Cunoaşterea numărului locuitorilor unui oraş nu are relevanţă doar din punct de vedere statistic, ci constituie o sursă preţioasă de informaţii în ceea ce priveşte prezenţa anumitor trăsături tipologice.Pot fi apreciate ca:
Oraşe mici - cele care au sub 20.000 de locuitori
Oraşe mijlocii - cele care au mai mult de 20.000 de locuitori
Oraşe mari - cele care au peste 100.000 de locuitori
Oraşe foarte mari - cele cu peste 500.000 de locuitori
Oraşe plurimilionare - care au peste 2.500.000 de locuitori
Conurbaţii30 - aşezări cu peste 12.500.000 de locuitori şi care sunt, de fapt, regiuni urbane, sisteme create în teritoriu şi care au funcţiuni complexe.
Megapolisuri - concentrări suprametropolitane, cu o populaţie mai mare de 4.000.000 de locuitori. Există 19 asemenea tipuri de aşezări, dintre care: New-York (11.560.000), Tokio (11.350.000), Rhein-Ruhr (10.400.000), Buenos Aires (9.000.000), Paris (8.200.000), Londra (7.700.000), Moscova (7.000.000 ), Shanghai (6.900.000) etc.
În ceea ce priveşte ţara noastră, procesul de urbanizare s-a înscris în tendinţele generale ale urbanizării pe plan mondial, dar condiţiile istorice, alături de cadrul natural geografic i-au conferit trăsături proprii. Perioada de „planificare", de modelare dirijată - adesea incompetentă şi iresponsabilă - a generat situaţii care trebuie reanalizate, corectate, readuse pe direcţiile evolutive normale.
În domeniul celor care concep structurile şi al celor care cercetează fenomenele din construcţii şi arhitectură este uşor sesizabilă orientarea către direcţii noi - precum cele din „design-ul conceptual" sau „proiectării holistice", care presupun o abordare şi o viziune globală asupra obiectului arhitectural.
Dacă până în „Secolul luminilor" creaţia arhitecturală gravita în jurul corelării structurilor cu cerinţele momentului istoric şi cu cele ale ale culturii constructive ale acestuia, actualmente chestiunea s-a complicat, şi-a diversificat şi multiplicat cerinţele (parametrii), datorită rafinării standardelor de confort fizic şi spiritual prin modificarea relaţiei dintre formă, materie, energie, semnificaţii, utilitate etc., fapt care determină orientarea creaţiei arhitecturale către un mod de gândire şi abordare de tip nou, integraţionist. Apare o epistemologie a dezvoltării durabile se impune un alt mod de gândire relaţională. „Conceptorii" de azi - arhitecţi, ingineri şi alţi specialişti, din cvasitotalitatea domeniilor existenţiale - încearcă, precum coechipierii, să-şi apropie modelele de gândire, surmontând barierele de ordin profesional, intelectual, afectiv, căutând să instituie şi să afirme soluţii benefice, eficiente pentru mediul construit, în perspectiva integrării domeniilor de cercetare şi proiectare din domeniul construcţiilor, arhitecturii şi urbanismului într-o concepţie de dezvoltare durabilă33.
1 Tipologia oraşelor româneşti
În ceea ce priveşte tipologia localităţilor urbane din ţara noastră, se acceptă următoarea clasificare:
1) În funcţie de mărime, există oraşe
- foarte mari, cu peste 500.000 de locuitori,
- mari, având între 100.000 şi 500.000 de locuitori,
- mijlocii, având între 20.000 şi 100.000 de locuitori,
- mici, având un număr mai mic de 20.000 de locuitori.
2)În funcţie de rolul în teritoriu, de funcţiunile social-culturale şi de modul de asigurare al serviciilor pentru populaţia din zona de influenţă avem de a face cu:
- Oraşe de categoria I - oraşe mari, cu funcţiuni complexe, centre de importanţă republicană,
având arii largi de influenţă (de ex. Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Craiova, Constanţa,
Braşov, Galaţi); - Oraşe de categoria a II-a - oraşe mari, cu funcţiuni complexe, centre economice şi social -
.culturale importante, cu arie de influenţă mai mare decât suprafaţa unui judeţ ( de ex.
Ploieşti, Oradea, Sibiu); - Oraşe de categoria a III-a - oraşe cu funcţiuni economice şi social-culturale de importanţă
judeţeană (Alba-Iulia, Vaslui, Sf.Gheorghe, Rm.-Vâlcea); - Oraşe de categoria a IV-a - oraşe - centre industriale (Hunedoara, Oneşti, Călăraşi);
- Oraşe de categoria a V-a - oraşe cu activităţi economice şi rol de servire social-culturală de
importanţă locală (Babadag, Lugoj, Năsăud); - Oraşe de categoria a VI-a - oraşe - staţiuni balneo - climaterice şi turistice ( Sinaia, Buşteni,
Călimăneşti, Eforie).
