Planurile de urbanism se bazează pe studiul şi punerea în evidenţă a resurselor umane şi urmăresc conturarea perspectivelor demografice, a numărului de locuitori în perspectivă, corelarea acestora cu posibilităţile oraşului şi a sistemului de localităţi de a le asigura cazarea, locurile de muncă şi serviciile solicitate.De aceea, în orice studiu se porneşte de la câteva date:
- cunoaşterea situaţiei de fapt;
- stabilirea posibilităţilor de dezvoltare prin dinamizarea forţelor proprii;
- evaluarea capacităţii de a răspunde eficient la impulsurile şi cerinţele de nivel
teritorial zonal şi naţional; - prognoza evoluţiei în perspectiva pe termen lung.
1. Evoluţia populaţiei urbane
Perioada contemporană se află sub presiunea unor importante schimbări calitative în toate compartimentrele vieţii sociale, cu consecinţe resimţite în întreaga structură a mediului uman. Creşterile cantitative adesea impresionante nu pot fi nici ele ignorate (numărul locuitorilor -element hotărâtor în aceste prefaceri - înregistrează creşteri uneori alarmante: populaţia lumii s-a dublat în repetate rânduri şi la intervale tot mai scurte; populaţia, nefiind repartizată uniform pe suprafaţa globului a determinat concentrarea ei în anumite zone). Fenomenele demografice de ordin cantitativ sunt însoţie de o creştere a ritmului de urbanizare pe plan mondial. Studiile au arătat că unei creşteri de 2% a întregii populaţii a globului îi corespunde o amplificare cu 4% a populaţiei urbane. Creşterea populaţiei urbane se bazează, cu precădere, pe sporul migrator, având drep consecinţă densificarea oraşelor existente, extinderea oraşelor în teritoriu, precum şi crearea de noi oraşe.
În România, din totalul populaţiei urbane 49,3% locuieşte în oraşe cu peste 100.000 de locuitori, 31,7% în oraşe cu un număr de locuitori cuprins între 20.000 şi 100.000 de locuitori şi 19% în oraşe mici având sub 20.000 de locuitori. Numărul locuitorilor din mediul urban a înregistrat în ultimele decenii un ritm de creştere mult mai mare în raport cu creşterea numărului total de locuitori. S-au produs de asemeni modificări privind numărul şi compoziţia populaţiei ţării prin creşterea semnificativă a populaţiei urbane şi scăderea corelată a populaţiei care trăieşte în mediul rural.
2. Consecinţele urbanizării în existenţa socială şi culturală a populaţiei
2.1. Dinamica economica şi socială
Procesul de urbanizare în România a fost îndirectă legătură cu procesul de industrializare, prin migrarea populaţiei dintre rural spre urban. Subaspectul dinamicii sociale el poate fi apreciat ca o restructurare socială ca urmare raportului în producţia de bunuri.
În conţinutul existenţei sociale a populaţiei se disting următoarele schimbări:
- pe plan economic - trecerea la munca retribuită;
- pe plan fizic - trecerea la un cadrul nou de viaţă, cu condiţii superioare de locuire, cu
facilităţile oferite de oraş cu vestimentaţia adecvată acestuia etc.; - pe plan erogonomic - prin exercitarea unor profesiuni şi ocupaţii noi, prin impunerea
unui alt ritm de utilizare a timpului şi o nouă organizare a acestuia; - pe plan familial - restrângerea familiei la una-două generaţii;
- pe plan social-cultural - prin adaptarea la formele exterioare ale culturii urbane şi
asimilarea unor noi forme de petrecere a timpului liber; are loc o delimitare, o renunţare la tradiţie şi adaptarea la condiiţile impuse de noul mod de viaţă, asimilarea culturii „urbane" şi participarea la evenimentele „mondene", în care se manifestă comportamentul „asimilat".
Experienţa a demonstrat că aceste mişcări au fost deseori provocatoare de convulsii atât în planul existenţei individuale (unii indivizi manifestând adevărate crize de inadaptare, rămânând astfel la marginea grupurilor sociale), cât şi în planul existenţei comunitare, prin formarea unei categorii neasimilate, neadaptate, adevărată perturbatoare a mecanismului vieţii urbane.
