Dintotdeauna, societatea umană s-a confruntat cu o multitudine de probleme dintre care se detaşează ca importanţă cea a aşezărilor umane, urmare a exploziei demografice de-a lungul timpului, pe de o parte, şi exploziei urbane, a apariţiei şi proliferării marilor aglomeraţii urbane, a exodului populaţiei rurale către oraş, pe de altă parte. Evoluţia societaţii omeneşti a demonstrat ca oraşul şi amenajările sale urbanistice joacă un rol deosebit în modificarea instrumentelor economice şi socio-culturale ale diferitelor teritorii, acţionând favorabil asupra dezvoltării acestora. Aşadar, problema fundamentală a tuturor stadiilor de evoluţie a societăţii a fost şi continuă să fie problema aşezărilor umane, produs şi totodată efect al structurilor sociale şi al raporturilor cu cadrul natural de viaţă.
Primul tip de aşezare umană l-a constituit satul, realizat ca urmare a primei mari diviziuni a muncii sociale, desprinderea agriculturii din sfera păstoritului, dând astfel omului posibilitatea de a se emancipa de constrângerile cadrului natural. Acest tip de aşezare se caracterizează printr-un număr relativ limitat de locuitori, suprafaţă redusă şi ocuparea extensivă a acesteia, înzestrarea restrânsă cu dotări de interes colectiv. Încă din fazele primare, satele au păstrat un anume conservatorism în privinţa dimensiunilor şi a numărului de locuitori. Eventualele creşteri demografice care depăşeau nevoia de forţă de muncă a satului erau rezolvate prin migrarea populaţiei în teritoriul înconjurator, generând noi formaţiuni de acelaşi tip, fapt ce a determinat o dispersie de localităţi rurale de mici dimensiuni. În timp, acestea au stabilit legături, s-au dezvoltat şi şi-au diversificat sistemul de organizare, devenind nucleele viitoarelor oraşe. Astfel, oraşul a preluat rolul de conducător în reţeaua rurală iniţială, transformându-se într-un centru polarizator de capacităţi şi interese, în dauna satului care, fiindu-i subordonat din punct de vedere economic, rămâne în urma acestuia în ceea ce priveşte dezvoltarea socială, economică şi culturală.
Spaţiul urban reprezintă o realitate care s-a aflat în mijlocul preocupărilor geografilor înca din sec. al XIX-lea, iar explozia urbană din ultimele decenii a amplificat tot mai mult aceste orientări. V. Mihăilescu (1928) consideră oraşul „...o forma de organizare a spaţiului geografic în vederea concentrării, prefacerii şi redistribuirii bogăţiilor şi a energiilor sociale...". Alte definiţii conturează aglomerarea urbană ca un spaţiu caracterizat prin concentrarea populaţiei rezidente, preponderenţa activităţilor industriale, dar şi prezenţa activităţilor comerciale şi de servicii. Astfel, oraşul este privit ca un „organism teritorial bine populat, cu un înalt grad de concentrare, producţie şi organizare socială, culturală, format în anumite condiţii de spaţiu si timp". Varietatea definiţiilor demonstrează faptul că fenomenul urban se află într-o continuă dinamică deşi limitele acestuia se manifestă atât în alegerea reperelor geografice datorate aglomerărilor, cât şi în pragurile demografice care delimitează oraşele. Din analiza punctelor de vedere cu privire la definirea oraşului se desprind câteva elemente comune58: tendinţa de a opune conceptul de oraş celui de sat; concentrarea semnificativă a populaţiei şi locuinţelor predominant colective şi mai puţin individuale; existenţa unui număr minim de locuitori sub care gruparea social-economică îşi pierde caracterul urban; un mod de viaţă specific sub aspectul muncii, şederii, deservirii, echipării tehnice şi recreerii; preponderenţa activităţilor economice neagricole (industrie, comerţ, servicii, adnministraţie etc.).
Deşi la prima vedere conceptul de oraş (centru urban) pare extrem de clar, în realitate există o serie de elemente ce trebuie luate în considerare. Definirea oraşului diferă de la ţară la ţară în funcţie de criterii diferite: numărul locuitorilor; dotarea cu echipament tehnico-edilitar, considerându-se aşezare urbană acea localitate care dispune de o dotare corespunzătoare privind confortul şi igiena locuitorilor: alimentare cu apa şi canalizare, alimentare cu energie electrică, telefonie, străzi etc.; dotările social-culturale care trebuie să asigure satisfacerea intereselor publice de odihna şi recreere; importanţa în teritoriu; criterii administrative.
