunitară.
În 2003, prin revizuirea Constituției, au fost aduse unele clarificări, îndeosebi cu privire la deconcentrarea serviciilor publice. Administrația publică din unitățile administrativ- teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice. In anul 2004, pornind de la Strategia de reformă a administrației publice adoptată în 2001 și revizuirea Constituției, a fost elaborată Strategia de accelerare a reformei în administrația publică, ce, la nivel formal, este încă în vigoare. Din păcate, se constată că obiectivele ambițioase ale acestei strategii, inclusiv cele care vizează serviciile publice, au fost doar parțial atinse.
Atât autoritățile centrale, cât și cele locale au avut și au în vedere aplicarea unei strategii de modernizare și dezvoltare a serviciilor publice, strategie ce are la bază următoarele obiective fundamentale:
- descentralizarea serviciilor publice și creșterea responsabilității autorităților locale cu privire la calitatea serviciilor asigurate populației;
- extinderea sistemelor pentru serviciile de bază (alimentare cu apă, canalizare, salubrizare) și creșterea gradului de acces al populației la aceste servicii;
- restructurarea mecanismelor de protecție socială a segmentelor defavorizate ale populației și reconsiderarea raportului preț/calitate.
- promovarea principiilor economiei de piață și reducerea gradului de monopolizare;
- atragerea capitalului privat în finanțarea investițiilor în domeniul infrastructurii locale;
- instituționalizarea creditului local și extinderea contribuției acestuia la finanțarea serviciilor comunale;
- promovarea măsurilor de dezvoltare durabilă.
Astăzi administrația publică în Romania este organizată conform principiilor stabilite de Uniunea Europeana prin Tratatul Uniunii Europene, Tratatul de Functionare a Uniunii Europene si Carta europeana a autonomieie locala. Astfel putem afirma ca administratia publică în Romania este organizata pe baza principiilor stipulate in Carta europeana a autonomiei locală, în concluzie modelul de organizare este unul sugerat de Uniunea Europeana.
[1] Alexandru Ioan - Administrație publică - Teorii. Realități. Perspective; editura Lumina Lex; București,
[2] Alexandru Ioan - Administrație publică - Teorii. Realități. Perspective; editura Lumina Lex; București,
[3] Filip,Gh; OnofreiMihaela - Sisteme administrative comparate ; editura Sedcom Libris ; Iași ;
[4] Filip,Gh; Onofrei Mihaela - Sisteme administrative comparate ; editura Sedcom Libris ; Iași ; 2001
[5] Filip,Gh; Onofrei Mihaela - Sisteme administrative comparate ; editura Sedcom Libris ; Iași ; 2001
[6] Constituția României, art. 121
[7] Constituția României, art. 122
[8] Filip,Gh; Onofrei Mihaela - Elemente de știința administrației; editura Junimea ;Iași; 2004