- PERIOADA ARHAICĂ.
Arheologia şi antropologia nu au putut oferii date certe privitoare la primele aşezări cu caracter urban, dar au căpătat această denumire primele cetăţi datate din mileniile VII-VI î.Chr., poziţionate în bazinele marilor fluvii din lume sau în bazinele maritime. În lipsa izvoarelor iconografice (scrise, desenate, pictate) studierea construcţiilor rămâne singura dovadă certă a istoriei.
Epoca primitivă - caracterizată prin elemente contradictorii - acoperă o perioadă îndelungată de timp, despre care se cunoaşte extrem de puţin, dar se fac presupuneri „generoase", uneori chiar fanteziste. Aceasta a fost - teoretic - ordonată în două epoci, având ca şi criteriu de diviziune considerente tehnologice (respectiv materialul din care erau confecţionate uneltele, descoperite ulterior): epoca pietrei (împărţită, la rândul ei, în paleolitic şi neolitic) şi epoca metalelor (cu cele două perioade: bronz şi fier).
Din punctul de vedere al studiului acestei perioade sunt de reţinut două aspecte: unul este cel care vizează locuirea oamenilor în comunităţi mici, în adăposturi naturale - peşteri, sau construite - colibe, dispuse pe o suprafaţă restrânsă, criteriul unei astfel de grupări fiind posibilitatea asigurării securităţii. Cel de-al doilea aspect îl constituie prezenţa - mai mult decât incitantă pentru cei care le studiază - a spectaculoaselor monumente cunoscute sub denumirea generică de „megalitice". Cu toate că originea, rolul, modul de realizare şi semnificaţia lor rămân îngropate în negura timpului, presupunerile şi speculaţiile vehiculate merg de la ipoteza scopului lor religios până la cea a observatoarelor astronomice complicate, a rampelor de lansare pentru nave extraterestre, ceasuri solare etc. Fie că sunt menhire (pietre mari aşezate vertical, izolat sau în grup), dolmene (pietre mari aşezate trilitic) sau cromlehuri (incinte), construirea lor a presupus mijloace tehnice şi motivaţii sentimentale sau religioase greu de imaginat. Cel mai elocvent exemplu - şi cel mai cunoscut - este ansamblul de la Stonehenge (incintă neolitică - cromleh, Anglia) .
Este interesant de remarcat uluitoarea lor asemănare, din punct de vedere a alcătuirii acestora, indiferent de poziţia lor geografică. Aşezările edificate sunt bine structurate în jurul intersecţiei a două căi principale, având direcţiile N-S, E-V, iar zonele erau locuite având la bază ierarhizarea după poziţia socială a celor care le ocupau.
O altă caracteristică a tuturor acestor aşezări a fost aceea că ele nu s-au constituit ca şi simple aglomerări de elemente materiale ordonate după criterii exclusiv funcţionale, ci „însufleţite", cu o încărcătură filozofică, mistică şi religioasă extrem de bogată. Semnificaţiile spirituale erau mult mai importante decât construcţiile înseşi, existând o comuniune a materialului cu spiritualul, care se face simţită şi astăzi în preajma monumentelor din acea perioadă. Oraşul este un organism viu, nu o alcătuire arbitrală şi neutră.
- ORAŞUL ANTIC.
Avântul economic, dezvoltarea forţelor de producţie, apariţia meşteşugurilor au avut ca şi consecinţă diversificarea tipurilor de organizare a cadrului material. Oraşele capătă funcţiuni complexe: economice, meşteşugăreşti, administrative, religioase şi culturale.
Primele oraşe s-au dezvoltat în Mesopotamia, Egipt, Siria, Asia Mică, Asia Centrală, India şi China. În nordul şi verstul Europei civilizaţia urbană a apărut mai târziu, mai ales datorită expansiunii romane.
Polii de interes al lumii antice au rămas cele două lumi, cele două imperii: cel grecesc şi cel roman.