Cu toate că la nivel internaţional demersul de stabilire a unor criterii de clasificare a aşezărilor omeneşti este extrem de dificil se conturează totuşi câteva criterii general valabile: criteriul numeric are în vedere mărimea demografică a centrelor (de exemplu de la 250 locuitori în Danemarca, 300 în Islanda, 1.000 în Canada, 2.500 în SUA la 10.000 de locuitori în Spania, Elveţia şi până la 20.000 în Olanda); criteriul numeric asociat cu nivelul de dotare edilitar-gospodărească sau cu criteriul administrativ; criterii hotărâte de guvern în cazul unor ţări ca România, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Suedia, Japonia, etc. Unde oraşele sunt decretate prin acte normative ce au la bază cerinţe legate de poziţia geografică favorabilă, dimensiunea demografică, potenţialul economic diversificat, structura urbanistică, organizarea intravilanului, gradul de dezvoltare a serviciilor.
În concluzie, se poate observa că încercările de definire a oraşului se fundamentează pe două criterii principale: o dimensiune minimă critică, cel mai adesea legată de un prag necesar al cererii pentru a furniza o serie de servicii urbane şi legat de aceasta, un anumit nivel al densităţii populaţiei, precum şi prezenţa unor dotări tehnico-edilitare care să satisfacă cerinţele locuitorilor.
Astfel, în concepţia clasică, oraşele pot fi definite în termenii raportului dintre inputurile (resursele) de natura non-funciară şi inputurile funciare, de teren, raport ce este mult mai ridicat în oraşe decât în spaţiile care le înconjoară. Cele mai multe definiţii ale centrelor urbane se concentrează asupra problemei determinării limitelor exterioare ale acestora. În realitate, localităţile urbane se diferenţiază de cele rurale nu numai prin aspectele cantitative relevate, ci şi prin aspecte calitative legate de specificul şi calitatea serviciilor de care beneficiază populaţia localităţilor respective, precum şi de specificul şi calitatea ocupaţiilor populaţiei active, care generează diversificarea categoriilor de venituri şi cerere, ca şi de comportamente, cu toate implicaţiile ce decurg din aceasta şi având drept elemente de bază componenta teritorială (vatra sau perimetrul construibil) care desemnează linia de contur a zonei clădirilor de locuit şi o componentă social-economică definită de populaţie şi locurile de muncă încorporate organic în teritoriul oraşului. Astfel, sistemul unitar de funcţiuni urbane poate fi interpretat ca reprezentând oferta de servicii specifice care se adresează unei cereri ce înglobează masa consumatorilor acestor servicii61. Se poate afirma aşadar că există mari dificultăţi în realizarea unei omogenizări în ceea ce priveşte semnificaţia oraşelor, datorită diferenţelor notabile în nivelul de dezvoltare economico-socială a diverselor regiuni ale globului. Cu toate acestea, este recunoscut faptul că mediul urban trebuie să prezinte o serie de caracteristici, dintre care pot fi menţionate:
- • încadrarea populaţiei în ramuri economice şi sectoare de activitate neagricole, în care munca
se desfăşoară cu ocupare permanentă, fără întreruperi sezoniere şi cu un înalt nivel de
productivitate; - transferarea populaţiei ocupate, în ponderi tot mai mari, din sectorul producţiei nemijlocite
în sectorul serviciilor; - modificarea structurii vieţii sociale, a concepţiilor şi mentalităţilor indivizilor: interesul
crescând pentru cultura, ocuparea timpului liber etc; - intensificarea mobilităţii, creşterea contactelor sociale, amplificarea circulaţiei informaţiilor;
- împărţirea teritoriului în zone specializate din punct de vedere al profilului social şi
economic; - preocuparea deosebită pentru calitatea fondului construit şi pentru aspectul spaţiilor libere;
- prezenţa şi dezvoltarea unei reţele de comunicaţie cu mijloace perfecţionate de transport
pentru categorii de trafic diferenţiate; - dezvoltarea suprafeţelor spatiilor verzi şi a zonelor pentru sport şi recreere.
Există numeroase situaţii în care anumite amenajări ale teritoriului orăşenesc presupun ocuparea unor suprafeţe mari şi pot fi amplasate la distanţe apreciabile faţă de zonele de locuinte, cum ar fi: unităţi industriale producătoare de noxe, complexe agro-zootehnice, gospodărire comunală etc. În acest fel, se constituie zona periurbană sau preorăşenească ce alcătuieşte o parte complementară a organismului urban.