2.2. Modificarea cadrului urban
Din punct de vedere funcţional, şi structura oraşului a suferit modificări:
- funcţiunile social-economice au fost diversificate, mai ales prin introducerea unor
activităţi cu caracter industrial şi complementar; - funcţiunea de locuire a cunoscut o creştere accentuată - uneori dublată - la un nivel
calitativ superior mediei existente; - modificarea funcţiilor de servici;
- modificarea timpului structurii şi volumului circulaţiei, transportului şi
comunicaţiilor.
Din punct de vedere spaţial, de la dispersarea activităţilor s-a trecut la concentrarea lor; de asemene s-a procedat la construirea unor mari ansambluri de locuiţe colective, realizare industrializat, într-un interval de timp foarte scurt.
În ceea ce priveşte circulaţia şi transportul urban, şi acestea au suferit modificări importante, punându-se din ce în ce mai des şi mai acut problema legăturii dintre centrul urban şi zona periurbană. În ţara noastră, dezvoltarea urbană este negativ influenţată de persistenţa navetismului, fenomen - de altfel - contradictoriu prin efectele sale. Dincolo de o anumită limită, diferenţa dintre populaţia diurnă şi cea nocturnă a oraşelor determină dotarea suplimentară cu anumite servicii a centrului oraşului şi, mai ales, a reţelei de transport, precum şi a nucleelor de concentrare a navetiştilor: gări, autogări etc.
Datorită unei politici de industrializare forţată, prin investiţii foarte mari într-un timp relativ scurt, în dezvoltarea oraşelor s-au creat rupturi şi discontinuităţi structurale. Realizarea marilor ansambluri de locuit, cu tipuri de construcţii şi principii structurale şi compoziţionale asemănătoare, pe amplasamente perimetrale - deci dificil de pus în legătură elementele spaţiale şi volumetrice specifice fiecărui oraş - a anulat în bună măsură diferenţierea calitativă şi personalitatea centrelor urbane româneşti, negând specificul, tradiţia oraşelor existente.
3. Structura demografică şi social-economică a populaţiei
Caracteristicile structurii populaţiei indică sensul posibil al evoluţiei unei localităţi.
Prin structura populaţiei se înţelege gruparea populaţiei în raport cu o serie de criterii: social-economice, vârsta şi sexul, preocupările profesionale, veniturile, tipul de familie etc.
Toţi aceşti parametrii au un caracter statistic şi sunt obţinuţi fie prin recensăminte periodice, fie prin alte mijloace specifice şi sunt utilizaţi la întocmirea planurilor de urbanism ale localităţilor sau a studiilor şi planurilor de modelare la nivel macroteritorial, având ca obiectiv punerea în evidenţă a resurselor umane, conturarea perspectivelor demografice, corelarea acestora cu prevederile de dezvoltare social-economică a oraşelor şi a sistemului general de localităţi.
4. Numărul de locuitori şi mişcarea populaţiei
Numărul de locuitori este caracterizat printr-o serie de evenimente demografice -natalitate, fertilitate, mortalitate etc. - într-un anumit interval de timp semnificativ (10-20 de ani) şi oferă specialiştilor informaţii privind tendinţele generale ale mişcării populaţiei în perspectivă. Prin acest mod se poate prognoza tipul de dezvoltare a localităţii şi gradul ei de atractivitate.
Ansamblul de fenomene care determină evoluţia numerică a populaţiei este cunoscut sub denumirea de mişcare a populaţiei. Ritmul de creştere (evoluţia numerică a populaţiei într-o anumită etapă) este rezultatul a două tipuri de factori:
1) mişcarea naturală, care poate fi în exedent sau în deficit. Ea presupune două
elemente:
- naşterile - care pot fi prognozate prin aplicarea unor coeficienţi privind fertilitatea şi,
statistic, prin numărul noilor născuţi; - decesele - care se pot determina prin aplicarea coeficienţilor de mortalitate sau
supravieţuire pe vârste şi sexe (numărul lor este, în genenral, constant)
Diferenţa dintre numărul naşterilor şi cel al deceselor indică mişcarea (sau creşterea) naturală a populaţiei.
2) mişcarea migratorie, care rezultă din insuficienţa forţei de muncă locale sau zonale,
respectiv prin atragerea unei populaţii - din diferite motive - interesate să se stabilească
în oraş.