Grecia. Dacă până în secolul VI î.Chr. trăsătura caracterisitică pentru alcătuirea oraşelor a fost dominanta simbolistică, mistico-religioasă, începând cu secolele VI-V î.Chr. se cristalizează o ştiinţă a construcţiei oraşelor, în care un loc central va fi ocupat de Grecia antică. „Polis-ul" (oraşul grecesc) reprezintă un model de alcătuire raţională şi echilibrată, în care se îmbină armonios viaţa spirituală - foarte activiă - cu necesităţile impuse de igienă, apărare şi alte exigenţe funcţionale.
Spaţiul urban elen răspunde - poate - cel mai bine, în istoria urbanismului european, atributelor de spaţiu: funcţional şi frumos alcătuit, constituind „spaţiul ideal" (se şi face afirmaţia „o frumuseţe, o simetrie perfectă, ca şi în arta greacă). Despre cultura elenă Edouard Herriot spunea că „a dat spiritului echilibrul şi armonia unui templu", iar Octavian Paler - în lucrarea sa „Mitologii subiective" - afirmă că „drumurile Greciei nu sunt suficiente pentru a avea acces la spiritul ei".
Istoria Greciei antice cunoaşte o periodizare, cu trăsături specifice ale fiecărei etape reflectate şi în aspectul oraşelor.
2.1. Perioada homerică (arhaică) - numită astfel pentru că atunci au apărut epopeile
homerice, este cuprinsă între secolele XII-VIII (după unii VI) î.Chr. şi se caracterizează prin
apariţia polis-urilor (oraşe cetăţi), a vieţii comerciale, politice, culturale, precum şi a „acropolei"
(fiecare oraş avea acropolea sa; locul - un platou deasupra unei stânci, era socotit sacru, iniţial el
având funcţie de apărare şi pe care s-a construit un număr însemnat de temple. Spre acest loc se
ajungea printr-o frumoasă intrare triunfală, numită Propilee).
Dacă există elemente emblematice pentru Grecia antică, acestea sunt dăuă: coloala şi oraşul. Coloana este o regflectare a spiritului Greciei, oglindă a timpului. Oraşele Greciei antice prezintă două zone definitorii care cuprin două tipuri majore de preocupări: religioase - în partea cela mai înaltă a oraşului - Acropolea, cu zone care adăposteau templele, respectiv civile, cu zone delimitate în jurul agorei (element nou cu funcţii tipice unei pieţe publice) care, cu timpul, va polariza mai multe programe.
2.2. Perioada clasică este cuprinsă între secolele VI-V î.Chr., fiind marcată de o
impresionantă dezvoltare a arhitecturii şi sculpturii care fac paşi repezi spre perfecţionare.
Specifică este apariţia tramei stradale ortogonale (sistemul hipodamic, a cărui denumirea vine de
la numele arhitectului Hippodamos din Milet); se execută lucrări tehnico-edilitare: alimentarea
cu apă, evacuarea apelor uzate etc. Apar, tot acum, programe de arhitectură pentru clădiri publice
cu funcţii social-culturale: stadioane, gimnazii, clădiri comerciale care se integrează în oraş.
2.3. Perioada elenistică - cuprinsă între anii 323 - 31 î.Chr. - (precedată de cea elenă - secolul V î.Chr.) este numită fie „epoca de aur", fie „secolul lui Fidias", fie „secolul lui Pericle", datorită operelor de o imensă valoare artisitică create de genialul Fidias, sprijinit de conducătorul Atenei - Pericle. Etapa se caracterizează printr-o impresionantă activitate din domeniul construcţiei oraşelor, fiind încetinit ritmul construcţiilor religioase. Oraşul elenistic este un organism complex, răspunzând unor necesităţi practice, fundamentat ştiinţific şi raţional, influenţat de concepţiile filosofice şi politice privind relaţia dintre alcătuirea oraşului şi viaţa materială şi spirituală a grupului social - ca întreg şi a fiecărui locuitor - ca parte a acestui întreg.