2 Locuirea urbană
Problemele locuinţei nu mai au un caracter funcţional şi utilitar, ci un pronunţat caracter social şi politic. În perioada contemporană concentrarea populaţiei în oraşe obligă la instituirea unor norme obligatorii privind igiena, funcţionalitatea şi prescripţiile siguranţei construcţiilor. Aceste condiţii fac imposibilă rezolvarea problemei locuinţei de către indivizi şi familii, de către fiecare generaţie în parte. Conlucrarea dintre indivizi, la care se adaugă intervenţia forţei publice, devine singurul mijloc prin care se pot găsi soluţii dacă nu perfect acceptabile, cel puţin operaţionale - întrevăzute ca posibile - pentru o problemă atât de dificilă şi, mai mult, în curs de amplificare (datorită ritmului rapid al urbanizării). Totodată, se pune tot mai acut problema găsirii raportului optim dintre proprietatea individuală (privată) şi cea publică, întrucât "existenţa spaţiului public este condiţionată de existenţa, integritatea şi stabilitatea spaţiului privat. Trebuie să ai spaţiul - insulă al propriei tale locuiri, pentru a putea fi mai întâi un bun vecin şi, abia mai apoi, un bun cetăţean; invers: nu te poţi învecina cu cel al cărui teritoriu locuital se suprapune peste al tău. Inexistenţa teritoriului - insulă al locuirii sau invadarea sistematică a integrităţii, adică a intimităţii acestuia, produc, pe cale de consecinţă, distorsiuni în relaţia public - privat: nici spaţiul privat nu mai este prezent decât ca deziderat, nici cel public nu mai apare decât în ipostaze caricaturale".
Găsirea unor rezolvări ale habitatului constituie una dintre "pietrele de încercare" pentru fiecare administraţie naţională, dar dimensiunile procesului de urbanizare contemporană au ridicat şi ridică probleme majore, ce depăşesc graniţele preocupărilor de grup şi capătă caracter global.
În cadrul lucrărilor Seminarului ONU referitor la problemele habitatului, desfăşurat la Bucureşti în anul 1971 s-a menţionat că arhitecţii şi urbaniştii trebuie să revizuiască obiectiv şi sistematic ansamblul de noţiuni referitoare la urbanism şi locuire şi să contribuie hotărâtor la conceperea modelelor şi compoziţia ansamblurilor incluzând serviciile colective şi studiul cadrului de viaţă.
Nu se poate vorbi despre existenţa unui model unic pentru rezolvarea acestor probleme; totul este apreciat în funcţie de tradiţia istorică şi culturală, dezvoltarea social-economică a fiecărei ţări sau regiuni, de traiectoria exploziei demografice (care poate fi o curbă ascendentă, descendentă sau staţionară), de o serie de factori mai mult sau mai puţin controlabili, care -împreună - constituie specificul evoluţiei fiecărei ţări, zone sau localităţi în parte.
Au fost puse în evidenţă şi utilizate, ca şi metode de determinare a parametrilor de referinţă privind locuirea:
- Studii şi anchete sociologice al căror obiect îl constituie locuinţele şi ansamblurile de
locuit executate, încercând ca - pe baza stabilirii gradului de satisfacere a cerinţelor -
să se contureze, prin extrapolare, aspiraţiile populaţiei. - Întocmirea de proiecte cu caracter anticipativ, executate de profesionişti recunoscuţi,
privind rezolvarea locuinţelor şi ansamblurilor rezidenţiale pentru etapele viitoare. - Realizări - cu caracter experimental sau de unicat - prilejuită de anumite manifestări
(expoziţii universale, olimpiade etc.). - Realizarea unor ansambluri de locuit cu un standard de confort deosebit - în ţările
foarte dezvoltate - care pot servi ca modele pentru studii, analize etc.
Chiar dacă aceste studii nu pot epuiza problemele, se pot contura însă elementele care trebuie realizate pentru ca ansamblurile rezidenţiale - construite sau remodelate - să asigure un conform urban corespunzător, care în principiu să constea în:
H asigurarea pentru fiecare familie, a unei locuinţe în care fiecare membru să beneficieze de propria sa cameră, cu o arie locuibilă/locatar în conformitate cu cuantumul optim apreciat de studiile socio-medicale;
H diversificarea locuinţelor după mărime, organizare, dotare, combinaţii posibile, amplasament, respectând limitele impuse de nivelul veniturilor locuitorilor, nuanţate în funcţie de posibilităţile şi cerinţele diverselor categorii de familii;
H asigurarea unui plus de locuinţe, care permită permutări ale familiilor în funcţie de modificarea structurii veniturilor, ocupaţiei etc. şi flexibilizarea - în acelaşi scop - a rezolvărilor arhitectural-structurale;
H corelarea gradului de confort al locuinţei şi al ansamblului din care face parte (o vecinătate degradantă, necorespunzătoare scade calitatea celei mai bune clădiri de locuit);
H precizarea nivelului optim de densitate pe baza unor complexe studii multidisciplinare;
H completarea, amplificarea şi diversificarea reţelei de dotări social-culturale din cadrul ansamblurilor rezidenţiale;
H adaptarea fiecărei zone rezidenţiale la specificul arhitectural al oraşului.