În Italia organizarea administrației statului are o structură piramidală, ,,în al cărei vârf se află Guvernul și ministerele, autoritățile locale fiind subordonate ministerelor. Aici se întâlnește același sistem de organizare administrativă pe trei nivele - comunal, provincial și regional, dispunând de o bogată legislație recentă în materia autonomiei locale. El este, în mare parte, de inspirație franceză, fiind un regim uniform la nivelul întregii țări. Pe lângă autoritățile locale sistemul de administrație descentralizat cuprinde și serviciile publice, care au statut de persoane morale, corpuri cu independență juridică, constituite sub dreptul public și cu diferite grade de putere de autoguvernare.
Italia este statul cu cea mai amplă descentralizare administrativă în serviciile dependente de stat”[1], întrucât conform textului constituțional italian, Republica este bazată pe principiile autonomiei administrative locale și pe maxima descentralizare a serviciilor puse la dispoziție de către stat. De altfel, în literatura de specialitate, s-a arătat că din punct de vedere politic, „Republica Italiană poate fi descrisă ca un Stato delle autonomie, descentralizarea teritorială asigurând autorităților locale (regiuni, provincii și municipalități) drepturi extinse de autoguvernare. În materie de organizare locală, provinciile și comunele sunt colectivități autonome, în limitele principiilor fixate de legile generale ale republicii care le determină funcțiile, provinciile fiind împărțite în arondismente. Colectivitatea teritorială locală de bază este comuna. Comuna este definită prin lege ca fiind o instituție a comunității locale, care îi reprezintă interesele și îi promovează dezvoltarea. Comunele își pot constitui circumscripții de descentralizare teritorială, dacă sunt comune reședință de provincie sau au o populație mai mare de 100.000 de locuitori. Organizarea acestor circumscripții se face prin statutul comunei, elaborat în condițiile legii. În calitate de circumscripție de descentralizare a statului, îndeplinește atribuții ce revin acestuia, cele mai evidente fiind în domeniile: organizării și desfășurării alegerilor, stării civile, recrutării și încorporării, statisticii.”[2]
Comunele derulează servicii publice și exploatări cu caracter industrial și comercial, iar provinciile au atribuții care se apropie de acelea ale departamentelor, intervenind cu o serie de măsuri sanitare, de instrucție publică și de igienă.
Colectivitatea teritorială locală situată la primul nivel intermediar este provincia, considerată o instituție locală care reprezintă interesele și promovează dezvoltarea comunității provinciale. Dintre atribuțiile caracteristice autonomiei locale, ce aparțin provinciei, menționăm: adoptarea propriului regulament de organizare și funcționare (Statutul), adoptarea bugetului propriu, reglementarea organizării și funcționării serviciilor administrative proprii. Alte atribuții importante ale provinciei sunt: planificarea economică, amenajarea teritoriului provinciei, anumite segmente ale protecției mediului; construirea și întreținerea drumurilor de interes provincial, protecția civilă etc.
Provinciilor și comunelor li s-a recunoscut statutul juridic de colectivități teritoriale locale, cu o autonomie limitată, atât ca sferă a competențelor, cât și datorită tutelei stricte, în anul 1934. Între anii 1945 -1963 sunt constituite cele 5 regiuni cu statut special de autonomie, în anul 1970, sunt constituite celelalte 15 regiuni, cu statut de autonomie obișnuit, cărora li se transferă, între anii 1972 - 1977, o serie de atribuții, deținute până atunci de stat. În anul 1990, regiunilor li se recunoaște dreptul de a-și adopta propriul Statut, care se aprobă prin legea Republicii. Prin acesta, ele pot să-și stabilească propria organizare și funcționare, dar nu pot constitui alte organe decât Consiliul regional, Comitetul executiv al regiunii și Președintele regiunii. De asemenea, ele nu pot stabili sistemul electoral pentru aceste organe.
Potrivit art. 129 din Constituția Italiei, atât provincia, cât și comuna sunt concepute potrivit principiului dedublării funcționale, având în afară de calitatea de colectivități locale, cu competență generală și calitatea de circumscripții de descentralizare ale statului și ale regiunii.