De asemeni s-a accentuat preocuparea pentru spectacole - drame sau comedii, reprezentaţiile având loc în aer liber, în locuri special amenajate, numite amfiteatre, care foloseau pantele naturale ale terenului pe care s-au construit ca şi trepte pentru spectatori, având formă de semicerc. Un amfiteatru era astfel construit încât spectatorii din bănci, din ce în ce mai sus plasate, să poată vedea jocul actorilor de pe scenă. Spectacolul se desfăşura pe o suprafaţă plană, tot în formă de semicerc, numită scenă, dinaintea căreia era un loc mai adâncit numit orchestră. Arhitecţii au căutat - de cele mai multe ori - să construiească astfel de amfiteatre pe o pantă lină de deal, pe care o amenajau foarte meticulos. Cu toate acestea au fost ridicate amfiteatre şi pe câmpii, fără ajutorul povârnişurilor. Pentru spectacolele muzicale au fost amenajate teatre mai mici, numite odeoane, cu o acustică specială, majoritatea folosint ca material piatra calcaroasă.
Importanţa acestei perioade istorice constă nu numai în nivelul surprinzător de ridicat pentru mijloacele tehnice ale acelei perioade privind dotarea tehnico-edilitară (drumuri, alimentare cu apă, canalizare etc.) a polis-urilor greceşti cât, mai ales, prin modul cum au fost puse şi soluţionate practic problemele complexe pe plan urbanistic. Ştiinţa şi înţelepciunea acelui timp constituie un reper, un punct de referinţă - neperisabil - pentru azi.
Octavian Paler afirma: "Grecii i-au înfrânt pe romani prin rafinament, arta romană fiind doar epigonul celei greceşti".
Imperiul roman. Antichitatea romană a folosit în mod creator experienţa predecesorilor, aplicând în realizările urbanistice norme şi reguli valabile, din punct de vedere ştiinţific, şi în zilele noastre.
Elementul „cheie" pentru succesul multor încercări la care „s-au angajat" romanii au fost drumurile, cu care inginerii romani au împânzit întregul imperiu, în scopul administrării, exploatării şi menţinerii acestuia. Pe reţeaua de drumuri, poduri, căi de acces care legau aşezările romane s-a dezvoltat, mai târziu, cea mai mare parte a reţelei urbane contemporane.
Cele mai semnificative caracteristici ale oraşelor romane erau:
- apartenenţa lor la un sistem de localităţi distribuite în teritoriu, ierarhizate ca
importanţă şi dimensiune şi, de asemeni, diversificate ca funcţiuni prioritare:
- oraşe cu funcţiuni strategice: Lutectia - Parisiorum (Paris); Londinium(Londra); Vindobonai (Viena); o oraşe comerciale: Ostia, Salerno, Palmira;
- oraşe administrative: Roma; Atena; Efes;
- oraşe balneare şi de odihnă: pompei; Herculamun; Neapole;
- structura oraşelor se baza pe o reţea ortogonală de străzi care limitau cvartale
denumite „insulae", având ca axe ordonatoare „cardo maximus" pe direcţia N-S şi
„decumanus maximus" pe direcţia E-V, două artere perpendiculate deosebite de
celelalte străzi prin dimensiunile lor. La intersecţia acestora se afla piaţa sau forumul,
în care erau amplasate templul închinat zeului protector al oraşului, bazilica, construcţiile comerciale;
- dotarea tehnico-edilitară, atât la oraşe cât şi în teritoriul, corespunde unor utilizări
complexe. Drumurile realizate de inginerii romani uimesc şi azi prin rezistenţa lor. În
interiorul oraşelor, profilul transversal al străzilor prevede separarea circulaţiei
vehiculelor de circulaţia pietonală, prospectul atingând 20-30-35 m. Pe întinderea
întregului imperiu au fost construite poduri, tunele, apeducte (jgheaburi mari din
piatră, având lungimea de câţiva km., susţinute de stâlpi groşi, legaţi între ei cu
arcade), canalizări, cisterne (rezervoare de apă), instalaţii portuare. Igiena şi
salubrizarea în oraş erau asigurate printr-o reţea de canalizare care permitea
evacuarea apelor uzate, alimentarea cu apă făcându-se prin conducte care aduceau apa
- de multe ori - de la mare distanţă; - organizarea oraşelor s-a bazat - încă din perioada de constituire a statului - pe o serie
de regulamente care se refereau la:
♦ probleme de proprietate (limitări în interesul colectivităţii);
- clasificarea străzilor, indicându-se lăţimi minimale obligatorii (Via - pentru
vehicule, Iter - pentru pietoni, Actus - pentru animale); - norme privind distanţa dintre clădiri şi înălţimea la cornişă a acestora;
- instituirea serviciilor speciale cu probleme urbanistice şi de bună gospodărire;
- probleme speciale de igienă. La acest punct nu putem omite termele - ca şi
construcţii publice importante. Acestea formau ansambluri cuprinzând săli de
baie, biblioteci, săli de muzică, stadioane, galerii de tablouri, parcuri; ele erau şi
locuri de întâlnire a cetăţenilor care voiau să discute despre probleme publice sau
afaceri. Astfel s-au păstrat Termele lui Caracala - care adăpostesc astăzi
stagiunile de concerte de operă pe durata verii şi Termele lui Diocletian - azi
muzeu naţional de arheologie antică. Demne de menţional mai sunt - ca şi
elemente de arhitectură - circurile, stadioanele, teatrele romane, palatele şi
columnele (cele mai cunoascute fiind cea a lui Traian şi cea a lui Marc Aureliu).
