Spania este un ,,stat unitar descentralizat care cuprinde 17 regiuni, 50 de provincii și puțin peste 8000 de comune. Textul constituțional garantează dreptul la autonomie pentru diferite naționalități și regiuni.”[1]
Referitor la evoluția descentralizării, arătăm că, printr-o lege din anul 1955, s-a reglementat regimul local, ,,recunoscându-se autorităților din provincii și municipii anumite atribuții, însă acestea erau supuse unui control strict, atât de oportunitate, cât și de legalitate, apriori și aposteriori. Constituția din 1978 consacră autonomia locală, dar a fost nevoie de o decizie a Tribunalului Constituțional”[2], care, începând cu anul 1981, a înlăturat regimul de tutelă prevăzut de legea din anul 1955. Între anii 1981-1983, sunt adoptate Statutele celor 15 regiuni autonome; în anul 1985, a apărut legea națională care reglementează regimul local, modificată în anul 1986; tot în anul 1986, apare legea națională privind organizarea și funcționarea colectivităților locale, iar în anul 1988, legea privind finanțele publice locale.
,,În anul 1992, se încheie „Pactul autonomiilor" (semnat între cele două principale partide politice din Spania), prin care se extinde competența comunităților regionale autonome, în același an, este adoptată legea privind regimul juridic al administrației publice și procedurile administrative comune. Astfel, s-a ajuns la actuala configurație a administrației publice locale spaniole.”[3]
Pentru aplicarea principiului autonomiei comunităților regionale, Constituția spaniolă nu a instaurat o cartă a autonomiilor, nu a stabilit comunitățile autonome și nu a prevăzut un partaj uniform al competenței. Ea a definit, însă, procedura de constituire a comunităților autonome. Astfel, provinciile limitrofe având caracteristici istorice, culturale și economice comune pot revendica reunirea într-o comunitate autonomă (regiune).
„Instrumentul juridic fundamental al fiecărei comunități autonome este Statutul, care cuprinde atribuțiile ce revin acesteia, din "inventarul de atribuții" ce pot fi recunoscute comunităților autonome, prevăzut de Constituție. Rezultatul aplicării acestor prevederi constituționale a fost crearea a 15 comunități autonome (regiuni), care au sfere de competență legislativă diferite și inegale. Cu toate acestea, comunitățile regionale dispun de atribuții legislative și au instituții, deliberative și executive, comparabile cu cele ale unui stat federat”[4]. Spania fiind un stat al „autonomiilor”, aici s-au manifestat preocupări susținute pentru definirea autonomiei și s-au depus eforturi pentru clarificarea conceptelor din acest domeniu. Astfel, autonomia locală se definește ca fiind dreptul autorităților locale de a interveni în orice domeniu al vieții publice care se înscrie în sfera intereselor proprii.
Competențele primăriei din Madrid sunt: serviciile publice locale( de transport, apă, salubritate, iluminat public etc.); circulație; urbanism și patrimoniu istoric; poliția municipală. În afara regiilor autonome locale, pe lângă primăria din Madrid mai funcționează societăți anonime cu capital exclusiv municipal, având ca obiective:
- gestiunea serviciilor de percepție pe cale execitivă, a taxelor și a impozitelor, a contribuțiilor către primărie;
- construcția și gestiunea piețelor centrale municipale;
- activități economice și sociale;
- realizează studii, proiecte, gestionare în vederea dotării orașului cu incinte expoziționale etc.”[5]
[1]Coman-Kund Liviu, Administrația publică de nivel intermediar în dreptul comparat și în dreptul românesc, Editura Didactică și pedagogică, București, 2005
[2] Coman-Kund Liviu, Administrația publică de nivel intermediar în dreptul comparat și în dreptul românesc, Editura Didactică și pedagogică, București, 2005
[3] Coman-Kund Liviu, Administrația publică de nivel intermediar în dreptul comparat și în dreptul românesc, Editura Didactică și pedagogică, București, 2005
[4] Coman-Kund Liviu, Administrația publică de nivel intermediar în dreptul comparat și în dreptul românesc, Editura Didactică și pedagogică, București, 2005
[5] Manda Cezar Corneliu, Controlul administrativ în spațiul juridic european, Editura Lumina Lex, București, 2005