Abordarea justiţiară a eticii este o abordare de natură deontologică, ce îşi are originea în curentele filozofice din diferite epoci ale omenirii (textele aristotelice, teologia creştină, iluminismul, teoriile socialiste) care pornesc de la ideea că dreptatea este prima virtute a instituţiilor sociale, aşa cum adevărul este prima virtute a sistemelor de gândire, de unde rezultă necesitatea respectării corectitudinii şi imparţialităţii în aplicarea regulilor morale la nivel social sau corporaţional. În spiritul acestui principiu, o teorie trebuie să fie respinsă sau revizuită dacă este neadevărată, oricât de utilă şi de completă ar fi ea; în mod analog, legile şi instituţiile trebuie îmbunătăţite sau abolite dacă sunt nedrepte, indiferent de cât de eficiente sau de acceptate sunt în cadrul societăţii. Teoria justiţiară vizează distribuirea echitabilă a avantajelor şi a îndatoririlor în cadrul societăţii.
|
că libertatea şi egalitatea sunt incompatibile, invers proporţionale una cu cealaltă (Nozick sprijină libertatea individului faţă de egalitatea socială, fiind convins că intervenţia statului pentru a obţine egalitate duce la restricţionarea libertăţii individuale). Dacă pentru Nozick cea mai importantă este respectarea proprietăţii private (ca o condiţie a moralităţii capitalismului şi a dreptăţii distributive), pentru John Rawls egalitatea primează asupra eficienţei (se urmăreşte primatul eficienţei numai atunci când sunt avantajaţi cei mai dezavantajaţi membri ai societăţii). |
Astfel, un act poate fi considerat drept, just sau corect dacă el conduce la o mai mare cooperare între membrii societăţii (binele este perceput din perspectiva societăţii ca întreg, a cerinţelor pentru prezervarea păcii sociale). Societatea este marcată atât de cooperare (care derivă din conştientizarea faptului că indivizii pot obţine beneficii mai mari împreună decât prin acţiuni solitare), cât şi de inerente conflicte (căci oamenii urmăresc, fiecare în felul său, justa distribuire a beneficiilor). Distribuţia între membrii societăţii poate avea baze diferite: tuturor în mod egal; fiecăruia după nevoi (sistemul socialist); după efort; după contribuţie sau după competenţă / merit (modelul capitalist). Cele mai multe sisteme economice moderne folosesc toate cele cinci principii.
O contribuţie recentă şi importantă la teoria dreptăţii sociale a avut-o profesorul american John Rawls (introduce conceptul de „dreptate distributivă")27. Astfel, justeţea distribuţiei apare în ideea de contract social (acest contract se poate stabili între diferite companii / guverne şi societate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, între diferitele comunităţi care formează instituţiile sociale fundamentale); diferenţele între beneficii trebuie să fie justificate, iar cei care primesc mai mult trebuie să ofere ceva în schimb societăţii. Succesul social trebuie să fie justificat prin efecte benefice pentru societate (beneficiile suplimentare ale unora trebuie să ducă la beneficii compensatorii pentru ceilalţi şi, în particular, pentru cei mai puţin avantajaţi membri ai societăţii - „inegalitate condiţionată").
|
27 John Rawls, în A Theory of Justice (1972), puternic influenţat de doctrina kantiană, încearcă să ofere o teorie egalitaristă a dreptăţii distributive, care să reconcilieze egalitatea, atât cu libertatea, cât şi cu eficienţa (spre deosebire de Nozick, care considera că libertatea şi egalitatea sunt incompatibile). Astfel, autorul apelează la o abordare kantiană a dreptăţii şi încearcă să determine acele principii care sunt acceptate şi acceptabile de către toate persoanele raţionale. Aceste principii trebuie să fie universal valabile, să respecte toţi indivizii şi să fie general justificabile din punct de vedere raţional. Pentru a determina respectivele principii, autorul sugerează efectuarea unui experiment, care presupune că toţi oamenii s-ar ascunde în spatele unui „văl al ignoranţei". Indivizii trebuie să determine acele principii pe care le consideră corecte, fără a cunoaşte locul pe care ei înşişi îl ocupă în cadrul societăţii. Confruntaţi cu o situaţie în care nu cunosc nici un avantaj specific pe care îl au, indivizii vor opta pentru un aranjament în care cea mai rea postură în care se pot afla va fi cât se poate de îmbunătăţită. Rawls argumentează că, în spatele „vălului ignoranţei", oamenii vor fi de acord cu două principii ale dreptăţii, pe care le formulează în felul următor: 1) „Fiecare persoană trebuie să aibă drepturi egale la cea mai mare libertate compatibilă cu libertatea similară a celorlalţi" (principiul celei mai mari libertăţi egale); 2) „Inegalităţile sociale şi economice trebuie să fie dirijate astfel încât ambele (a) să fie, în mod rezonabil, în avantajul tuturor, inclusiv al celor mai puţin avantajaţi membri ai societăţii (principiul diferenţei); şi (b) să fie ataşate unor poziţii şi funcţii la care să aibă acces liber toată lumea, în condiţiile unor oportunităţi egale (principiul egalităţii corecte a oportunităţilor)". |
Ca punct de pornire pentru etica afacerilor, această abordare are şi ea puncte tari şi puncte slabe: protejează interesele celor care sunt slab reprezentaţi în organele de decizie sau nu dispun de putere la nivel social sau corporaţional, dar are dezavantajul că încurajează comoditatea şi suficienţa în rândul angajaţilor, ceea ce afectează capacitatea acestora de asumare a riscurilor, inovaţia şi productivitatea. Normele de drept iau în calcul aspectele distribuţiei, dar nu consideră şi bunăstarea socială agregată sau cea a individului ca atare.