Abordarea eticii în termenii teoriei virtuţii se bazează, în principal, pe teoriile aristotelice ale virtuţii şi consideră că moralitatea unei acţiuni şi interesul personal se armonizează. Etica virtuţii a lui Aristotel (382 - 322 î.e.n.) recomandă purtarea demnă şi justă ca mijloc în vederea atingerii unui scop absolut, suprem - fericirea (este o abordare teleologică, unde telos - scop, rezultat) şi vizează formarea omului de caracter.
Această teorie nu se bazează pe intenţiile sau consecinţele unei acţiuni, ci pune în centrul dezbaterii agentul - persoana care realizează respectiva acţiune, precum şi trăsăturile sale de caracter (virtuţile sale). Aristotel înţelege fericirea (eudaimonia - fericire, în limba greacă) ca o viaţă împlinită, trăită în mod raţional şi caracterizată de moderaţie (regula „căii de mijloc").
La Aristotel, fericirea nu înseamnă căutarea plăcerii / evitarea suferinţei, nici acumularea de avuţie, goana după faimă sau putere. Aristotel considera că fericirea nu poate fi atinsă de către oamenii unilaterali şi mărginiţi, care urmăresc cu obstinaţie o singură formă de satisfacţie în viaţă, întrucât aceştia iau drept valoare - scop (plăcerea, faima, avuţia sau puterea) ceea ce nu poate fi decât un mijloc în vedere fericirii; fericirea este starea sau condiţia stabilă a omului care dobândeşte şi amplifică anumite valori -mijloc, numite de către Aristotel virtuţi (arete)19.
Filozoful grec prefera o abordare pe termen lung a unei atitudini sau acţiuni considerate a fi morale; de asemenea, încurajează prietenia între indivizi, ca o modalitate de obţinere a fericirii. Ideea de bază în teoria virtuţii (susţinută după Aristotel de majoritatea teoreticienilor) era aceea că manifestarea unei virtuţi, a unei acţiuni morale, nu necesită premeditare, agentul acţionând în mod spontan, de fiecare dată când apare ocazia potrivită. Omul de caracter nu are nevoie de prea multe reguli ori restricţii, deoarece bunele lui deprinderi îl fac să urmeze de la sine calea virtuţii, singura ce duce spre adevărata şi meritata fericire (etica aristotelică nu pune accentul pe reguli sau norme). Aspectul cel mai dezbătut cu privire la virtuţi este faptul că variază de la o cultură la alta şi de-a lungul istoriei.
Elementul esenţial în educaţia morală la Aristotel nu este studiul erudit, pur intelectual, ci imitaţia modelelor exemplare, care indică prin faptele şi modul lor de a fi ce înseamnă un om virtuos. Din păcate, lumea contemporană este cu totul diferită faţă de democraţia ateniană a lui Aristotel, indivizii având de ales între nişte modele exemplare extrem de diverse, chiar incompatibile20.
Aristotel era susţinătorul unei teze numite „unitatea virtuţilor", pornind de la ideea că mai multe virtuţi se sprijină şi se consolidează între ele şi nu intră în conflict; o persoană bună posedă toate aceste virtuţi, iar imaginea preponderentă a moralităţii este reprezentată de armonie. Un alt filozof al eticii virtuţii, foarte diferit de Aristotel şi mult mai radical decât acesta, este filozoful german Friedrich Nietzsche (1844 - 1900), care susţinea ideea că fiecare individ posedă propriile sale virtuţi unice şi contradictorii.
19 Dan Crăciun, Curs de Etică în Afacerile Economice Internaţionale. 20 Idem. |
Doi teoreticieni moderni ai eticii virtuţii sunt şi David Hume (1711 - 1776) şi Adam Smith (1723 - 1787), cunoscuţi sub denumirea de teoreticienii sentimentului moral. Ei susţineau o imagine a naturii umane în care prietenia (camaraderia) şi mila (compasiunea) erau la fel de importante (dar nu la fel de dominante) ca şi interesul personal, iar virtuţile erau importante, plăcute şi utile.
