Pin It

De la primele adăpăsturi umane - peşterile (ale căror pereţi poartă urmele existenţei umane în formele sale incipiente: Munţii Cantabrici - Altamira, Spania; văile Dordognei şi Garronei, Franţa; Tassili, Africa de Nord) până la cele mai îndrăzneţe siluete şi înălţimi ale zgârie-norilor de azi, omul a parcurs un drum lung şi - nu rareori - anevoios. Mintea şi mâna omului au făurit minuni care au durat peste secole; este la fel de uşor de dovedit că aceleaşi „instrumente" l-au ajutat pe acesta să-şi şi distrugă uneori operele.

Pe parcursul evoluţiei sale, natura i-a fost omului adăpost şi pericol, prieten şi duşman; în funcţie de împrejurări şi necesităţi, el a luptat împotriva ei sau şi-a luat-o aliat. „Hârjoana" lui cu natura durează şi în ziua de azi: se lasă - uneori - modelată, schimbată, îmbunătăţită, îmblânzită, pentru ca - alteori - să se răzbune şi să se răzvrătească pe aceste modificări care îi sunt aduse prin furtuni, inundaţii, erupţii vulcanice, cutremure, incendii şi alte evenimente naturale, alternanţele acestora nefiind deloc întâmplătoare, ci corelându-se logic, cauzal.

Dacă lupta cu forţele naturii l-a determinat pe om să-şi găsească şi apoi să-şi îmbunătăţească - până la perfecţiune - uneltele de lucru, ambianţa şi locuinţa (habitatul) nu au rămas nici ele neglijate. Efortul şi preocuparea pentru amenajarea urbană a existat încă de la apariţia oraşelor, din antichitate, dar nu s-a constituit ca o politică publică aparte. Specialiştii de azi fac distincţie între „arta urbană" - apărută odată cu primele oraşe şi vizând organizarea spaţiului metropolitan (în special aspectele legate de temple şi palate), „urbanificare" -desemnând fenomenul spontan al dezvoltării urbane şi „urbanism" (expresia sa organizată) -înţeles ca o voinţă de a dirija creşterea, dezvoltarea urbană şi de a asigura o existenţă comunitară înţelept organizată

Unii specialişti afirmă că urbanismul îşi are rădăcina în Renaştere.

Într-o altă categorie de păreri se consideră ca punct de plecare pentru urbanism era industrială, când curentele de gândire şi acţiune europene şi americane, noile tehnici şi tehnologii utlizate în construcţii au adâncit preocupările în domeniul creării unui nou cadru de habitaţie.

Urbanismul (termen încărcat de ambiguitate) a fost definit în diverse forme:

□  urbanismul reprezintă un ansamblu complex de activităţi de proiectare, avizare,
aprobare a unor planuri sau autorizare a construcţiilor viitoare pentru oricare tip de localitate
(urbană sau rurală);

□ urbanismul este un ansamblu de măsuri politice, administrative, financiare, economice,
sociale sau tehnice destinate să asigure dezvoltarea armonioasă a unui oraş;

  • urbanismul (de fapt, urbanistica) este ştiinţa al cărei obiect îl constituie sistematizarea
    aşezărilor existente şi proiectarea de de aşezări noi (cuvântul însuşi vine de la latinescu „urbis"
    care înseamnă oraş; urbanismul este aşadar ştiinţa dezvoltării oraşelor, aşezărilor);
  • urbanismul este ştiinţa şi tehnica construirii şi amenajării aşezărilor de tipul comunelor
    şi oraşelor;
  • urbanismul este „în acelaşi timp, şi mai mult şi mai puţin decât se crede al fi: la polul
    concret al amenajării aşezărilor, el nu este o ştiinţă exactă; la celălalt pol, al reflecţiei asupra
    oraşului, urbansimul vizează nu mai puţin decât fiinţarea noastră ca specie edificatoare (Oswald
    Spengler, în 1923, scria: „Omul superior este un animal care construieşte oraşe"). Între aceste
    două componente disharmonice şi azi se desfăşoară existenţa reală a aşezărilor umane cu
    nesfârşita lor diversitate şi cu mereu noile probleme pe care le ridică".

Termenul urbanism a fost folosit pentru prima dată, pare-se, în lucrarea inginerului catalan Ildefonso Cerda intitulată „Teoria generală a urbanizării", publicată în anul 1867. El a pornit de la vocabula latină „urbis" pentru a desemna ştiinţa amenajării oraşelor. Chiar dacă acest termen este relativ recent, disciplina la care se referă este foarte veche, având rădăcini în antichitate, când referirea se face la oraşele cu un plan ortogonal, regulat. Urbaniştii comtemporani au simţit nevoia de a găsi un cuvânt nou pentru a configura domeniul lor de preocupare. Pentru a răspunde provocării lansate de revoluţia industrială (care a antrenat dezvoltarea anarhică a aglomerărilor urbare şi degradarea unor zone întinse) ei au trebuit să reînnoiască atât de profund, de semnificativ practicile anterioare, încât au avut sentinmentul că au creat, de-a dreptul, o nouă ştiinţă. Această revigorare a atins - progresiv - toate aspectele urbanismului: finalităţile, metodele şi cadrul de intervenţie.