După înlăturarea fascismului s-au impus regiunile. Regionalismul a câștigat mult teren de la mare la Alpi, iar în Italia, dacă înainte de adoptarea Constituției a fost înlăturat prin dispoziții speciale, odată cu adoptarea Constituției el a devenit regulă pe întreg teritoriul.
Spre deosebire de comune și provincii, regiunile sunt create pentru a organiza exercitarea funcțiilor administrative la nivelul comunelor și provinciilor. Regiunile au puterea de a adopta legi în anumite domenii stabilite de Constituție, însă statul având competență generală, legile regionale nu pot contraveni celor statale, interesului regional sau intereselor altor regiuni. Ele au deci puterea de a legifera, întrebuințând ca agent principal de execuție provinciile și comunele. Regiunile sunt, de asemenea, competente să stabilească obiectivele generale ale programării dezvoltării economico-sociale, fiind abilitate, pe această bază să repartizeze resursele necesare pentru investițiile locale.
Prin regiuni s-a dorit instituirea unui regim federalist în Italia, instituindu-se o autonomie de genul cantoanelor elvețiene, însă în realitate aceste regiuni nu sunt state membre în federație, ci sunt limita maximă a unei descentralizări, o autonomie conciliabilă cu sistemul statului unitar.
Regiunile au anumite puteri legislative în anumite domenii definite, în sensul că pot decreta o legislație paralelă în regiunile obișnuite și legislație exclusivă pentru probleme specifice în regiunile speciale. Termenul "descentralizare" înseamnă, în acest caz, că în afara atribuțiilor necesare pentru rezolvarea problemelor locale, statul și regiunea pot să transfere colectivităților locale și alte atribuții, pe care, dintr-un motiv sau altul, nu doresc să le exercite prin organe proprii. Provinciile exercită atât atribuții specifice autonomiei locale, cât și atribuții transferate de stat și de regiune. Pe o perioadă de mai mulți ani s-au făcut încercări de a reforma administrațiile regionale și locale și de a le adapta la dezvoltările constituționale. O problemă aparte a fost pusă de sistemul financiar de când toate autoritățile au la dispoziție numai venituri din impozite limitate și obțin cea mai mare parte a veniturilor de la stat - aceasta reprezentând o limitare a autonomiei și descentralizării.
In fine, prin revizuirea constituțională din 2001, autonomia regiunilor se lărgește, iar aplicarea principiului subsidiarității, pentru repartizarea competențelor între stat și regiune, este prevăzută în mod expres. Astfel, potrivit noului conținut al art.118 din ,,Constituția Italiei, subsidiaritatea dobândește valoare de principiu constituțional sub două aspecte: nivelul superior nu păstrează decât atribuțiile care nu pot fi realizate, într-un mod satisfăcător, de nivelul inferior; autoritățile publice nu se ocupă decât de acțiunile care nu pot fi realizate, în mod satisfăcător, de sectorul privat. De asemenea, prin modificarea art.116 din Constituție se recunoaște bilingvismul în două regiuni (Trentino - Alto Adige/Sudtirol și Valle d'Aosta/ Vallee d'Aoste) și se recunoaște dreptul regiunilor cu statut obișnuit de a accede la forme speciale de autonomie, stabilindu-se, totodată, procedura de obținere și limitele acestei autonomii speciale. Se deschide astfel calea "nivelării" statutelor de autonomie ale celor două categorii de regiuni. Tot prin revizuirea constituțională din 2001 se înlătură controlul preventiv asupra reglementărilor adoptate de regiune, care se exercita de comisarul regional, în calitatea sa de reprezentant al Guvernului și se recunoaște autonomia financiară a regiunilor. Actualmente regiunile italiene se bucură de o largă autonomie, aceasta apreciindu-se că este un pas important spre federalism.”[3]
[1] Manda Cezar Corneliu, Controlul administrativ în spațiul juridic european, Editura Lumina Lex, București, 2005
[2] Manda Cezar Corneliu, Controlul administrativ în spațiul juridic european, Editura Lumina Lex, București, 2005
[3] Liviu Coman-Kund- Administrația publică de nivel intermediar în dreptul comparat și în dreptul românesc, Ed.Didactică și pedagogică, București, 2005,