3. ORAŞUL MEDIEVAL.
Perioada feudală a debutat printr-o acţiune distrcutivă. Pe de o parte năvălirile popoarelor migratoare, iar pe de alta răspîndirea creştinismului - dornic de la înlătura urmele „păgânismului" şi de a instaura o lume nouă - au avut ca urmare depopularea şi ruinarea centrelor urbane antice (Roma de la o populaţie de un milion ajunge, după anul 476, la 1000 de locuitori). Populaţia se reaşează în localităţi de tipuri noi având un rol prioritar de apărare, adevărate aşezări fortificate, amplasate pe terenuri greu accesibile şi cu o suprafaţă a incintei limitată.
Câteva dintre caracteristicile aşezărilor medievate se concretizează în:
- număr restrâns de locuitori (10.000 - 40.000 de locuitori)
- prezenţa unor ziduri înconjurătoare (fortificaţii)
- densitate mare a construcţiilor şi a populaţiei
- construcţii şi trasee ale străzilor adaptate configuraţiei terenului
♦ reţelele stradale inelar-radiale convergeau către piaţa centrală, în care erau
amplasate clădirile religioase - în general supradimensionate - şi cladirile publice (de exemplu
primările)
♦ lipsa preocupării privind confortul, igiena, salubritatea (inclusiv a locuinţelor) şi dotarea tehnico-edilitară
Secolele XI-XII marchează o revitalizare a vieţii urbane, mulţi locuitori revenind la vetrele aşezărilor antice, care se revigorează şi îşi recâştigă treptat influenţa în teritoriu.
Urbanismul medieval prezintă interes întrucât majoritatea centrelor urbane moderne păstrează nuclee pe baza cărora s-au dezvoltat, nuclee care prezintă importanţă istorică şi care trebuie protejate prin politici urbane speciale.
4. ORAŞUL ÎN RENAŞTERE.
Putem vorbi despre oraşul modern încă din secolele XV-XVI când afirmarea burgheziei, înflorirea comerţului, a producţiei de mărfuri, acumulările de capital crează condiţiile dezvoltării oraşelor. Oraşele Renaşterii s-au dezvoltat preponderent pe nucleele medievale, dar preocupările pentru o nouă calitate a vieţii urbane au determinat remodelarea vechilor centre prin: lărgirea străzilor, construirea de noi pieţe, preocuparea aparte pentru compoziţia volumetrică şi arhitecturală, prin rezolvarea echipărilor tehnico-edilitare.
Aceste premise au stimulat o nouă orientare ştiinţifică, filosofică, estetică: curentul numit Renaştere, care va avea o puternică înrâurire asupra artelor. Este zdruncinată autoritatea dogmelor religioase care furnizau explicaţii eronate asupra realităţii: oamenii Renaşterii vor să cunoască viaţa, sunt adepţii progresului tehnic care are la bază dezvoltarea ştiinţelor. Din dogmatică, aservită religiei, ştiinţa devine inductivă, pornind de la fapte şi experienţe concrete. Ştiinţele pozitive, bazate pe matematică, progresează rapid; noile descoperiri geografice lărgesc orizonturile, oferă noi perspective stimulând progresul societăţii sub toate aspectele ei. Piaţa mondială în Evul Mediu îşi mută polul de interes din Mediterana - controlată de turci - în Atlantic.