În Dacia, procesul de urbanizare a debutat sub M. Ulpius Traianus, imediat după cucerirea acesteia şi se apreciază că s-a încheiat înm perioada împăraţilor Severi. A fost atestată prezenţa numeroaselor aşezări autohtone, topografia şi organizarea lor fiind de mult studiată de arheologi. Pe parcursul unei perioade mai mari de un secol urbanizarea a îmbrăcat variate forme sociale şi juridice. Primul şi singurul oraş din Dacia întemeiat sub Traianus - după toate regulile religioase, juridice şi de sistematizare ale urbanismului roman clasic - a fost colonia Dacica, numită de Hadrianus colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa şi onorată de Severus Alexandu cu epitetul Metropolis14.

Tipurile tradiţionale ale unităţilor teritoriale de bază cu trăsături distincte şi evoluţie specifică sunt satul şi oraşul.

Satul a fost primul tip de aşezare de sine-stătătoare. Apărut încă din preistorie, el s-a constituit ca urmare a primei mari diviziuni a muncii sociale: desprinderea agriculturii din sfera păstoritului. Agricultura i-a permis omului emanciparea de construngerile cadrului natural şi stabilirea într-un anumit teritoriu legat de locul de producţie. Prima delimitare, marcând excluderea naturii din spaţiul construit a fost aparentă, zidul, fortificaţia - de utilitate strict defensivă - constituind simbolul desprinderii, izolării de natură.

Ca şi tip de aşezare, satul se caracterizează prin:

  • număr relativ mic de locuitori
  • suprafaţă redusă a vetrei (centrului) aşezării
  • ocuparea extensivă a acesteia
  • înzestrarea modestă cu obiective de interes obştesc
  • prezenţa sporadică a dotărilor tehnico-edilitare.

Pe parcursul timpului s-a putut remarca un anumit conservatorism în mentalitatea locuitorilor satelor în numeroase privinţe, printre care dimensiunea aşezării şi numărul de locuitori. Eventualele creşteri excesive ale numărului de locuitori au fost „debuşate" în teritoriile din împrejurimi, luând astfel naştere noi aşezări, de acelaşi tip şi cu aceeaşi structură, configuraţia nou apărută fiind una dispersată, formată din mici localităţi. Treptat s-a impus lărgirea capacităţilor de producţie, profilarea lor pe un anumit specific, astfel încât s-a ajuns la relaţii de colaborare, cooperare în cadrul cărora se urmărea obţinerea de avantaje reciproce; a urmat, fireşte, o accentuată „ridicare", înflorire a unora dintre acestea, ele impunându-şi supremaţia, dominaţia asupra celorlalte: acestea vor constitui nucleele viitoarelor oraşe.

Oraşul este cel care a preluat rolul de conducător în reţeaua rurală, polarizând capacităţi şi interese, produse şi energii, atrăgând aceste elemente de pe raze de influenţă tot mai extinse. Satul devine, în timp, subordonat oraşului din punct de vedere economic, social, cultural. Locuitorii satelor rămân legaţi de ciclul anotimpurilor- prin natura ocupaţiilor lor - dar şi de obiceiurile şi tradiţiile locurilor lor dee baştină.

În ceea ce priveşte factorii care au contribuit la definirea conturului urban al localităţilor şi la menţinerea poziţiei „privilegiate", dominatoare a oraşului s-au emis mai multe ipoteze:

  1. Teoria apărării (emisă de germanii Ludwig Maurer - istoric şi Karl Bucher -
    economist), conform căreia geneza oraşelor este legată de necesitatea apărării
    locuitorilor de năvălitori, cetăţile fortificate devenind nucleele marilor oraşe
    (exemplu: Roma antică).
  2. Teoria condiţiilor geoclimatice - elaborată de geografi - consideră ca principali
    factori de formare şi dezvoltare a oraşelor condiţiile geoclimatice, configuraţia
    terenului, mediul natural favorabil - în general (Wolf   Schneider susţine că
    primele oraşe au apărut în zone cu condiţii geoclimatice favorabile, cu terenuri
    agricole fertile: Mesopotamia. Valea Nilului, India).
  3. Teoria deciziei administrative, emisă de istoricii germani G. Bellow (1858-1927),
    Hegel (1813-1909) şi de istoricul englez Th. Wright (1810-1877), consideră că
    oraşele au luat naştere prin actul de decizie al unei puteri de stat, factorul
    determinant fiind organizarea politico-juridică.
  4. Teoria schimbului de mărfuri susţine că principalul factor de dezvoltare al
    centrelor urbane l-a constituit amplasarea lor la intersecţia unor drumuri - terestre
    sau maritime - care au favorizat schimbul de mărfuri (polis-urile greceşti sau
    oraşele-porturi).
  5. Teoria oraşelor-necropolă, în accepţiunea căreia „oraşul celor morţi a precedat
    oraşului celor vii", exemplificând cu prezenţa numeroaselor oraşe din Egipt,
    China sau Grecia în apropierea marilor necropole şi complexe religioase:
    Ierusalim, Olimpia, Delfi, Memfis.

Toate aceste teorii au fost susţinute cu argumente istorice, dar fiecare a preluat doar secvenţial fenomenul urban care - după cum s-a mai arătat - este unul extrem de complex. Factorii luaţi în considerare în fiecare dintre aceste ipoteze au acţionat diferit, în momente istorice diferite: permanent, accidental, dirijat sau aleator, direct sau indirect, cu intermitenţe etc.

            Certă este însă interferenţa lor permanentă şi combinarea lor de maniera de care au dat imaginea oraşului şi semnificaţia lui actuală.