Migraţia sau creşterea mecanică a populaţiei poate determina oscilaţii mari ale numărului de locuitori ai unui oraş sau ai unei zone. Cea mai caracteristică mişcare de acest tip este cea din mediul rural către cel urban şi dinspre oraşele mici către oraşele mari şi foarte mari.
5. Mobilitatea populaţiei
Mobilitatea populaţiei se referă la o complexitate teritorială: migraţia, navetismul sau deplasările populaţiei, dar şi mobilitatea pe plan socio-profesional (mişcările survenite prin schimbarea profesiei, prin trecerea dintr-o categorie socială în alta). În definirea mobilităţii sociale sunt incluse mişcările realizate într-o diversitate de variabile care definesc poziţia persoanei în societate: gradul de educaţie şi instrucţie şcolară, sexul, starea civilă, locul de rezidenţă etc.
Mobilitatea teritorială cuprinde totalitatea deplasărilor populaţiei şi a forţei de muncă în teritoriu, de la o localitate la alta, cu sau fără schimbarea domiciliului stabil. Mobilitatea poate fi: definitivă, flotantă sau zilnică (navetism).
Mobilitatea definitivă se referă la migrarea unor persoane dintr-o localitate rurală într-una urbană sau dintr-o localitate urbană în altă localitate urbană sau rurală.
Mobilitatea flotantă este constituită, în principal, din deplasări ale populaţiei pentru intervale de timp diferite ca durată, în vederea: efectuării de tratamente medicale, urmarea unei forme de învăţământ, aprovizionarea sau desfacerea de produse agro-industriale, deplasărilor în interes de serviciu, turistice, vizitării rudelor etc.
Mobilitatea zilnică defineşte deplasarea cotidiană sau la intervale de timp mici (două până la şase zile) a forţei de muncă între localitatea de domiciliu şi locul de muncă. Acest tip de deplasare este urmărit cu atenţie atât pentru implicaţiile sale socio-profesionale, cât şi pentru rezolvarea amenajărilor şi dotărilor necesare.
6 Soluţionarea problemelor ridicate de trafic
Deplasările zilnice presupun accesul în timp util şi în condiţii confortabile la zonele de interes aflate în localitate. Transportul se poate realiza cu ajutorul diferitelor mijloace, pe căi rutiere sau căi ferate. De corecta şi eficienta adaptare - prin proiectare şi execuţie - a acestor căi depinde flexibilitatea şi facilitatea deplasărilor.
Pentru evitarea unui consum exagerat de timp şi pentru a asigura eficienţa deplasării se urmăreşte asigurarea izocronelor (limitele în care timpul de transport de la domiciliu la locul de muncă se înscrie în intervalul de valori 30-45 min).
Câteva dintre condiţiile realizării unei deplasări optime sunt:
- modernizarea căilor de circulaţie;
- asigurarea calităţii infrastructurii;
- folosirea mijloacelor de transport de mare viteză, care să ofere şi un înalt grad de
confort; - corelarea reţelelor de transport intraurban cu cele interurbane.
Analiza acestor date şi condiţii conduce la rezultate care evidenţiază posibilitatea apariţiei a două situaţii:
- una favorabilă în ceea ce priveşte izocronele, confortul şi securitatea deplasărilor, ceea ce
conduce la acceptarea menţinerii navetismului, întrucât se poate desfăşura în condiţii
avantajoase; - o alta, nefavorabilă în ceea ce priveşte izocronele şi calitatea transportului, studiul
sugerând nevoia cazării activilor29 în localitatea de bază şi impunând, în această
conjunctură, construirea de locuinţe şi dotări specifice.
Deplasările cu caracter săptămânal au fost luate mai puţin în calcul până acum, dar chestiunea lor a devenit din ce în ce mai generatoare de „presiuni" în ceea ce priveşte soluţionarea, faptt determinat de creşterea bugetului de timp liber, în special la sfârşitul săptămânii. Caracteristica acestui tip de deplasare este supraaglomerarea - uneori până la apariţia „gâtuirilor"- pe căile rutiere care leagă oraşul de zonele de agrement. Rezolverea problemei trebuie să se coreleze cu soluţiile propuse la nivel micro şi macroteritorial.