Progresele tehnice, totalitatea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, marile descoperiri geografice ale timpului îşi pun amprenta asupra operelor maeştrilor Renaşterii. Numeroşi artişti au fost ei înşişi oameni de ştiinţă, savanţi renumiţi, literaţi, filosofi şi tehnicieni. Cunoscători ai artei antice greceşti şi romane (prin aprofundarea rezultatelor cercetărilor arheologice şi cunoaşterea documentelor antice), ei au creat o artă nouă. Mulţi arhitecţi, pictori şi sculptori au fost cunoscuţi sub numele lor mic: Raffael (Sanzio), Michelangelo (Buonarotti), Leonardo (Da Vinci), Tizian (Vecellio).
Părintele Renaşterii este considerat arhitectul Brunelleschi, cel care a conceput cupola în opt ape a bisericii Santa Maria del Fiore (Domul din Florenţa), primul monument renascentist.
Un fapt demn de remarcat este cel prin care Renaşterea a promovat nu doar ctitorul (finanţatorul), ci şi artistul.
„Perspectiva" este cuvântul „cheie" al Renaşterii atât în artele plastice (exemplu constituindu-se fundalul cu perspectiva la un punct de fugă în lucrarea lui Leonardo Da Vinci „Cina cea de taină"), cât şi în urbanism (palatul Versailles din Franţa fiind un reprezentant de seamă al curentului în arhitectură).
Cîteva dintre ideile privind construcţia oraşelor sunt:
♦ stabilirea formei incintei conform exigenţelor impuse de tehnicile de apărare
- castelele burghezilot (din a căror construcţie au fost eliminate fortificaţiile) au fost
integrate în urbanistica nouă, fiind vizibile numai din stradă, la care prezintă faţade atrăgătoare
cu numeroase şi mari deschideri, având câte 2-3 etaje - amplasarea construcţiilor în zone funcţionale
- ierarhizarea străzilor şi a pieţelor după destinaţia lor
- amplasarea în zone izolate a atelierelor producătoare de noxe
- prezenţa unei legături facile între zonele productive şi spaţiile comerciale
- promovarea construcţiei pe nivele diferite a căilor de circulaţie pentru vehicule şi
pentru pietoni - preocuparea pentru confortul edilitar şi igiena publică
Chiar dacă teoriile epocii au fost mai îndrăzneţe decât posibilităţile oferite de condiţiile sociale şi tehnice, gândirea urbanistică vizionară a contribuit, în mod cert, prin noile idei la evoluţia ştiinţei construcţiei oraşelor.
5. ORAŞUL EREI INDUSTRIALE (sec. XIX - XX)
Revoluţia industrială a determinat schinbări fundamentale în dezvoltarea centrelor urbane şi a declanşat criza pe care oraşul contemporan nu a reuşit să o depăşească. Din punct de vedrere cantitativ, revoluţia industrială este urmată de o creştere a presiunii demografice în oraşe, de o drenare a populaţiei satelor în folosul unei dezvoltări urbane fără precedent. Apariţia acestui fenomen şi amploarea lui sunt corelate cu ordinea şi nivelul industrializării ţărilor respective. Marea Britanie este cel dintăi teatru al acestei mişcări, simţită de la recensămintele din 1801- în Europa; îi urmează Franţa şi Germania, începând cu anii 183020.
Succint, factorii care au generat aceste mari schimbări au fost:
- dezvoltarea explozivă a manufacturilor şi industriilor amplasate în centrele urbane;
- creşterea numărului de locuitori prin atragerea populaţiei rurale pauperizate;
- apar probleme noi, fără precedent:
- necesitatea spaţiilor de cazare pentru o populaţie numeroasă
- asigurarea igienei publice: alimentare cu apă, canalizare, salubruizare
- necesitatea destinării unor edificii procesului educaţional: şcoli, activităţi
culturale etc.
