Administrație publică

Preocupările şi reglementările din domeniul urbanismului datează din cele mai vechi timpuri. După cum am menţionat în partea destinată prezentării lumii antice, numeroase cerinţe au fost impuse activităţii de construcţie. „Regulamentul oraşului Pergam obliga, de exemplu, constructorii să respecte mai multe norme de igienă şi securitate; în caz de nerespectare a acestora, autorităţile municipale puteau interveni pentru a sancţiona ilegalităţile şi a lua, pe cheltuiala contravenientului, măsuri în vederea conformării construcţiilor cu regulile publice stabilite. În Roma antică se constată existenţa servituţilor de înălţime, de perspectivă, de aliniere, de distanţă între clădiri, de vedere şi de estetică". Până la mijlocul secolului al IX-lea, urbanismul şi domeniul juridicului nu s-au întâlnit decât punctual, în „zona" reglementărilor privind alinierea străzilor şi construcţiilor. Sporadicele reglementări apărute în privinţa spaţiului urban - apărute, uneori, ca şi adevărate constrângeri sociale, nu îndreptăţesc dreptul urbanismului de a guverna în domeniul amenjării teritoriului, respectiv urbanismului.

Normele juridice se definesc ca reprezentând acea categorie a normelor sociale, instituite sau sancţionate de stat, obligatoriu de respectat în raporturile subiectelor de drept, sub garanţia aplicării forţei de constrângere a statului în cazul nerespectării lor. Totodată trebuie să subliniem că exercitarea drepturilor subiective peste limitele legii sau în contradicţie cu scopurile acesteia reprezintă un abuz de drept sancţionat de lege. Legea recunoaşte exercitarea drepturilor subiective în scopul satisfacerii intereselor personale, materiale şi culturale în acord cu interesul general şi cu regulile de convieţuire socială³⁹.

Una dintre problemele pe care le ridică urbanismul este modul în care se pot compatibiliza principiile care guvernează cele două tipuri de proprietate: cea publică şi cea privată, deoarece în domeniul juridic al urbanismului, atunci când se urmăreşte realizarea proiectelor de urbanism ale colectivităţilor publice, se poate uşor aduce atingere drepturilor proprietarilor solurilor. Codul civil defineşte , la art.410, dreptul de proprietate: "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege". Dreptul de proprietate poate să se dovedească incompatibil cu obiectivele de amenajare pe care le au colectivităţile publice, însă obiectivele de interes general trebuiesc atinse, astfel încât a trebuit să se permită acestora să instituie o adevărată poliţie de urbanism, cu ajutorul căreia să reglementeze exerciţiul drepturilor proprietarilor funciari. Regimul juridic al urbanismului s-a dezvoltat pe două planuri. Pe de-o parte, dreptul de proprietate a fost limitat de o manieră din ce în ce mai strictă, astfel încât individul-proprietar a trebuit să cedeze în faţa intereselor obşteşti( dreptul de a construi - ca atribut de proprietate -cunoscând o asemenea evoluţie).Regimul urbanismului nu a impus doar restricţii, ci evoluţia sa a promovat o serie de garanţii pentru cei administraţi. Dezvoltări semnificative au vizat publicitatea deciziilor în materie de urbanism, consultarea administraţilor pe calea anchetelor publice, lupta contra arbitrariului etc.

Alături de această manieră de reglementare, şi-au făcut apariţia activităţi de serviciu public care au impus colectivităţilor asumarea activităţii de amenajare a zonelor urbane, salubritatea, estetica urbană şi protecţia mediului.

Dreptul urbanismului a fost definit în doctrina franceză ca un ansamblu de reguli şi instituţii privitoare la amenajarea şi dezvoltarea urbană, permiţând încadrarea evoluţiei fizice a localităţilor şi având ca scop realizarea obiectivelor colectivităţilor publice în acest domeniu, cu o finalitate de incontestabil interes general.

Legislaţia în domeniu din ţara noastră nu defineşte nici urbanismul, nici activitatea de amenajare a teritoriului, ci privindu-le împreună, precizează conţinutul acestora, trăsăturile specifice, obiectivele lor şi modalităţile de realizare. Astfel, Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul⁴²prevede, la art.2 al.(3) că "Gestionarea spaţială a teritoriului se realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi al urbanismului, care constituie ansambluri de activităţi complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la protecţia patrimoniului natural şi construit, precum şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale"

Amenajarea teritoriului - ca activitate mai largă, mai cuprinzătoare (circumscriind urbanismul ) - trebuie să fie (în conformitate cu prevederile art.3): globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat; funcţională, trebuind să ţină seama de cadrul natural şi construit bazat pe valori de cultură şi interese comune; prospectivă, trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor şi intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi să ţină seama de acestea în aplicare; democratică, asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la adoptarea deciziilor.

1. Urbanismul trebuie să reprezinte o activitate: operaţională, prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor planurilor de amenajare a
   teritoriului;
2. integratoare, prin   sintetizarea   politicilor   sectoriale   privind   gestionarea   teritoriului
   localităţilor.
3. Normativă, prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor, definirea destinaţiilor şi
   gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări şi plantaţii (art. 4).

Răspunderea pentru activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism revine, potrivit legii (respectiv art. 6), autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale.

Amenajarea teritoriului - al cărei scop îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice , sociale, ecologice şi culturale - se desfăşoară pe întreg teritoriul României, pe baza principiului ierarhizării, coeziunii şi integrării spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean. Principalele obiective ale acestei activităţi sunt:

• dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu respectarea
  specificului acestora;
• îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;
• gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;
• utilizarea raţională a teritoriului.

Urbanismul are ca scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung. Activitatea se desfăşoară la nivelul tuturor localităţilor urbane şi rurale, în acord cu potenţialul acestora şi cu aspiraţiile locuitorilor. Principalele obiective ale activităţii sunt:

■  îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea
accesului la infrastructuri, servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii;

■ crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor şi ale
persoanelor cu handicap;

■     utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate;
extinderea controlată a zonelor construite;

• protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural;
• asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile urbane şi
  rurale;
• protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale .