Concretizarile spatiale ale tendintelor inregistrate la nivelul ultimelor decenii vizeaza re-localizarea activităţilor economice - atât în interiorul oraşului sau al aglomerarii urbane, cât şi la scara regionala, nationala sau mondiala. Progresul tehnologic şi standardizarea au accelerat dezurbanizarea şi de-metropolizarea, atât a afacerilor cât şi a populaţiei, modificand strategiile firmelor şi organizarea productiei, facand posibile re-localizari spectaculoase.
Consecintele acestor strategii ale firmelor sunt de un dramatism fără precedent, neegalat nici de inceputurile revolutiei industriale sau de tragediile suferite de oraşele engleze (Manchester, Liverpool etc) în deceniul al optulea. Astfel, zone intregi din suburbii decad, apar "oraşe fantoma" care nu au nume, dar se nasc la un nod al autostrazilor sau pe un "culoar de dezvoltare" sau "oraşe de margine" în zonele aeroporturilor sau la limita zonelor portuare. Terenurile capata destinatii diferite de cele avute anterior, facand necesara racordarea la alte utilitati sau eliminarea unora existente iar expansiunea zonelor de locuit nu se mai realizeaza avand în vedere accesul facil către centrul oraşului sau locurile de munca, ci solicita accesul la "tezaur natural" - lacuri, paduri, pajisti. În contextul descris mai sus, cele mai importante procese ce privesc oraşele sunt demersurile realizate în politica urbana pentru satisfacerea asteptarilor propriilor locuitori.
Problemele cu care sunt astazi confruntate aglomerarile sunt caracterizata extrem de plastic de John Friedmann (cel care initiaza conceptul de "world city"), care afirma ca intre societatile regionale şi institutiile locale, pe de o parte, şi strategiile companiilor economice la nivel internaţional (global), pe de alta parte, se inregistreaza o adevarata "schizofrenie sociala" iar Manuel Castells afirma în lucrarea sa intitulata The Informational Society: Information Technology, Economic Restructuring and the Urban-Regional Process, aparuta la Oxford în 1989:"…cu cât economia devine mai interdependenta la scara globala, cu atât mai putin pot administratiile publice regionale şi locale, asa cum exista ele astazi, sa actioneze asupra mecanismelor de baza care conditioneaza existenta zilnica a locuitorilor lor. Structurile traditionale ale controlului politic şi social asupra dezvoltarii productiei şi distributiei au fost ruinate (subminate în caracterul lor) de logica fără de loc a unei economii internationalizate, consacrata de mijloacele ce asigura fluxurile de informatii intre actori puternici dincolo de sfera de influenta a reglementarilor nationale".
Luand în considerare aceste probleme şi contextul economic, social şi politic, specialistii, organismele locale şi nationale implicate în formularea politicii urbane incearca mecanismele cele mai suple şi operationale pentru consolidarea cooperarii la nivelul aglomerarii urbane. Primele incercari în acest sens au fost inregistrate în Franta prin instituirea Agentiilor de Urbanism ale Aglomeratiilor (AUA) şi în Olanda unde, în 1992, primaria din Amsterdam decide "auto-fragmentarea" acestuia în mai multe "entitati administrative" mai mici, pentru a incuraja comunitatile invecinate sa se asocieze fără teama hegemoniei oraşului de pe canale. În cazul Rotterdamului, aceeasi initiativa esueaza de doua ori, a doua oara în 1995, populatia refuzand sa valideze initiativa primariei.
Cu toate aceste preocupari, cadrul administrativ reprezinta numai o arie de actiune. Cele mai importante modalitati de implementare a noilor politici urbane sunt strategiile de dezvoltare urbana şi ansamblurile de politici publice aferente implementarii lor, pe de o parte, precum şi pareteneriatul intre "actori urbani" din cele mai variate categorii, pe de alta parte avand interese comune legate de infrastructurile de transport şi cele de furnizare a utilitatilor, organizarea serviciilor publice la scara aglomerarii, planificarea urbana, protejarea mediului natural şi a valorilor de patrimoniu construit, managementul funciar, valorificarea resurselor locale, fiscalitatea, calitatea spatiului urban (cu precadere a celui public), imaginea oraşului, atragerea firmelor "de marca", a "marilor evenimente" (olimpiade, expozitii mondiale) şi a unor lucrari de anvergura.
O alta tendinta inregistrata în ultimii ani este reprezentata de creşterea rolului suburbiilor în dinamica teritoriala urbana. În ceea ce priveşte conceptul de suburbie, acesta este reflectat în literatura de specialitate drept "o inventie a clasei mijlocii" ce intruchipeaza idealul vietii de familie. Unitatea de baza a formei suburbane este locuinta, casa sau gospodaria, putand fi complet detasata (SUA) sau semi-detasata (Marea Britanie). Contrastul dintre suburbii, oraşe şi zone rurale a dat nastere unor critici vehemente din partea expertilor, cum ar fi de pilda o serie de arhitecti şi edili, care au ajuns sa afirme în anul 1981 ca termenul de suburbie reprezinta un cuvant „murdar". Suburbiile au fost apreciate ca fiind „monotone, fără personalitate, fără caracter, de nedistins una de alta, plictisitoare pana la infinit". Inca din 1876, un observator al fenomenului îşi exprima „ura sa neprefacuta" pentru suburbiile Londrei pe care le vedea „ca pe ceva care nu are nici avantajele unui oraş nici libertatea de la tara, dar care reuseste sa combine dezavantajele celor doua".
Cu toate acestea, au existat şi opinii favorabile în ceea ce priveşte latura pozitiva a suburbiilor. În 1864, vorbind despre arhitectura suburbana, Cesar Daly dezvaluie „spiritul şi caracterul civilizaţiei moderne al acesteia". Aceasta fascinatie pentru suburbii pare sa fie impartasita astazi de milioane de locuitori. Exista în mod cert, „un conflict al valorilor" intre cei care aleg sa traiasca în suburbii şi acei profesionisti ai spatiului urban care ii critica.
Ca un raspuns la creşterea continua a suburbiilor, au fost adoptate o serie de initiative în scopul de a introduce un anumit grad de control asupra acestui proces. Ceea ce este comun acestor masuri şi propuneri, indiferent de originea şi orientarea lor, este nuanta lor anti-urbana. O dezbatere anti-urbana s-a dezvoltat în acest sens în Rusia, dupa Marea Revolutie Socialista din Octombrie. Cu acest prilej, a fost argumentat faptul ca oraşele mari şi moderne erau produsul capitalismului şi nu aveau loc în utopia comunista, unde asemenea „acumulatori" de oameni şi avere erau excluse. Neincrederea în marile oraşe a evoluat paralel cu neincrederea în populatia rurala, considerata ostila revolutiei şi ale carei modele de productie şi proprietate nu favorizau utopia colectiva. Aceste tendinte anti-urbaniste au condus la propunerea de „asanare" a marilor centre de afaceri şi la conturarea preferintei pentru oraşe mici locuite de muncitori.
Preocuparile specialistilor în vederea unei mai bune organizari a spatiului au evoluat de-a lungul timpului, curentul major al ultimelor decenii fiind reprezentat de dezvoltarea „oraşelor-gradina" ca premisa a afirmarii şi dezvoltarii „noului urbanism". Modelul „oraşelor-gradina" a fost initiat de arhitectul Raymond Unwin care a introdus pricipiul designului sau în suburbia-gradina New Earswick, şi anume acela ca strada principala ar trebui sa fie în linie dreapta iar cele secundare sa se curbeze, creand astfel o senzatie de imprejmuire şi intimitate. Welwyn, al doilea „oraş-gradina" a fost fondat în 1920 şi proiectat de către Louis de Soisson.
Referitor la conceptul de „noul urbanism", acesta reprezinta o miscare din SUA care pune în discutie crearea de mici oraşe şi asezari. Aceasta propunere se bazeaza în principal pe revigorarea conceptelor de proiectare a oraşelor aparute la inceputul sec. XX, adaptate insa modelelor de viaţa contemporane. Potrivit unui studiu publicat în 1989 de New York Times, 34% din cei chestionati preferau sa traiasca într-un oraş de mici dimensiuni, 24% preferau o zona suburbana, 22% preferau fermele şi numai 20% şi-au exprimat dorinta de a locui într-un oraş mare. Astfel, se considera ca „noul urbanism" raspunde unor nevoi extrem de actuale. Un alt reprezentant marcant al „noului urbanism" este Peter Calthorpe, care aplica idei urbaniste la scara regionala iar Asociatia de Cercetare a Proiectarii Mediului l-a numit ca fiind „unul dintre cei 25 de inovatori pentru activitatea sa în redefinirea modelelor de dezvoltare urbana şi suburbana din SUA". Calthorpe defineste urbanismul prin „diversitate, scara pietonala, spatiu public şi structura de vecinatate" sustinand ca aceste principii ar trebui aplicate la toate nivelurile unei regiuni metropolitane. De altfel, el afirma în 1994 ca „...ar trebui sa existe margini bine delimitate, sistemul de circulatie ar trebui sa functioneze pentru pietoni (sprijinit de sisteme de tranzit regional), spatiul public ar trebui sa fie mai mult formativ decat rezidual, domeniile civice ar trebui sa formeze o ierarhie completa (centre culturale legate, districte comerciale şi vecinatati rezidentiale), iar populatia şi utilitatile ar trebui sa fie diverse (create de spatieri adecvate şi de un echilibru intre locurile de munca şi cele de locuit)".
Acest concept a inregistrat un succes de masa, fiind adoptat în multe planuri urbanistice. Cu toate acestea, exista şi opinii potrivit carora „noul urbanism" este , în esenta, antiurban, nereusind sa faca fata structurii moderne a vietii urbane.
Dupa cum s-a observat din cele prezentate, principalele caracteristici ale dezvoltarii urbane din secolul XX au fost reprezentate de afirmarea zonelor metropolitane şi extinderea suburbiilor. Cu timpul, declinul centrelor urbane a constituit o amenintare pentru utopiile urbaniste. O alta directie anti-urbana a fost retragerea treptata a clasei mijlocii din metropole la periferie. Contrar acestei suburbanizari, micile oraşe au fost recunoscute şi promovate drept caracteristici ale vietii colective, oferind alternativa micro-urbanismului.