Teoreticienii eticii în afaceri au pus un accent deosebit pe acele trăsături generale care permiteau sistemului pieţei libere să funcţioneze armonios şi cu eficienţă maximă în cadrul societăţii. Din prisma eticii virtuţii, afacerile reprezintă o parte fundamentală a societăţii în care trăim; activităţile comerciale nu vizează doar obţinerea profitului, ci pun un accent deosebit pe relaţiile sociale şi autorespect, considerând obţinerea de utilităţi materiale drept un mijloc pentru atingerea obiectivelor prestabilite, şi nu un scop în sine.
Teoria virtuţii îşi găseşte aplicabilitate în etica afacerilor: fericirea reprezintă pentru un individ ceea ce reprezintă profitul pentru o afacere: aşa cum fericirea adevărată este rezultatul unor eforturi de o viaţă, tot astfel şi profitul solid, pe care îl urmăreşte în activitatea sa un om de afaceri serios, nu poate fi obţinut decât prin strategii pe termen lung. Pe de altă parte, aşa cum individul aspiră la fericire prin îndeplinirea altor obiective (acţiuni şi fapte curajoase, drepte, cinstite, şi mărinimoase), tot aşa o afacere este profitabilă pe termen lung (obţine un profit sigur, consistent, meritat şi stabil) dacă, mai întâi, îndeplineşte alte obiective de natură etică, cum ar fi: îmbunătăţirea calităţii produselor şi respectul acordat clienţilor săi, satisfacerea cât mai deplină a consumatorilor, asigurarea unui climat stabil, oferirea de locuri de muncă pentru comunitate, stimularea salariaţilor şi cucerirea devotamentului lor faţă de firmă, întreţinerea unor relaţii stabile şi cât mai bune cu furnizorii şi creditorii, preţuirea şi simpatia comunităţii în care este localizată firma, respectul cât mai scrupulos al legilor în vigoare, plata impozitelor către stat, protecţia mediului ambiant.
La nivel individual, „virtutea" specifică a unui om de afaceri sau manager presupune competenţă, autoritate, flexibilitate, tact, putere de decizie rapidă etc., dar, mai presus de toate, un bun om de afaceri sau manager este acela care, prin iniţiativele sale, realizează un profit cât mai important. Însă, nimeni nu poate fi şi nu trebuie să fie doar manager şi atât; un om întreg presupune şi alte calităţi decât succesul comercial (acesta este unul dintre motivele pentru care urmărirea profitului, în calitate de agent economic, nu trebuie să elimine orice alt criteriu valoric din viaţa şi activitatea unui om de afaceri; ca om întreg, acesta trebuie să cultive acele atitudini şi trăsături de caracter de natura să-i dăruiască o meritată demnitate şi fericire).
Prietenia dintre indivizi se transpune în afaceri ca o relaţie de colaborare fructuoasă între toţi agenţii economici (un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă firmele japoneze, reţele cunoscute sub numele de keiretsu). Avantajul oferit de teoria virtuţii în afaceri este obţinerea profitului, ca o contribuţie esenţială la bunăstarea publică, prin crearea de noi locuri de muncă, generarea creşterii economice şi a inovaţiei tehnologice. Etica în afaceri de inspiraţie aristotelică pune accentul pe formarea şi dezvoltarea trăsăturilor pozitive de caracter ale agenţilor economici, cultivând un set de valori bazat pe responsabilitate socială şi altruism.
Pe de altă parte, teoria virtuţii nu poate fi aplicată în afaceri decât într-o societate omogenă şi stabilă, ale cărei tradiţii culturale şi valori sunt general acceptate; din acest motiv, în zilele noastre, într-o lume caracterizată de diversitate, multiculturalism şi inconstanţă, etica aristotelică pare destul de vulnerabilă şi nu oferă rezultatele scontate. În prezent, nu există un consens solid asupra ierarhiei valorilor şi nu există modele unanim recunoscute de oameni de afaceri al căror succes comercial să fie asociat cu o mare probitate morală. În pofida limitelor şi anacronismelor evidente, etica virtuţilor se dovedeşte în numeroase contexte relevantă pentru analiştii problemelor specifice de etică în afaceri21.