Abordarea eticii bazată pe drepturile individuale este tot o abordare deontologică, complementară teoriei datoriei a lui Kant (drepturile şi datoriile / obligaţiile sunt două feţe ale aceleiaşi monede) şi are la bază o valoare unică: libertatea personală. Teoria care stă la baza acestei abordări25 porneşte de la aserţiunea filozofului englez John Locke (1635 - 1704): „Libertatea individului nu trebuie să fie violată". John Locke a susţinut drepturile naturale ale individului la viaţă, libertate şi proprietate privată.
Drepturile naturale sunt drepturile pe care Dumnezeu i le dă fiecărui om, în virtutea statutului său de fiinţă umană. O instituţie sau o lege care violează libertatea personală trebuie să fie respinsă ca fiind imorală, indiferent dacă produce beneficii sporite sau fericire pentru ceilalţi membri ai societăţii. Drepturile fundamentale ale omului nu pot fi ignorate doar din considerente de utilitate; un drept poate fi nesocotit doar de un alt drept sau alte drepturi aflate, pe o scară a valorilor, pe o poziţie ierarhică superioară. Atât utilitariştii cât şi non-utilitariştii consideră că respectarea drepturilor omului reprezintă o cerinţă fundamentală, chiar dacă ei îşi susţin părerile în mod diferit.
Conform acestei abordări, o acţiune este considerată corectă sau bună numai dacă toţi membrii societăţii vor beneficia ulterior de o mai mare libertate personală.
Thomas Jefferson (1742 - 1826) spunea că drepturile omului sunt inalienabile şi îndatoririle sunt derivate din aceste drepturi (dacă oamenii au dreptul la viaţă, la libertate şi la căutarea fericirii - drepturi postulate în Declaraţia de Independenţă a S.U.A., atunci ei au obligaţia să asigure aceste drepturi şi celorlalţi).
|
25 Natural Law („Legea Naturală") are mai multe interpretări şi nici o versiune definitivă. Această lege se alegerii conducerii (guvernului) prin consens (vot liber); drepturile naturale nu puteau fi luate sau date (conferite) de către guvern (oamenii posedă aceste drepturi în virtutea caracterului lor de fiinţe umane). În prezent, drepturile naturale poartă denumirea de drepturi ale omului, iar singura datorie a guvernului referitoare la aceste drepturi este de a le recunoaşte şi de a le proteja. 26 În lucrarea sa intitulată Anarchy, State and Utopia (1974), R. Nozick oferă o teorie îndreptăţită a dreptăţii distributive. Singura condiţie pe care Nozick o alătură inviolabilităţii proprietăţii private este ca proprietatea să fie deţinută în mod corect („principiul achiziţiei corecte" şi „principiul transferului corect"). Nozick susţine că orice încercare de „distribuire corectă" a proprietăţii private afectează libertatea individului; autorul consideră |
Un autor contemporan care susţine primatul libertăţii ca drept suprem al omului este filozoful american Robert Nozick, adept al capitalismului; el consideră că inegalitatea socială este dreaptă / corectă şi derivă dintr-un drept fundamental al omului, şi anume inalienabilitatea proprietăţii private26.
Cooperarea între indivizi este corectă şi benefică din punct de vedere economic numai dacă schimburile care se realizează în societate sunt voluntare, fiecare om având libertatea de alegere. Pentru mediul de afaceri, abordarea în termenii libertăţii personale contribuie la sporirea schimburilor pe piaţa liberă, fiind dependentă de un sistem de piaţă capitalist (care respectă drepturile de proprietate ale individului). În organizaţiile de afaceri, această concepţie se extinde la asigurarea şi respectarea drepturilor salariatului, respectiv: dreptul la viaţă privată, dreptul la liberă exprimare, dreptul la îngrijirea sănătăţii şi siguranţei fizice, libertatea de conştiinţă. Cu toate acestea, ea poate încuraja individualismul (pune individul mai presus de societate) şi un comportament egoist; de asemenea, este greu de realizat o ierarhie între drepturile conflictuale ale celor luaţi în analiză (când mai multe drepturi ale omului intră în conflict, trebuie să existe o ierarhie a lor: de exemplu, dreptul la viaţă este mai important decât dreptul de proprietate, ceea ce nu rezultă nici din aserţiunea lui John Locke, nici din teoria lui Robert Nozick).