□ punerea la dispoziţia populaţiei a spaţiilor instituţiilor şi altor mijloace de
petrecere a timpului liber.
Secolul XIX poate fi numit „secolul crizei oraşelor", iar studiul acestora îmbracă - în această perioadă - două aspecte foarte diferite.
Într-unul din cazuri, el este descriptiv; faptele sunt observate cu dataşare şi se încearcă ordonarea lor într-un mod cantitativ. Statistica este anexată sociologiei pe care de a se naşte. Cercetătorii în domeniu caută să înţeleagă mai cu seamă fenomenul urbanificării şi să-l plaseze într-o reţea de cauze şi efecte; ei se mai străduiesc şi să risipească un număr de prejudecăţi care, în ciuda eforturilor lor, vor persista până în zilele noastre şi care privesc mai ales incidenţele vieţii urbane asupra dezvoltării fizice, nivelului mental şi moralităţii locuitorilor.
În celălalt caz, avem de-a face cu o polemică care - la rândul ei - este purtată de două grupări cu orientări diferite. O grupare este animată de sentimente umanitare, fiind formată din funcţionari municipali, oameni ai Bisericii, mai ales medici şi igienişti, care denunţă - bazându-se pe fapte şi cifre - starea de decădere fizică şi morală în care trăieşte proletariatul urban. Seriile de articole publicate în ziare şi reviste, mai ales în Anglia unde situaţia era acută, au stat la baza numirii celebrelor Comisii regale de anchetă asupra igienei, ale căror lucrări, publicate sub formă de Rapoarte către Parlament, au furnizat o seamă de informaţii extrem de utile (preţioase) despre marile oraşe ale epocii şi au contribuit la crearea legislaţiei engleze a muncii şi handicapului. Cea de-a doua grupare este constituită din gânditori politici care furnizează adesea informaţii de o remarcabilă amploare şi precizie. Fr. Engels, mai ales, poate fi considerat ca unul dintre fondatorii sociologiei urbane. În lucrarea sa „Situaţia clasei muncitoare din Anglia" (apărută la Leipzig, în 1845), în cadrul anchetelor prezentate, el foloseşte sistematic şi ştiinţific toate mărturiile disponibile: rapoarte ale poliţiei, articole de jurnal, lucrări savante, precum şi rapoartele Comisiilor regale. Sunt făcute publice astfel igiena fizică deplorabilă întâlnită în marile oraşe industriale, habitatul muncitoresc insalubru - comparat adeseori cu o vizuină, distanţele epuizante care despart locuinţa de locul de muncă, drumurile fetide şi lipsa grădinilor publice din cartierele populare, la toate acestea adăugându-se igiena morală precară.
Probleme majore ridică trasportul urban, care trebuie nu numai să se dezvolte, dar să fie şi accesibil ca preţ (ieftin). Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, în marile oraşe ale lumii apar trenul cu aburi, tramvaiul electri, omnibuzele. Aceste mijloace au permis populaţiei să descongestioneze centrele urbane prin stabilirea domiciliului în zone suburbane.
Începutul secolului XX aduce schimbări majore în domeniul transportului: la Londra -spre exemplu - în 1907 au fost electrificate liniile de metrou; au apărut trenuri electrice de suprafaţă, s-a lărgit reţeaua liniilor de tramvai astfel încât (între 1890 şi 1939) aproape toate marile zone urbane au suferit procese de modificare a zonării populaţiei, respectiv a migrării acesteia spre zonele periurbane, care s-a dezvoltat într-un ritm accelerat, dar în mod haotic, necontrolat.
Arhitecţii secolului XIX nu şi-au asumat dezvoltarea tehnologică datorită incapacităţii şi refuzului lor de a asimila noile cunoştinţe teoretice în domeniul structural. Cei care vor produce schimbări fundamentale în activităţile de proiectare, construcţie, morfologie arhitecturală, folosint „noutatea" care era betonul armat sunt arhitecţii Mişcării moderne. La începutul secolului XX, materialul care face posibilă şi determină apariţia noilor forme structurale (grinzi, arce, cochilii, membrane etc.) este betonul armat, folosit pentru prima dată corect în 1861 de către Francois Coignet.
În această perioadă este postulată „lizibilitatea structurală ca un atribut al expresivităţii
arhitecturale".........
O astfel de situaţie a impus luarea unor măsuri de natură administrativă, socială şi urbanistică. Măsuri administrative
- au fost emise legi de sistematizare urbană (în anul 1909 apare prima Lege a
sistematizării urbane, în Anglia); - s-au constituit comisii de analiză şi prognoză (1947 - Comisia Barlow, Anglia);
- s-au înfiinţat organisme guvernamentale: comisii de planificare urbană, ministere şi
departamente ale sistematizării urbane şi teritoriale, ale mediului etc.
Măsuri de natură socială
- au apărut mişcări sociale pentru reforma sanitară şi urbană;
- s-au constituit societăţi în vederea promovării comunităţilor industriale complet
sistematizate, complet şi complex construite şi dotate.
Măsuri arhitectural-urbanistice
- urbanistul englez Ebenzer Howard elaborează celebrul proiect al „oraşului -grădină",
care a influenţat mulr gândirea urbanistică contemporană. Faimosul model era
prevăzut pentru o populaţie limitată la 30.000 de locuitori, plus 2.000 de proprietari
agricoli, dorindu-şi să îmbine avantajele vieţii de oraş (locuri de muncă, afirmare
socială) cu binefacerile vieţii de la ţară: mediu sănătos, contact cu natura etc.
eliminând dezavantajele ambelor feluri de viaţă. Acest tip de oraşe (izolate, prin
definiţie, unele de altele prin centuri verzi) puteau fi - eventual -grupate la periferia
unui oraş central (aflat la o distanţă cuprinsă între 5 şi 32 de km.), a cărui populaţie nu
ar fi trebuit să depăşească 58.000 de locuitori23.
Se constituie Congresele Internaţionale de Arhitectură Modernă (CIAM).
În anul 1933, CIAM a adoptat un document redactat de arhitectul francez Le Corbusier, având ca temă oraşul funcţional (La Ville Radieuse) şi rămas cunoscut în continuare sub denumirea „Carta de la Atena", document de referinţă pentru urbanismul modern. El reprezintă prima încercare de fundamentare a unor principii universale privind sistematizarea oraşelor.
Câteva dintre propunerile din Cartă au fost cele legate de:
- împărţirea oraşului în zone funcţionale, izolate prin ample spaţii verzi;
- rezolvarea problemei locuinţei prin blocuri înalte, amplasate în mijlocul unor spaţii
verzi, cu multe apartamente, care să asigure o mare densitate;
- desfiinţarea străzilor „coridor" prin interzicerea construirii de clădiri de-a lungul
arterelor de circulaţie; - separarea strictă a căilor de circulaţie şi diferenţierea lor pe categorii: circulaţie
pietonală, de automobile, căi pentru traficul intens etc.
- amenajarea unei ample reţele de spaţi verzi pentru recreere şi sport; integrarea pădurii în
oraş; apărarea naturii şi a peisajului etc. - salvarea patrimoniului arhitectural.
Fără a fi utopice, ideile promovate de Cartă nu au putut, evident, răspunde la toate problemele apărute în marile centre urbane. Principiile generoase ale documentului au constituit însă instrumente importante şi eficiente pentru oraşele reconstruite şi construite după cel de-al doilea război mondial. Deceniile VII şi VIII ale secolului trecut au marcat acutizarea crizei oraşelor, situaţie care a impus noi măsuri, noi idei, noi remodelări.
Continuitatea - trăsătură fundamentală a evoluţiei aşezărilor umane - a atras după sine, fireşte, coexistenţa vechiului cu noul care, la rându-i, a constituit o problemă grea şi delicată în procesul de dirijare a dezvoltării cadrului material; grea şi delicată pentru că este dificl de rezolvat contradictorialitatea dintre forma fenomenului urban (cadrul material constituit şi rezistent fizic) şi conţinutul acestuia (viaţa pe care o adăposteşte), caracterizat printr-o evoluţie dinamică.